A. Orna-Galati – un alt bluffeur? (I)

Un articol de VICTOR DURNEA

Un bluffeur era, in opinia lui E. Lovinescu, autorul „dramoletei neoromantice“ „Maica cea tânara“, a carei premiera pe scena Teatrului National din Bucuresti are loc la 23 ianuarie 1912. Criticul isi incepea articolul publicat sub titlul „Bluff!“ o saptamâna mai târziu in „Rampa“ (din 2 febr.) constatând ca „de câteva luni suntem terorizati de d. Emil Isac, tânar publicist din Cluj“. In acest sens, preciza el, ziarele si unele reviste „ii vestesc cu o staruinta neobosita gloria apropiata“, inclusiv punerea in scena peste hotare, instiinteaza ca „maestrul Caragiale a spus cutare si cutare lucru“, ca „autorul e seful decadentilor din Ardeal“, ca „e un Oscar Wilde“, aduc declaratii ale sale in care literatura româna a momentului e privita de la inaltimi ametitoare. Dupa o rapida examinare a operei si formularea unei judecatii drastice (piesa nu este decât „o omleta, in care ouale sunt Maeterlinck si cu deosebire «Salomea» a lui Oscar Wilde“), criticul incheia cu o recuzare, blajina, in aparenta, dar necrutatoare, in esenta: „In d. Emil Isac salut blufful american, care in sfârsit s-a hotarât sa vina si la noi; vad campania de presa incalzita cu dibacie; vad conspiratia gândacilor si a ratatilor, vad scari de redactie urcate, vad fraternitatea literara rau inteleasa; vad reclama americana ca pentru un sapun sau niste pilule, vad naivitatea increzuta, vad gesturi, vad «trucul» strainatatei ce vrea sa ne dispute o glorie nationala, vad calculul unora si nepriceperea multora…“ Indârjirea lui E. Lovinescu se explica prin consecinta logica, pe care el o sublinia cu o ironica, simulata acceptare: „Critica româneasca poate acum sa dispara. Nu mai are nici o menire. Blufful i-a luat locul. Inaintea lui ma-nchin cu respect, zdrobindu-mi pana ce nu mai poate lupta cu o intreaga masina de scris.“
Insa, poetul ardelean nu era singurul ce parea sa recurga in acel moment la un bluf, indeosebi la „«trucul» strainatatei ce vrea sa ne dispute o glorie nationala“. Ba chiar el fusese precedat, poate intr-un mod mai putin zgomotos, de altcineva, anume de A. Orna-Galati. La acesta, insa, foarte interesant e ca de la un punct „trucul“ inceteaza sa mai fie cu adevarat truc, motiv pentru care neindoielnic se poate vorbi de un veritabil caz. In cele ce urmeaza, vom incerca sa-l examinam cu atentia pe care o merita.
„O frumoasa reputatiune“
In al treilea numar al sau (din 19 oct. 1911), gazeta „Rampa“ isi instiinta cititorii despre succesul unui compatriot – „un tânar scriitor care se bucura de o frumoasa reputatiune in cercurile literare“ –, a carui piesa, intitulata „Ecce homo!“, fusese „primita“ spre a fi reprezentata la Théâtre des Mathurins din Paris. „Rampa“ nu mai dadea alte informatii despre A. Orna-Galati, cum se numea autorul, de pilda, ca piesa lui fusese „primita“ prima data in 1910 la un alt teatru parizian, unde, pe semne, pâna la urma nu vazuse lumina scenei. Si nici nu dezvaluia pe ce se baza „frumoasa sluit reputatiune in cercurile literare“ din tara.
De fapt, expresia din urma era hiperbolica. Nascut la Galati in 1882 sau 1883, intr-o familie saraca de institutor evreu, Adolf Ornstein nu putuse absolvi decât clasele gimnaziale. Incepuse devreme, la 17 ani, sa-si câstige existenta lucrând, se pare, ca „mic functionar de birou“, apoi la mici ziare din orasul natal si din alte orase de provincie. In mai 1903, suplimentul „Litere si arte“ al ziarului „Adevarul“ ii gazduia o interventie intr-o disputa a zilei („Realismul e pornografie?“), iscalita Orna. I-au urmat, din toamna, alte articole si note eseistice – „Realismul“, „Curentele literare si cele sociale“, „Arta pentru toti“, „Critica“, „Pacea prin dezarmare“, „Vanitatea omeneasca“, „Psihologia amorului“), precum si un amplu „studiu“ intitulat „Dumnezeu“. Articolul „Arta pentru toti“ il republica, anul urmator, in revista ieseana „Arta“, unde mai dadea la iveala alte doua noi („Despre arta“ si „Realismul in teatru“), iar „studiul“ amintit vedea din nou lumina zilei, in acelasi an 1904, in „Literatura si arta româna“. Revista dirijata de N. Petrascu si-l facea colaborator asiduu, poate chiar redactor, in ea aparându-i in continuare niste „Cugetari“, „studiul social“ „Lumea asa cum este“, apoi alte „studii“ („Determinism“, „Psihofiziologia dragostei“, „Psihologia vietii“), precum si „Confesiile unui egoist“. Acestora li se adauga, in aprilie 1907, drama intr-un act „Ceas rau“. In 1908 numele lui A. Orna nu mai este intâlnit in „Literatura si arta româna“, ci doar in efemera „Pareri libere“, al carei redactor era B. Nemteanu, sub câteva scene dintr-o alta drama, intitulata „Zbucium“, precum si sub talmacirea unui fragment din piesa „Omul care doarme“ a lui Lucien Muhlfeld.
Ambitios, cu siguranta, si nu tocmai lucid in judecarea lucrarilor proprii, Orna isi tiparise in brosura „studiile“ „Dumnezeu“ (in 1905) si „Lumea asa cum este. Opinii si sentinte“ (cu o prefata-scrisoare a lui N. Petrascu, in 1906). Doi ani mai târziu, in 1908, de sub tipar ii iesea, de asemenea, drama in trei acte „Doua cai“. Cele trei carti au avut parte, dupa stirea noastra, de câte o singura recenzie. De primul „studiu“ s-a ocupat Spartacus (C. Mille), in „Adevarul“, din 24 mai 1905, iar de cel de-al doilea – colegul de redactie N. I. Apostolescu, in „Literatura si arta româna“ (nr. 9-10, 1906). Ambii recenzenti se alaturau lui N. Petrascu (din scrisoarea-prefata) pentru a sublinia temeritatea autorului, care atacase o tematica vasta, fara necesara sistematizare, precum si „munca“ lui indârjita, desigur, in parcurgerea a numeroase lucrari „de specialitate“. La drept vorbind, cele doua „studii“ ale lui A. Orna dezvaluiau limpede ca autorul era (inca) un autodidact, cu un gust nepotolit pentru lectura unor carti dificile, dar care tocmai de aceea acorda mai lungi sau mai scurte recreatii discernamântului. La aceasta se adauga folosirea (prea) multor cuvinte cu sensuri imprumutate ilicit, pornind de la false inrudiri si asemanari superficiale, precum si o irezistibila dorinta de a da mai tuturor comunicarilor forma de paradox.
Cât priveste recenzia dramei „Doua cai“, aparuta in „Adevarul“ (din 9 apr. 1908), sub semnatura lui Victor Anestin, ea incepe cu o apreciere – „piesa aceasta e poate mai buna decât multe din cele ce s-au jucat pe scena teatrului nostru“ –, cu justificarea ca „are un subiect ale carei scene se inlantuie dupa toate regulile artei teatrale“. Mai departe, insa, se constata ca personajul principal, antreprenorul Rasta, care vrea sa construiasca in Bucuresti un fel de „grand magasin“ in genul celor de la Paris, „nu e cel mai bine redat“, ca deznodamântul nu e prea fericit („loviturile de revolver (…) au omorât intotdeauna o piesa“), ca alte personaje (fiul si fiica lui Rasta ori prima lui sotie) sunt „bine redate“, dar si ca sunt de „sistem vechi“ (neoriginale). Finalul recenziei revenea totusi la generozitatea din incipit. „Autorul ei spieseit – scria Victor Anestin – e desigur tânar si tineretea are mult entuziasm, care de multe ori te conduce pe drumul talentului.“
S-a spus ulterior ca drama a placut actorilor Const. Toneanu si P. Liciu, nu insa si daca a fost prezentata comitetului de lectura al Teatrului National. Printre piesele originale care au vazut lumina rampei in stagiunile acelor ani (1907-1909) se numarau „Crima si virtute“ de G. Bengescu-Dabija, „Stiri senzationale“ de I. Bacalbasa, „Sanda“ de Al. G. Florescu, „Ultimul vlastar“ de N. Pandelea, „Marul“ de Zaharia Bârsan, „Jertfa“ de I. Miclescu, „Apus de soare“ de B. Delavrancea. Aceasta din urma, se stie, in ciuda multor slabiciuni pe care le avea, a devenit „clasica“. Un oarecare succes a avut si „Sanda“, care a inregistrat o „serie“ de spectacole, inclusiv in stagiunile urmatoare. Piesa lui A. Orna, daca ar fi fost pusa in scena, cu siguranta, nu i-ar fi impartasit soarta. Simple schite erau, de asemenea, „Ceas rau“ (intr-un act), cu o intriga arhibanala (descoperirea de catre un bancher a adulterului sotiei, urmata de uciderea ei) si cu personaje fara relief, si „Zbucium“, cu cele doar câteva scene publicate ale sale.
In contra „matadorilor“
literaturii române
In chip vadit, asadar, aprecierea relativa la „reputatiunea in cercurile literare sromânestit“ a lui A. Orna nu acoperea realitatea. Nu era singurul caz de exagerare, de supralicitare a valorii cuiva in rubricile informative ale ziarelor si revistelor. Cel mai adesea, totul se reducea la un mod de a vorbi, care nu angaja nici pe cel ce redacta informatia, nici periodicul ce o insera. „Ecoul“ din nr. 3 al „Rampei“, insa, constituia de fapt o „uvertura“ la o colaborare destul de asidua la gazeta intemeiata tocmai atunci de N.D. Cocea. Trei zile dupa anunt, A. Orna-Galati semna o „silueta“ – „Omul popular“ –, apoi o alta – „Sentimentalul“ –, dupa care au urmat câteva medalioane consacrate dramaturgilor parizieni (Henry Bataille, G. de Porto Riche si Paul Hervieu) si doua articole pe o tema din aceeasi sfera – „Teatrul francez“ si „Decadenta teatrului francez“. O nota cu totul noua aducea insa articolul „Mediocritatea in arta“ (in nr. din 5 dec. 1911). Pentru prima data, Orna exprima opinii asupra literaturii române din momentul respectiv, opinii deloc pozitive. El condamna „apelul la indulgenta criticei“, care, se observa chiar in incipit, a devenit un obicei „in saracia de idei care domneste la noi, pusa si mai mult in evidenta de multimea revistelor incolore si sterse, cari apar, dispar sau exista fara sa lase urme“. (Aprecierea aceasta o contrazicea flagrant pe aceea formulata chiar de directorul „Rampei“, N.D. Cocea, in „O renastere“, din 22 oct. 1911. Aici se spunea: „Nu, nu e o simpla si dulce iluzie. Nu e o impresie izolata a câtorva vizionari, furati si orbiti de entuziasmul lor. Nu suntem victimele unui miragiu.“ O dovada pentru „renasterea“ din arta si literatura româna era tirajul atins de „Rampa“ in prima saptamâna – 10.000 de exemplare!) Argumentele principale aduse de A. Orna erau ca „mediocritatile vor ramâne vesnic mediocritati“ si ca „scriitorul de valoare n-are nevoie sa cerseasca indulgenta; opera lui se impune singura si va cuceri singura publicul si critica“. Vizata insa cu adevarat era un alt fel de „indulgenta“, anume aceea manifestata prin „preferarea unei lucrari slabe s…t unei opere superioare“, cu motivatia ca prima „e iesita din mijlocul nostru s…t iar a doua e straina“, motivatie ce ar fi fost neintemeiata câta vreme – se argumenta – „la soarele artei universale se incalzeste o lume intreaga, fiindca arta n-are nationalitate“ si, in plus, e „o injosire a spiritului si un rau serviciu pe care il facem gustului estetic“. La prima vedere, rationamentul impune, insa, privit de aproape, vadeste o armatura slaba, alcatuita din generalizari si absolutizari greu de acceptat. (De altfel, doar cu câteva fraze inainte de a afirma ca „arta n-are nationalitate“, Orna sustinuse ca „productia artistica si literara a unei tari este intotdeauna in raport cu mediul in care se cultiva“.) Ducând lucrurile la absurd, pretutindeni si intotdeauna ar trebui sa se „prefere“ exclusiv capodopera, unica lucrare superioara tuturor celorlalte. Evident, insa, nu pentru asa ceva pleda colaboratorul „Rampei“.
Mai transant inca era A. Orna in comentariul sau pe marginea raspunsurilor la ancheta pe care o intreprindea colegul de redactie Mihail Cruceanu asupra „curentelor noastre literare“. Precedentul raspuns apartinuse lui Emil Isac si, fireste, era in sensul negarii vechiului, a traditionalismului. (Vezi „Anchete literare in perioada 1890-1914“, ed. ingr. de Gheorghe Hrimiuc-Toporas si Victor Durnea, Iasi, Editura Alfa, 2005, p. 320-321.) A. Orna il depasea insa in virulenta pe tânarul poet ardelean. El etala, mai intâi, o atitudine de superioritate indulgenta fata de toti ceilalti participanti la ancheta, „literatii nostri cu vaza“, ale caror opinii nu se sfia sa declare ca „il fac sa surâda“, apoi o incisivitate neretinuta la adresa acelorasi, numiti ironic „matadorii literaturei noastre“ (asertiunile lor sunt devalorizate prin extragerea din ele a unui veritabil tablou caricatural: „Un nou orizont s-a deschis literilor in tara noastra s…t Zare noua! Talentele rasar, cresc, se dezvolta, devin genii s…t ai impresia ca tara noastra este Edenul literilor. Nu traim decât ca sa scriem sau mai bine zis, ca sa producem. Toti suntem literati si toti, poeti si prozatori producem opere nepieritoare. România a devenit peste noapte tara binecuvântata, unde monumentele literare nici nu mai pot numara. Fiecare produce el putin o capodopera!“), in sfârsit o violenta respingere („Ah! Mai slabiti-ma, va rog, cu osanalele pe care le cântati erei noua ce va sa vie, dar care totusi intârzie de a veni!“) a „prezumtiozitatii“, a pasirii, cu voie sau fara, in plina autoamagire („…ca literatura noastra s-a europenizat, ba, dupa unii, poate sta alaturi cu cea din Occident e o afirmatie naiva si vanitoasa s…t e o dulce iluzie pe care ne-o platim ieftin!“), iar concluzia, pregatita de o serie de intrebari retorice, infierbântate („Unde este opera produsa in ultimul timp la noi si care sa poata intra in cercul literaturei europene? Care este lucrarea care a atras atentia criticei din Occident?“), lua negresit o forma brutala („Contam in Europa literara – de ce sa n-avem curajul s-o spunem – cât Serbia, Bulgaria, Turcia, Grecia moderna. Ceea ce dovedeste ca avem literatura, dar n-avem opere.“), efectul fiind augmentat de un ultim sfichi destinat „matadorilor“ („Entuziasmul dv., domnilor, e demn de lauda, dar… en famille! “).
Impotriva „literatilor nostri cu vaza“ se pronunta galateanul foarte dur si atunci când ajunge in actualitate chestiunea ajutorarii lor de catre stat. Intr-un alt articol (din 6 mai 1912), incepea prin a reaminti ca ajutorul respectiv are de multe ori efect contrar, pentru ca apoi sa intrebe retoric: „Se poate un tablou mai repugnant, mai dezgustator ca cel de zilele trecute, când o ceata de literati s-au aruncat asupra unei sume alocate societatii scriitorilor de catre ministrul Instructiunii?“ In final, cerea „literatilor probi“ sa se ridice contra „lacustelor literare“ (asa se si intitula articolul), pentru ca „un literat care nu ridica demnitatea de sine la rangul unei dogme merita intr-adevar sa nu i se intinda mâna… goala.“ Trei saptamâni mai târziu, Orna trimitea o „scrisoare deschisa“ lui T. Arghezi, de solidarizare cu cel pedepsit de Societatea Scriitorilor Români, atragându-i atentia asupra „legaturii de idei“ ce-i uneste, amândoi tratând la fel problema ajutorului si aratând un la fel de mare dezgust fata de lacomie si lipsa demnitatii. In sfârsit, in alte doua articole – „Saracie de idei“ (din 15 iun. 1912) si „Mizerie intelectuala“ (din 11 iul. 1912) – se cauta iarasi o explicatie a insuccesului peste hotare a operelor românesti, acum indicându-se „lipsa de idei“ a scriitorilor (care nu e neaparat acelasi lucru cu „lipsa de intelectualitate“), de unde si inregimentarea lor in „curente“, dar mai ales preocuparea exclusiva pentru „culoarea locala“, pentru „tipul românesc“. („Prezentati, va rog, pe o scena din Occident o figura a lui Caragiale. O sa obtie cel mult un succes de curiozitate. Traduceti un roman al lui Sadoveanu. Nu garantez pentru o editie de o mie de exemplare.“)

Un roman la Paris
Cum A. Orna-Galati era, in fond, un „literat“, critica sa, foarte virulenta, pentru a nu fi taxata drept arbitrara ori subiectiva, reclama cautiunea unei consacrari indubitabile. Or, aceasta nu i-o adusesera nici lucrarile din anii 1904-1908 si nu i-o aduc nici cele pe care le da la iveala in „Rampa“ in cursul anului 1912 – drama intr-un act „Ceas rau“ (4-12 febr.), „comedia“ intr-un act „Bolnavii“ (12-14 martie) si drama in trei acte „Mastile“ (16-29 aprilie). Ca atare, mai ramânea recunoasterea peste hotare. Insa din septembrie 1911 nu mai venise nici o stire de la Paris despre „Ecce homo!“.
Totusi, criticul-literat publica acum in „Rampa“ (din 4 iulie) un eseu deconcertant, intitulat „La Patte de l’âne“. Satirizând un dramaturg fictiv, Filistineanu, care clameaza peste tot ca „e consacrat de trei orase straine – Spitzberg, Napoli si Batum“ si care sustine ca „n-a vrut la Paris, ca sa nu se zica ca-i uzurpa locul contesei de Noailles“, autorul parea sa vizeze (si el) pe Emil Isac, care invocase din nou, cu câteva zile mai inainte (la 31 mai), „cele trei contracte de punere in scena a dramoletei sale neoromantice la Budapesta, Viena si Berlin“. Satira insa putea sa-l loveasca si pe cel ce o lansase, aflat la prima vedere in aceeasi situatie.
De fapt, insa, nu era asa, caci daca A. Orna-Galati nu devine atunci un autor „jucat“ la Paris, in schimb, izbuteste sa-si vada numele pe coperta unei carti tiparite in capitala Frantei – romanul „La Fange“, cu un „À propos“, extras dintr-o scrisoare a lui Victor Marguerite. Evenimentul e rareori pomenit in presa româneasca sau nu iese din spatiul, ingrat, al „ultimelor informatiuni“. Doar „Rampa“ (din 19 noiembrie) insereaza in coloanele sale un articol intitulat „Românii in strainatate. Cu prilejul romanului „La Fange“ de Orna-Galati“. Pentru cel care iscalea A. Cotaky, aparitia romanului „La Fange“ dezmintea categoric teza totalei lipse de valoare a ultimelor creatii literare românesti. „Când unul dintre colaboratorii „Rampei“ – se reamintea – sustinea ca in literatura noastra chiar cea mai tânara avem talente care ar figura cu cinste in miscarea literara prezenta din orice tara civilizata, s-a gasit nu stiu ce prezumtios care, chiar in paginile acestui ziar, s-a intrebat: Cine-i talentul acela? Sa mi se citeze o opera care ar putea figura cu cinste printre susnumitele scrieri de valoare ce apar cu duiumul in strainatate.“ Respectivul literat n-ar fi fost decât o „minte simplista“, pe de o parte, si pe de alta parte, „un prezumtios, care nu stia ce avem realmente bun in literatura noastra“. (Cum se observa, A. Cotaky uitase numele „prezumtiosului“, care fusese tocmai A. Orna-Galati in a sa interventie-comentariu „Literatura avem,
n-avem opere!“) Dezmintirea era, se spunea in continuare, cu atât mai convingatoare, cu cât romanul ce „apare destul de curatel pe piata mondiala literara“ apartine cuiva care e „un tânar autor, si nu cel mai inzestrat al „splendidei generatii“. Mai important, pentru A. Cotaky, era faptul ca „d. A. Orna-Galati da o pilda s…t celor mai talentati decât dânsul din generatia sa, cum poti intrece chiar pe cel mai talentat decât tine…“ Iar modalitatea, se observa mai departe, ar fi ca „in loc sa te agati de lucruri disparate si de orice iti iese inainte, ssat te concentrezi in jurul unei singure idei si ssat asisti la dezvoltarea ei, având grija indrumarei, a perfectiunii externe“. Dar „secretul“ trebuie sa fi fost altul, caci valoarea prozei lui A. Orna ramâne totusi, pentru autorul articolului, mai prejos decât a câtorva dintre reprezentantii „splendidei generatii“. A. Cotaky amâna pe alta data analiza romanului „La Fange“, pentru ca mai intâi sa vorbeasca despre o „opera culturala“ imperios necesara, anume „de a strânge perlele nuvelisticii noastre s…t traduse intr-o limba straina culta“, proiect ce fusese avansat câtiva ani mai inainte de filosoful si psihologul N. Vaschide.
Intreprinderea – sugera autorul articolului – ar trebui sa fie incununata de succes, de vreme ce „rar intâlnim in proza franceza cotropita de manierism pagini de o emotiune atât de intensa, de un stil atât de sobru cum sunt in Bratescu-Voinesti si câtiva demni de-ai sai tovarasi“. Mai câstigati ar fi fost insa românii, caci florilegiul „ne-ar face pe cei mai blazati sa-i vedem spe nuvelistii antologatit in adevarata lor lumina“, ar rasadi „credinta in ce este bun al nostru“, credinta care e singura ce „aduce un belsug de activitate noua“.
A. Cotaky nu si-a tinut promisiunea de reveni cu o recenzie propriu-zisa si nici altcineva nu se mai opreste asupra romanului scris de galatean, in afara de o scurta nota in „Flacara“ (din 29 dec. 1912). E de presupus ca nici in presa franceza nu vor fi existat cronici (favorabile), caci „Rampa“, desigur, pusa la curent de autor, le-ar fi semnalat.
„Nica Fus, agitator“
In „La Fange“ A. Orna mizeaza mai mult pe conturarea unor caractere si pe evolutii psihologice, si foarte putin pe realizarea unui tablou al mediului. In fapt, el nu face decât sa-si transpuna in registru romanesc una dintre dramele publicate initial in „Rampa“ – cel mai probabil, „Mastile“. Acestei „origini“ i se datora, desigur, si recursul frecvent la dialog, o a doua cauza fiind competenta limitata in folosirea instrumentului lingvistic nou, limba franceza. Si caracterele (indeosebi cel principal – Sacha Delescu), si problemele cu care se confrunta personajele se vor moderne, nu clasice, dar modernitatea lor e mai mult cea speculata de romanul-foileton „de senzatie“ al epocii (având ca „maestri“ pe Marcel Prévost, Octave Feuillet, George Ohnet sau Victor Marguerite insusi) si de teatrul „bulevardier“. „La Fange“ nu a scapat de soarta lor, aceea de a se cufunda in masa indistinctului, harazita uitarii imediate, desi cauta sa suscite curiozitatea printr-un adaos de pigment „exotic“, adica românesc. Se poate afirma, deci, fara teama de a gresi ca romanul lui A. Orna-Galati nu a adus o veritabila intrare a autorului in literatura franceza.
E probabil ca, pentru editarea romanului si dupa aceea, autorul va fi petrecut câteva sejururi mai mult sau mai putin indelungate la Paris. In „Rampa“, in cursul anului 1913, numele ii apare cu totul sporadic (sub traducerea farsei intr-un act „Reporterul“ de Octave Mirbeau, in 10 martie 1913, si sub doua articolase, in 8 si 12 iunie 1913). In aceasta perioada vor plasa, mai târziu, câtiva cunoscuti ai galateanului casatoria lui cu o englezoaica (pe nume, daca nu cumva ne inselam, Elisabeth Strauss, astfel fiind iscalit un manuscris depus in Biblioteca Congresului SUA), domiciliul conjugal fiind stabilit in insulele britanice. Dar A. Orna e prezent acum si in România, nu neaparat fizic. In fapt, ziarul „Facla“, al aceluiasi nelinistit N.D. Cocea, anunta la 29 ianuarie 1914 pe prima pagina ca, in curând, va incepe sa publice „un foileton aslt unui roman original datorit cunoscutului scriitor d-l Adolf Orna si intitulat „Nica Fus, agitator“. Urma prezentarea acestuia, impanata de superlative, in stilul autopublicitatii practicate uzual in presa vremii: „In acest roman se descrie in pagini pasionante de adevar si dreptate luptele, durerile si nazuintele muncitorilor din porturile noastre dunarene. Viata umilita a zecilor de mii de hamali, cari, pe umerii lor, incarca si descarca bogatiile tarii, viata febrila a porturilor, peste care trece suflul inaltator al muncei, viata speculantilor, a armatorilor, a marilor exportatori de grâu, cari traiesc din munca sclavilor ridicati intr-o zi de cuvântul revolutionar al lui Nica Fus, agitator, iata ce vor gasi cititorii nostri in romanul d-lui A. Orna…“
In zilele urmatoare, anuntul e reluat intr-o forma prescurtata. Mai relevant in estimarea proportiei exacte a judecatii critice si a publicitatii directe e cel din 7 februarie 1914: „“Nica Fus, agitator“/ romanul d-lui A. Orna luat din viata muncitorilor socialisti./ „Nica Fus, agitator“/ primul roman românesc in care se oglindeste toata viata politica si sociala a României contimporane, cu durerile, cu dreptatile snedreptatile?t si luptele ei neimblânzite, din care va trebui sa rasara o lume noua./ „Nica Fus, agitator“/ pagini rupte din traiul mizerabil al muncitorilor din porturile noastre dunarene./ „Nica Fus, agitator“/va fi simbolul marilor framântari din anii trecuti, cari au impins muncitorimea deznadajduita pe calea grevelor uriase de la Galati si Braila…“
La 9 februarie aparea primul foileton, care este urmat de alte cel putin 22. In fapt, singura colectie pe 1914 a ziarului „Facla“ pe care am putut-o gasi, cea de la Biblioteca Academiei Române, contine si ea o lacuna importanta – numerele 146-279, din intervalul 6 martie – 31 iulie 1914. In nr. 145, din 5 martie, era inserat foiletonul al XXIII-lea al romanului, cuprinzând sfârsitul capitolului al XV-lea al partii I si inceputul capitolului I al partii a II-a. Intinderea acesteia din urma nu diferea, probabil, cu mult de a celei dintâi. Cele 15 capitole pastrate (sau accesibile deocamdata) din „Nica Fus, agitator“ vadesc o incercare romanesca demna de retinut de o istorie a genului in literatura noastra. (Ea nu este inregistrata in lucrarea elaborata la Institutul de Lingvistica si Istorie literara „Sextil Puscariu“ din Cluj-Napoca – „Dictionarul cronologic al romanului românesc de la inceputuri pâna la 1989“, Bucuresti, Editura Academiei, 2004.)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper