A. Orna-Galati – un alt bluffeur ? (II)

Un articol de VICTOR DURNEA

Asa cum s-a vazut, ideile filosofico-politico-sociale ce se întrevad în publicistica lui A. Orna de pâna atunci, daca nu se circumscriau teoriilor socialiste, se aflau cel putin în apropierea lor. În acest sens, semnificativa este colaborarea la democraticul „Adevarul“ si chiar la „Rampa“, gazeta culturala si – ca atare – apolitica, însa condusa de un militant socialist, N.D. Cocea, si cu multi colaboratori ce profesau credintele directorului. Cât priveste arta, în general, si literatura, în particular, galateanul a pledat în favoarea „realismului“ (id est naturalismul), respingând, de pilda, acuzatia de pornografie ce i se aducea, si a invocat cu admiratie „valoarea intrinseca“ si „partea contributiva la monumentul gândirii universale“ a operelor unor Lev Tolstoi, Leonid Andreev si H. Ibsen. În compania acestor „monstri sacri“ este pus însa si mai tânarul Upton Sinclair, ceea ce nu se putea datora decât unor calitati suplimentare, orientarii lui catre reflectarea vietii din uriasele, modernele si dezumanizantele fabrici americane. Scriitorul suscitase mare interes si la noi, în special dupa bestsellerul sau international „The Jungle“. Chiar în anul aparitiei acestuia – 1906 – o talmacire româneasca e gazduita în foiletonul ziarului „Adevarul“, sub titlul „Otravitorii din Chicago“. Anul urmator, Tipografia „Viitorul social“ scotea brosura „Discursul unui agitator“, continând un fragment din aceeasi lucrare. În 1911, „Revista ideii“ dadea la iveala un capitol din „Infernul din Packingtown“, iar în 1912, „Glasul poporului“ – un fragment intitulat „Graiesc numai adevarul“. Evident, A. Orna avea la dispozitie, de asemenea, mult mai numeroasele traduceri în franceza din proza scriitorului american. Upton Sinclair i-a servit, desigur, drept model lui A. Orna nu atât în plan stilistic sau în configurarea personajelor si construirea actiunii, cât în întoarcerea lui catre lumea din care plecase, a portului dunarean.
Un tablou al portului dunarean
Asa cum anticipasera într-o masura textele publicitare ale ziarului, în centrul romanului se afla un eveniment crucial din viata hamalilor galateni – o greva de mari proportii, precum si un destin, al acelui care o declanseaza prin „cuvântul sau revolutionar“ – „agitatorul“ Nica Fus. Totul porneste de la un accident – ruperea unei schele si înecarea hamalului Mehmet Ali –, petrecut într-o zi de toamna târzie, friguroasa, cu vânt puternic. Povestirea debuteaza în chip natural cu focalizarea obiectivului asupra personajului central, surprins în zorii unei noi zile de truda, ce se anunta a fi ca toate celelalte. Portretul, în tuse rapide, dar sugestive („Nalt, slab, uscat, numai oase si nervi, cu fata arsa de soare, cu ochii negri, dusi în fundul capului, cu parul vâlvoi si neîngrijit, tusind si îmbracat în zdrente, s…t parea un schelet ambulant. Ai fi spus, vazându-l, ca, ros în ultimul grad de tuberculoza, omul nu mai avea multe zile de trait. Aparenta aceasta însa însela, caci era unul din cei mai vigurosi s…t Nervos si violent, dar bun la suflet în fond, se bucura printre muncitori de o reputatie formidabila…“), e completat de o scurta ochire asupra interiorului saracacios al casei din Badalan, mahalaua galateana, si asupra familiei hamalului, formata din sotia Zamfira si fiica Marioara, de vreo 10 ani, ambele muncitoare la o fabrica de cutii, cea dintâi tiranizata de sotul gelos, a carui mentalitate e aici taraneasca, „primitiva“, „reactionara“. Drumul urmat de Nica Fus de acasa pâna la docuri, precum si mai ales preparativele pentru descarcarea unui vapor prilejuiesc schitarea unui tablou general al portului dunarean în plina activitate. Din pacate, autorul nu duce operatia la capat, preferând sa se dedea unor explicatii gazetaresti în legatura cu volumul comertului desfasurat, cu produsele exportate sau importate, cu factorii implicati (exportatori, armatori, vatafi si hamali, autoritatile portuare etc.). Odata cu epuizarea lor, însa, naratiunea intra în drepturile sale. Anuntat de hotarârea vatafului Vartanian de a descarca un vapor cu o echipa relativ numeroasa, de aproape 40 hamali de diferite etnii (români, greci, turci, evrei, albanezi), folosind însa „o singura schela si doua poste“, hotarâre impusa dictatorial, ca unica alternativa la somajul recalcitrantilor, accidentul survine în chip inexorabil si totusi dramatic, cum sunt si secventele ce decurg din el – cautarea supravietuitorilor, încercarea de a se face nevazut a vatafului, interogarea de catre autoritatile portuare si politie a celor implicati, întru stabilirea vinovatilor. Mânuitor abil al dialogului, A. Orna se arata capabil sa regizeze bine si scenele de mase, precum este aceea a confruntarii dintre hamali, ce se tem ca vataful ar putea fi scos basma curata, si ajutorul de capitan al portului, confruntare ce degenereaza, astfel încât Nica Fus este arestat ca „instigator“, iar camarazii sai „se împrastie ca niste animale speriate“. Cu destula dexteritate în mentinerea tensiunii epice, naratorul paraseste personajul central în acest punct, pentru a urmari reactiile Zamfirei si Marioarei, îngrijorate mai întâi de întârzierea lui Nica Fus, apoi de lipsa oricaror stiri, speriate, în fine, de vestea accidentului din port si a arestarii, veste adusa de un hamal din echipa, beat crita si pus pe „glume“. Eliberarea lui Nica Fus, a doua zi, e o doar o falsa victorie a muncitorilor, caci, „pentru a nu încuraja anarhia“, autoritatile nu le satisfac cererile vizând pedepsirea vinovatului si îmbunatatirea conditiilor de munca. Ideea grevei se naste astfel de la sine, dar îsi croieste drum cu greu, prin inertia seculara, prin egoismul celor mai multi, marginiti la interesul propriu si imediat, prin frica, motivata sau nu, de retorsiuni. Aici ies la vedere calitatile de agitator si organizator ale lui Nica Fus, care, peste tot, în docuri, pe strada, la crâsma, la domiciliu sau la clubul sindical din str. Vezuviului, îsi convinge tovarasii din toate sectoarele („cereale“, „carbuni“, „alte marfuri“) sa impuna patronilor, sub amenintarea cu greva, satisfacerea cererilor salariale. În fata refuzului cu care sunt întâmpinati, o delegatie a hamalilor, compusa din Nica Fus, Moise Grimberg si grecul Ilie Bali, se va prezenta la prefectura cu o petitie colectiva, solicitând medierea conflictului. Prefectul, însa, iarasi pentru a stinge anarhia, va lua masuri pentru expulzarea „strainilor“ instigatori, iar când, drept raspuns, se declanseaza greva, va aduce soldati care sa-i înlocuiasca pe cei ce înceteaza lucrul. Masura luata de capitania portului si de prefectura, la rugamintea exportatorilor si armatorilor, duce la paroxism starea de spirit a celor ce „li se fura munca“. Încercarea de a-i scoate pe soldati din docuri esueaza în cele din urma, sub focul trupelor chemate pentru mentinerea ordinei. Pe câmpul de lupta, devastat de hamali în panica fara margini si fuga lor finala, ramân mai multi morti, precum si raniti. Printre cei din urma se numara si Nica Fus, care îsi revine în simtiri pe patul spitalului. Ultimul foileton pastrat (accesibil azi) înfatiseaza penibila limpezire a amintirilor recente si a gândurilor, mai ales în discutia cu „felcereasa“ ce se ocupa de el pe timpul noptii si care îi admira spiritul de solidaritate, dar îl avertizeaza ca „revolutionarii sufera cei dintâi“. E o anticipare (premeditata sau nu) a desfasurarii actiunii în partea a doua a romanului, în care, probabil, „agitatorul“ Nica Fus ajunge în fata justitiei si, apoi, în temnita.
Mai prejos, fara îndoiala, decât veritabilele realizari de pâna atunci ale genului în spatiul românesc, romanul lui A. Orna, în circumstante mai favorabile decât cele pe care le-a avut (declansarea razboiului mondial, cu subsecventul dezinteres general pentru problemele sociale), tiparit într-o forma ceva mai cizelata, putea totusi sa compenseze minusurile prin tematica sa noua, dar si prin ineditul mediului uman, divers si pitoresc, din porturile dunarene, care, peste un deceniu, îi va aduce lui Panait Istrati admiratia criticii si a publicului larg european.
Probleme „psihologice“
Dupa foiletonul din „Facla“, A. Orna mai semneaza, în intervalul aprilie-iunie 1914, în ziarul „Dimineata“ patru texte, de o specie incerta, între schita si „fizionomie“: „Obsesiune“, „Intelectuala“, „Moralistul“, „Irezistibilul“. E dificil de spus daca au fost scrise „pe loc“ sau au fost expediate din Occident; o „corespondenta“ este însa cu siguranta un fel de interviu dat la iveala (sub titlul „Victor Marguerite. O vizita la cunoscutul om de litere“ francez) în „Rampa noua ilustrata“, din 11 iunie 1916, ultimul iscalit în presa româneasca.
Primele vesti despre scriitorul stabilit definitiv în Occident vin apoi în 1921. În acest an scotea un alt roman, intitulat „Les Araignées“ (Paris, Les Éditions G. Crès &-ie). Pe coperta, numele autorului e transcris Adolphe O. Orna. Si tot aici se indica „la cinquième édition“. La sfârsitul romanului – data si locul scrierii lui: „Londres, 1919-1920“. Merita retinuta si dedicatia: „À ISRAEL ZANGWILL/ À mon maître et ami/ HOMMAGE/ L’auteur“.
Ziarul „Rampa“ anunta la 3 august 1921 aparitia cartii si reproducea din „Le Crapouillot“ recenzia pe care i-o consacrase Marcel Berger, a carui concluzie era mai curând una încurajatoare: „la patte qui se pose sur notre terre est encore maladroite, mais c’est celui d’un lion“. La recenzia în cauza se referea si un redactor al „Gândirii“ în „cronica marunta“ din 15 septembrie 1921, acesta reliefând însa ironic asertiunea facuta acolo cum ca autorul „ar fi cunoscut succesul în România cu romanele si piesele sale si ca aici, în tara de origine, am socoti romanul „Nica Fus, agitator“ s…t de o masura cu acele fresce curajoase ale lui Upton Sinclair „Regele carbunelui“ si „Otravitorii din Chicago“…“ În acelasi sens, reproducând niste aprecieri prea exagerate („…«Paianjenii» s-au ridicat hotarât deasupra productiei curente sprint acel sens al pitorescului, aceasta observatie, când turbulenta, când întepata, întotdeauna justa, acel chip de a ne reda într-o trasatura neuitata atâtea siluete s…t gustul profund si sacru al omenescului si al generalului ascuns sub anormal si straniu, acel sentiment infailibil al marilor forte care poarta lumea…“, comentatorul gândirist (poate, Adrian Maniu, fost colaborator al „Rampei“ din 1912-1913) încheia: „Brr! Pariem ca d. Orna are un prieten gentil la «Crapouillot», un prieten care fara îndoiala e de obicei mai zgârcit cu epitetele elogioase, chiar când ar fi vorba de Dostoievski ori Barbusse.“ Spirit critic arata, în paginile aceleiasi „Rampa“, si cel ce iscaleste Lucullus, care, în nota consacrata cartii la 9 septembrie 1921, vorbeste de „o schita de roman“ ce releva un bun stilist, dar careia îi „lipseste adâncimea psihologica“, într-atât fiind doar „o fagaduiala“.
„Les Araignées“ este, în esenta, romanul unei tinere frantuzoaice care, înainte de Primul Razboi Mondial, traieste o vreme în Anglia. (Versiune engleza, tiparita în 1923, se intitula, de altfel, „A French Girl in London“.) Marte Monbiot, cum se numeste eroina principala, ia contact astfel cu o serie de tineri londonezi, din cercul de cunostinte al verilor sai, mai fiecare dintre ei exponent al unei conceptii si atitudini existentiale din societatea timpului. Astfel, varul James Frank-Rex e englezul închistat, fara orizont, dedicat total meseriei si caminului, verisoara Millicent Frank-Rex e feminista, iar scriitorul Horace Simons e libertinul, adeptul „amorului liber“, dar si sustinatorul ideii ca femeile sunt pretutindeni si întotdeauna „paianjenii“, care îsi devora prada masculina. (Aceasta este si semnificatia titlului. Sa fie oare o simpla coincidenta faptul ca Paianjenul se intitula si piesa lui A. de Herz, pusa în scena la Bucuresti, în 1913, piesa a carei eroina, dupa gura lumii, prindea în pânza-i pe toti barbatii din preajma?). Alte personaje erau fiica de milionar Phyllis Sloane, socialista, dedicata însa doar operelor de caritate în cartierul-ghettou Est End, Williams, conferentiar la Scoala de Limbi Orientale, admiratorul altor culturi (îndeosebi a celei franceze) si denigratorul conationalilor sai. Galeria e completata de Harold si Mabel Rosslyn, de Jack Hicks, logodnicul lui Millicent, apoi de patronul unei mici firme de export-import, de spaniolul Manoël, de functionarul grec Dillino etc. Conceptiile reprezentate nu capata în paginile romanului nici profunzime, nici un veritabil potential dramatic, iar tribulatiile erotice ale eroinei, în lipsa unei patrunderi psihologice, se compun destul de arbitrar. Ramas în afara axelor de evolutie ale romanului francez si englez, „Les Araignées“ are si el soarta celui cu care A. Orna debutase.
Succesul dramaturgului
Pe coperta interioara a volumului din 1921, se mentiona „du même auteur, pour paraître prochainement: „Les Errants“, roman, „Évolution de Lupus Andronicus“, roman“. Însa, doar acesta din urma a fost tiparit, în versiune engleza, sub titlul „Reincarnation of Lupus Andronicus“ (London, 1924). Absent în bibliotecile de la noi, devenit o raritate chiar în Marea Britanie, nu am putut sa ne lamurim în ce masura constituia un progres si nici nu am putut verifica informatiile referitoare la „subiectul sau românesc“. Din titlu se deduce ca avea la baza ideea metempsihozei, de lunga cariera literara si care, în perioada interbelica, va cunoaste o „recrudescenta“, inclusiv în literatura noastra.
„Les Araignées“ si „Reincarnation of Lupus Andronicus“ ar putea sa sugereze ca A. Orna a optat, dupa stabilirea sa în Occident, pentru o cariera de romancier. În fapt, lucrurile nu stateau asa. Dupa aparitia celui dintâi, la Paris i se pun în scena mai multe piese: „La Farce de Pope Gheorghe“ (în 1921, la Théâtre des Mathurins, si în 1922, la Théâtre de la Chimère, al lui Gaston Baty), „La Dette de Schmil“ (în 1923, la Maison de l’Oeuvre, al lui Lugné Poe), „La Souris blanche“ (în septembrie 1924, la Théâtre des Mathurins), precum si dramatizarea „Mademoiselle Le Feu“ (dupa o nuvela a lui Maupassant, în mai 1924, la Odéon, în regia lui Gémier). Sa notam ca, în acesti ani, semnatura i se întâlnea, de asemenea, în paginile gazetei „Comoedia“ sub câteva articole teoretice. E de retinut din aceasta perioada si „un scandal literar“, despre care informeaza „Rampa“ în numerele 1698, din 27 iunie 1923, p. 3, 1699, din 28 iunie 1923, p. 3 si nr. 1707, din 8 iulie 1923, p. 9. Era vorba, în speta, despre acuzarea de plagiat adusa de Matei Roussu lui Robert de Thiac, „scandal“ în care intervine si scriitorul nostru. Dupa Adolphe Orna, nu exista decît o vaga asemanare între „La Race maudite“ a lui de Thiac si piesa lui Matei Roussu, „Les Fleurs du Vase“, care însa „aminteste în mod ciudat o piesa a sa s«Ecce Homo»t“.
Conform stirilor aduse în tara de „Rampa“, piesele lui Orna, puse în scena de mari regizori ai vremii, s-au bucurat de succes de critica, despre ele scriind Edmond Sée, Alfred Savoir, Roger Martin du Gard s.a., toti remarcând forta mesajului umanitarist, îndreptat împotriva discriminarii suportate de evrei în anumite parti ale lumii. Însa acestei forte îi este sacrificata de multe ori verosimilitatea situatiilor. În „La dette de Schmill“, de pilda, o familie de evrei români ajunge sa fie ostracizata atât de coreligionari, cât si de crestini într-un mod atât de brutal, încât solutia ultima este, pentru ea, sa emigreze în America, „unde nu sunt nici evrei, nici goi“. Dar ostracizarea respectiva se produce în urma violului comis de un adult crestin asupra unei fetite evreice de 10 ani, viol ce duce la nasterea unui copil. Violul, în genere, pe scena, „omoara drama“, cum spunea Victor Anestin în legatura cu „loviturile de revolver“. Or, mai mult, în piesa lui Orna, întâmplarea se petrece într-o circumstanta de neîntâlnit în realitate. Pentru a-si plati datoria pe care o are la pielarul Botezatu, cizmarul Smil Moise accepta propunerea ca fiica sa Rasela sa lucreze în casa aceluia, ceea ce însa e cu desavârsire oprit de prescriptiile religiei chiar si pentru femeile mature. Asemenea lacune ale verosimilului, infractiunile fata de gust, stângaciile în construirea conflictului, cam facticele lirism, ce ar fi trebuit sa contribuie la „culoarea locala“ româneasca, toate prezente si în „La Farce de Pope Gheorghe“, si în „Le Péché“, au facut ca succesul la public sa fie destul de mic si sa se stinga repede.
Dintre piesele jucate, doua – „La Souris Blanche“ si „La Dette de Schmil“ – sunt cuprinse în volumul „Théâtre“, tiparit catre sfârsitul anului 1926. Moartea dramaturgului, survenita la 17 decembrie 1926, a grabit si aparitia celui de-al doilea volum („Théâtre“, II), ce cuprindea piesele „La Farce de Pope Gheorghe“ si „L’Égoïste“ si în fruntea caruia a fost pus articolul-necrolog „Un dramaturge. La brève destinée d’Adolphe Orna“, semnat de H.-R. Lenormand. (Articolul aparuse initial în gazeta pariziana „Comoedia“, din 20 dec. 1926. La noi, a fost reprodus în revista „Orizontul“, din 20 ian. 1927.)
Un deschizator de pluton
Moartea scriitorului are imediat rasunet si în tara, un necrolog („Cei cari se duc: Adolphe Orna“) aparând sub semnatura lui A. de Herz în cotidianul „Dimineata“ (din 29 dec. 1926). Ecouri în presa de la noi mai suscita în continuare primirea piesei „Pluie d’Avril“ la Comedia Franceza, precum si premiera postuma a pieselor „Le Péché“ (anonim în „Rampa“, din 18 ianuarie 1930; V. Timus si Adrian Maniu, în aceeasi gazeta, în 19 ianuarie 1930 si, respectiv, în 1 februarie 1930) si „La Maison d’Israel“, scrisa în colaborare cu Matei Roussu („O piesa de autori români jucata la teatrul Renaissance“, în „Rampa“, din 12 iunie 1933). În sfârsit, scriitorul este comemorat, la intervale diferite, în paginile ziarelor „Adevarul“ (din 28 ianuarie 1931: „Patru ani de la moartea lui A. Orna“), „Gazeta“ (din 9 septembrie 1937: Ion Pas, „Pe foi de bloc. Despre reviste si despre un autor necunoscut“) si „Gazeta evreiasca“ (din 23 iulie 1943: M. Schwarzfeld, „Scriitori evrei în România în veacul actual“).
Asemenea comemorari ori evaluari pozitive par sa nu se mai fi produs în Franta de pe la mijlocul deceniului al patrulea; numele scriitorului se mai întâlneste ulterior doar în lucrarile ce înregistreaza repertoriul teatrelor din intervalul 1922-1933.
Se poate, deci, conchide ca A. Orna, bluffeur la Bucuresti în anul de gratie 1911, înceteaza sa mai fie astfel din 1912, când începe o cariera de scriitor de expresie franceza, o cariera pâna la urma modesta. El este, însa, un deschizator de pluton. Un pluton deosebit de cel al românilor ce încercasera si unii chiar izbutisera deja pâna atunci o asemenea cariera (Anne de Noailles, Hélène Vacaresco, Charles Adolphe Cantacuzène s.a.), si care au facut-o, ca sa spunem asa, nepremeditat, ci în virtutea unei francofonii mostenite, ei apartinând îndeobste celei mai înalte aristocratii de pe meleagurile dunarene. Noul pluton, al carui deschizator poate fi socotit, credem, autorul romanelor „La Fange“ si „Les Araignées“ si al pieselor „La Farce de Pope Gheorghe“, „La dette de Schmil“, „La Souris blanche“, „L’Égoïste“ si „Le Péché“, îsi îngroasa rândurile îndata dupa Primul Razboi Mondial, în ele intrând rând pe rând Tristan Tzara, Panait Istrati, B. Fondane, Ilarie Voronca, Claude Sernet, André Spire s.a.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper