Ah, ce dimineata reusita!

Un articol de Margareta Sipos

sau

Un miting neautorizat

 

Am noroc daca dimineata vad sau aud ceva care sa ma binedispuna, sa ma amuze, ca sa pot purta, macar o parte din zi, inlauntrul meu un surâs. Pe urma, pâna seara, mai vad eu ce-o mai fi. Ca astazi, de pilda.

Il stiam mai demult pe catelul asta. Ma distra cum se fâtâia el, important, prin parcarea din vecinatatea magazinului. Spre deosebire de personajele meditative, cu statut incert, care sedeau toata ziua pe borduri sau pe treptele pravalioarelor, scuipând neglijent pe jos coji de seminte sau zvârlind câte-o sticla goala de bere bauta pe nerasuflate, catelul avea aerul unui inspector pornit sa detecteze nereguli.

Spre oamenii aceia refuz sa ma uit. Trasaturile lor pare ca sau sters de mult si acum alcatuiesc un chip colectiv, chipul neputintei si al resemnarii. Ceva mai incolo, pe o alta strada, si inca mai departe, pe lânga alt magazin, sau pe lânga o piata, chipul acesta se lateste, se ingroasa, cu aceeasi expresie de nesuportat, ca intr-un puzzle, caruia i se tot adauga piese, iese din oras, acopera alte orase si sate acopera, amenintând sa devina chipul tarii mele.

Simt ca pentru a ramâne vie, trebuie sa ma feresc de viata, de urâtul ei. Asa ca ma intorc spre catel. Imi imaginez ca se ridica in doua picioare, isi pune labele din fata in sold si, plin de importanta, continua sa-si inspecteze domeniul care, considera el, ii apartine de drept.

Sterg in acest fel orice incercare a realului sa ma impovareze, sa ma gârboveasca inca de dimineata, sa-mi fure ziua aceasta pe care vreau s-o construiesc eu, pas cu pas, asa cum mi-o doresc.

La urma urmei e un joc nevinovat, mi-l pot ingadui pentru o zi. Astazi vreau sa-mi apar zâmbetul meu launtric.

Pentru ca eu stiu ca potaia, eroul meu adica, umbla sa gaseasca ceva de mâncare. Iar in dimineata asta are si el noroc. Norocul se profileaza sub forma unei casolete, aruncata de cineva, pe fundul careia se zareste, ademenitor, o urma de sos rosu.

Catelul s-a uitat in dreapta si-n stânga, a luat cutia in dinti si s-a indepartat prudent in cautarea unui loc sigur. Câtiva pasi mai incolo, simpatica potaie s-a oprit.

Dar, vai, niciodata le poti prevedea pe toate. Se oprise lânga o baltoaca ramasa dupa ploaia de ieri.

A lasat jos vasul; si-o fi zis ca daca va tine vasul cu o laba ii va fi usor sa linga ispititorul sos.

Doua-trei miscari nedibace insa, casoleta se intoarce cu fundul in sus si aluneca in baltoaca.

Acu i-acu, istetule!

Nu vrea sa se ude. Nu intra in apa. Dar, pe masura vrea sa-l atraga cu laba spre sine, vasul, devenit barca, aluneca pe apa tot mai incolo, cu sos cu tot.

As putea sa ma apropii si sa-i scot farfuria la mal. Dar, mai intâi, catelul va crede ca vreau sa-i fur prada si va riposta.

Apoi… Ei, bine, catelusule, viata e dura, invata sa te descurci singur. Invata ce e compromisul: iti uzi labele, te alegi cu sosul. Nu-ti uzi labele, s-a dus bunatate de sos…

Dându-i aceste sfaturi in gând, ma intorc si plec zâmbind. Ce dimineata reusita! Si, tot zâmbind, imi spun: „Sa vezi ca potaia n-o sa vrea sa-si murdareasca labele.“

Imi port grijuliu zâmbetul, ascuns, ca pe un drapel interzis in teritoriul ostil, plin de capcane, pe care-l traversez.

O capcana imi apare in fata destul de repede. Un panou mare, nu cumva sa nu-l observi, cu un text imbecil: „Românii stiu sa se distreze“. Ca sa vezi! Spre deosebire de papuasi, de spanioli, de unguri si de tot restul lumii, românii stiu sa se distreze. Zâmbetul meu launtric s-a dus dracului. Ma cuprinde furia. Si, zau, indignarea, mânia apriga fac mai mult decât zeci de zâmbete launtrice. La naiba cu el! Las furia sa ma cuprinda.

Ma catar pe zid, smulg panoul cu textul stupid, si scriu, pe un altul, o fraza rostita cu doua sute de ani in urma, cuprinzând un adevar vesnic: „Patria este norodul, iara nu tagma jefuitorilor“.

Desfasor panoul acesta pâna departe, dincolo de limitele orasului, si-l trimit in alte orase, si in toate satele tarii il trimit sa acopere chipul resemnarii neputincioase, sa retrezeasca demnitatea oamenilor.

– E populist!, aud strigându-se strident, din strada.

O doamna, posesoarea vocii stridente, se indeparteaza cu pasi repezi. Pâna si tocurile pantofilor ei, lovind zgomotos trotuarul, ii exprima indignarea.

Abia acum bag de seama ca in strada s-au adunat o multime de gura-casca. Se uita spre mine nelinistiti, asteptând o replica.

Ei, bine, s-o spunem atunci mai direct, folosindu-ne de un limbaj familiar politicienilor, care l-ar putea intelege si doamna.

Ma catar pe cladirea de-alaturi si atârn un alt panou: „Nemernicilor! ?ara nu e nici ciolan, nici cascaval, pe care sa-l impartiti intre voi, si nici vaca de muls!“

Ma gândesc putin, trec pe cladirea urmatoare, smulg niste panouri pe care primul cuvânt e „Relaxati-va“, – e vorba de niste nevinovate panouri publicitare -, dar ma enerveaza cuvântul „relaxati-va“. Nu cred ca e oportun sa ne relaxam. Si scriu: „Românii stiu sa se infurie, românii pot sa nu mai rabde sa le hotarasca altii soarta!“. Si, gândindu-ma ca Bertolt Brecht nu s-ar supara, il parafrazez: „Daca guvernului român nu-i place poporul român, sa-si caute alt popor“.

– Ba-i place, cum sa nu-i placa?, aud strigându-se din strada. Ii place ca e prost si, de fiecare data, se lasa pacalit de promisiuni.

Abia acuma bag de seama ca strada s-a umplut de lume. Copii, tineri si oameni in toata firea stau si se uita curiosi in sus, tinându-se pas cu pas dupa mine, dupa cum trec eu de pe o cladire pe alta, caci vreau sa schimb fata orasului, sa sterg resemnarea de pe chipurile oamenilor.

– Hei! Ce faci acolo?

Vocea pare mai degraba amuzata, deloc autoritara.

– Imi vars naduful, raspund. Imi exprim opinia. Aveti ceva impotriva?

– Nu, dar avem si noi opinii, striga cineva.

– Cine va opreste sa le spuneti?

– Dar nu ne putem catara, intervine o voce de fata.

– Ar trebui sa puteti, raspund cu oarecare asprime.

– Scrii tu acuma si pentru noi?

– Scriu.

– Fara cenzura?, striga un tânar.

– Fara nicio cenzura, il asigur. Intâi se lasa tacere, apoi, rumoare.

Un baiat slab, cu un teanc de carti sub brat, zice cu glas tare:

– Nu ne umiliti profesorii! Nu ne inchideti scolile, nu va faceti stapâni si pe viitorul nostru!

Un mucalit se preface c-ar fi mirat si exclama: „Scamatorilor! Ce faceti cu banii? Ati taiat salarii, pensii, laptele copiilor, ati redus posturi, ne-ati inglodat in datorii si, hocus-pocus, banii nu-s! Dar cineva ii are, cu siguranta“

Scriu la repezeala, cuvânt cu cuvânt, si trec pe cladirea urmatoare. Oamenii se misca incet, in bloc, dupa mine.

– Românii sunt solidari! se aude de jos, din strada.

Scriu si asta, rugându-ma in gând sa fie asa.

O fata simpatica spune deodata, cu glas vesel: „Daca n-aveti pâine…“

-… mâncati cozonac, se grabeste o eleva, aratând ca stie si ea istoria Frantei.

_ Nu, nu asa, o corecteaza prima fata. „Daca n-aveti pâine, mergeti si plimbati-va cu telegondola!“

Se râde, dar fara veselie.

– Românii vor sa gaseasca de lucru in România, spune abia auzit un baietel, caruia ii tremura vocea.

E ora de vârf si, in acest oras unde cica nu se claxoneaza, ai zice ca toti soferii au uitat sa ia mâna de pe claxon.

Un barbat voinic, imbracat intr-un costum care as spune ca-l recomanda a fi silvicultor, clameaza foarte suparat:

– Românii sunt spaima padurilor. La câte paduri au mai ramas…, adauga cu glas scazut.

Nimeni nu vrea sa comenteze, asa ca eu scriu constiincios opinia silvicultorului.

– Pot sa citez si niste versuri?

Ca sa atraga atentia, o tânara draguta flutura deasupra capului o carte. E tipul de studenta care citeste si in metrou, si in autobuz, si in tramvai, pâna se trezeste ca a trecut de statia unde trebuia sa coboare.

– Da-i drumul, i se raspunde inainte ca eu sa apuc sa deschid gura.

– Nu sunt versurile mele, dar e ca si cum ar fi.

„E rau.

Si doar speranta ca mâine va fi si mai rau

Ne tine in viata“.

Scriu versurile dar, inainte de a pune punct, un alt glas continua:

„Insa noi

Speram cu asa o putere

Incât deodata mâine este astazi

si este foarte rau…“ *

Versurile acestea ii tulbura si-i emotioneaza pe toti. Cei care se afla lânga tânara care a rostit primele versuri se strâng lânga ea, o imbratiseaza, plini de compasiune.

– Si copiii, si nepotii nostri, atât de increzatori ca au venit intr-o lume prietenoasa, calda, a spus aproape soptit o femeie batrâna, ridicându-si pumnii in aer.

– Sa ne recâstigam tara! a strigat un tânar. România nu e condusa, e ocupata! De vreme ce nimic nu mai depinde de noi, de vreme ce nevoile, dorintele noastre nu conteaza, traim intr-o tara care nu mai e a noastra.

– Scrie! mi s-a poruncit de jos, din strada. Sa ne redobândim tara! Si adauga: „Românii stiu sa fie solidari!“ Se facuse dedata liniste.

De sus, observ o miscare noua. Un barbat elegant, Cu obraji roz, proaspat rasi, isi face loc prin multime pentru a ajunge cât mai in fata. Se uita in jur, vrea sa se asigure ca e vazut de cât mai multi si, poate, de cineva anume. Nu e nicio televiziune, dar, cine stie?…

S-a oprit. Parca i-as recunoaste chipul. Si vocea imi pare cunoscuta. Brusc, imi dau seama ca-mi bat capul degeaba. De fapt, si acesta face parte tot dintr-un chip colectiv, e si el o piesa dintr-un alt puzzle, e chipul celor care afiseaza acelasi zâmbet fals, au pregatite aceleasi cuvinte, aceleasi promisiuni, despre care ei stiu ca sunt vorbe goale, si tocmai de aceea le rostesc cât mai convingator, cât mai apasat.

– Presedintele Basescu si premierul Boc, spune cu voce tunatoare noul venit, lupta impotriva coruptiei. Scrie!

O clipa, nu s-a auzit nicio voce. Apoi, un râs scurt, ascutit, si, aproape imediat, de undeva, din spate, cineva a pufnit infundati, deodata, toata lumea aceea trista a inceput sa râda in hohote.

– Scrie!, a strigat domnul cel elegant, poruncitor, ai spus ca nu cenzurezi nimic!

– Intocmai, am raspuns, si ma tin de cuvânt. Dar trebuie sa respectam opinia tuturor.

Scriu constiincios spusele barbatului si, tot constiincios, adaug: „Ha, ha, ha, ha!“

Din râsul care se mai prelungeste, se ridica o voce dramatica:

– Români, concetateni! Nu va mai lasati mituiti, cumparati! Veti plati scump pomana care vi se va face in campaniile electorale!

Au mai fost multe alte pareri si dorinte. Le-am scris pe toate, trecând de pe o cladire pe alta, cu o masa de oameni dupa mine, care aprobau sau cereau completari la unele dintre opinii.

Mitingul nostru neautorizat, fara politisti, fara jandarmi, s-a incheiat târziu, seara, in liniste. Ne-am strâns cu totii mâinile, fiecare dintre noi cu cei de alaturi. Strângerile de mâini erau insotite de saluturi neobisnuite: „Românii stiu sa fie solidari!“. „Românii pot sa se mânie!“. „Sa nu ne mai lasam pacaliti!“ „Sa nu ne lasam cumparati!“

Traversez Bulevardul Magheru, pe lânga Mc Donald. Lânga un cos de gunoi, o mogâldeata sta aplecata asupra unui morman de cartoane, de pungi si de cutii pe care le scosese din cos.

E o femeie. Linge cartoanele pe care au mai raas, probabil firmituri, linge cu lacomie, febril, casolete, pe fundul carora, mai sunt, poate, urmele unui sos. Ros… Imi vine sa injur cu glas tare, vulgar. De undeva, de aproape, rânjese spre mine panoul cu text imbecil: „Românii siu sase distreze“. Ah, ce dimineata reusita a fost! n

Nota

* Ion Muresan, „cartea Alccol“

Un comentariu pentru “Ah, ce dimineata reusita!”

  1. august 25, 2011 la 10:45 pm

    „Trasaturile lor pare ca sau sters…” -poate corectati caci e pacat de continutul articolului. Sunt sigura ca e o scapare la tastat.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper