A fost odata, ca niciodata… (IV)

Asadar, ce oare mai trebuie, intr-un muzeu, in afara de ideea fundamentala a muzeului (subiectul sau, care va sa zica), ceva care sa fie expus (realitatea dovedeste ca nu e musai sa fie obiecte foarte pretioase ori, ma rog, bunuri culturale cu valoare de patrimoniu) si de o cunoastere temeinica a istoriilor legate de toate acele ceva-uri? Este nevoie de harul de a povesti, de a lega toate astea intr-o forma care sa stârneasca interesul. Cu harul asta, in principiu, te nasti, dar el se mai si invata, prin experienta, prin vizite la alte muzee, prin lecturi. Nu este usor si, de fapt, probabil ca nu este nici macar posibil sa creezi un muzeu care sa fie integral interesant, pentru toata lumea. Exista, probabil, obiecte sau explicatii in fata carora se opresc toti vizitatorii, dar exista si obiecte care stârnesc interesul doar al unora dintre ei. Experienta ne spune, insa, ca un obiect in fata caruia nu se opreste chiar nimeni, trebuie eliminat din expozitie.
Unul dintre muzeologii europeni foarte apreciati, astazi (nu intâmplator, a fost si unul dintre prietenii apropiati ai lui Kenneth Hudson), este Hermann Schäfer, cel care a creat primul muzeu de istorie contemporana al Germaniei, Casa Istoriei Republicii Federale Germania. Proiectarea muzeului a inceput de la zero, in 1986, dupa ce ideea realizarii lui fusese lansata, in 1982, de catre insusi cancelarul Helmut Kohl. Piatra de temelie a fost pusa in 1989, iar muzeul a fost inaugurat abia in iunie 1994, dupa ce, timp de aproape un an a functionat „provizoriu“. Cu alte cuvinte, in 1993, muzeul a fost deschis pentru public, fara a fi inaugurat oficial. Salile de expozitie erau intesate de muzeografi, care ii supravegheau discret pe vizitatori. Motivul nu era acela de a-i determina sa nu atinga obiectele, ci dorinta de a vedea reactiile lor in fata exponatelor. Fiecare vizitator primea, la intrare, un formular, foarte simplu (informatii despre nivelul de educatie, preocupari, vârsta, sex, ocupatie etc.), pe care era rugat sa il completeze la sfârsitul vizitei. Coroborând informatiile furnizate cu cele observate de catre muzeografi, Schäfer a constatat ca unele dintre exponate nu interesau pe absolut nimeni, indiferent de pregatirea sau vârsta vizitatorilor, ca nimeni nu a adastat asupra lor, nici macar 10 secunde, necum sa mai si incerce sa citeasca etichetele. Acele exponate au fost, pur si simplu, eliminate din expunere, indiferent cât de importante pareau ele pentru cei care pregatisera expozitia permanenta sau pentru ceea ce parea a se constitui in firul logic al expunerii. Este, desigur, o alegere riscanta pentru un muzeograf, pentru ca se aseamana cu perspectiva realizatorilor jurnalelor de stiri care nu includ noutatile din domeniul culturii, de pilda, sub pretextul ca „astea nu intereseaza pe nimeni si nu aduc rating“. Totusi, Hermann Schäfer s-a increzut in flerul vizitatorilor mai mult decât in cel al propriilor lui colaboratori, considerând ca un obiect (fie el tri sau bidimensional) care nu reuseste sa atraga atentia nimanui ocupa degeaba locul intr-un muzeu, cel putin, pentru generatiile actuale de vizitatori. Este de vazut daca Jean-François Hébert, cel pe care ministrul francez al Culturii si Comunicarii, Frédéric Mitterrand, l-a numit, la 22 septembrie 2009, sa conduca Asociatia pentru prefigurarea Casei Istoriei Frantei (dupa ce Presedintele Nicolas Sarkozy lansase, intr-un discurs pronuntat la Nimes, la 13 ianuarie 2009, ideea infiintarii unui asemenea muzeu, preluând, de fapt, ideile provenind dintr-un raport pe care Hervé Lemoine il adresase, in aprilie 2008, ministrului de atunci al Culturii, Christine Albanel si celui al Apararii, Hervé Morin, la solicitarea celei dintâi, care, la rândul ei, nu facea altceva decât sa declanseze punerea in opera a programului Guvernului François Fillon, in domeniul culturii) va aborda, de o maniera asemanatoare viitorul Muzeu national de istorie a Frantei. De altfel, cum vom vedea mai la vale, nu exista nici o garantie ca Hébert va continua sa mai aiba un cuvânt de spus in realizarea propriu-zisa a muzeului.
Ajungând aici, nu ma pot abtine sa nu observ, inca o data, „vocatia“ de ctitori culturali ai presedintilor din Hexagon. Daca Valéry Giscard d’Estaing a inaugurat un centru cultural initiat de predecesorul sau, Georges Pompidou (si care a ajuns, din acest motiv, sa ii si poarte numele), François Mitterrand a deschis un muzeu national (cel amenajat in fosta gara Orsay) si un institut national (cel al Lumii Arabe) initiate de Giscard d’Estaing, dar a avut vreme sa decida noi investitii si sa si inaugureze Marele Luvru, noul sediu al Operei, de la Bastilia, si Marele Arc de la Défense – realizari dedicate, toate, aniversarii bicentenarului Revolutiei, in 1989 –, precum si noul sediu al Bibliotecii Nationale (care, ulterior, a ajuns sa ii si poarte numele), de la Tolbiac. Jacques Chirac nu s-a lasat mai prejos, si a impus infiintarea Muzeului de pe cheiul Branly, inaugurat in 2006, muzeu care a intrat in „reteaua“ Colinei muzeelor (un fel de cartier al muzeelor pariziene), reunind, la initiativa Consiliului Creatiei Artistice (prezidat de celebrul cineast Marin Karmitz, nascut la Bucuresti, in 1938, si emigrat „la vreme“, in Franta, noua ani mai târziu), inca alte trei muzee: cel mai mare centru de arhitectura din lume (La Cité de l’architecture et du Patrimoine), instalat in Palatul Chaillot, Muzeul de Arta Moderna al Orasului Paris, precum si Centrul de creatie contemporana, care isi impart Palatul Tokyo. Anuntat, printr-un discurs al lui Sarkozy, tot la 13 ianuarie 2009, dar, de asta data, tinut la Nisa, Consiliul este, in sine, o ctitorie culturala, oficializata la sfârsitul lunii ianuarie din acelasi an.
Revenind la ideea Muzeului de istorie nationala a Frantei, trebuie sa spunem ca, deocamdata, nu avem de a face decât cu un anteproiect, finalizat recent, in iunie 2011, de catre Comitetul de orientare stiintifica, aflat sub presedintia de onoare a lui Jean Favier (fostul director al Arhivelor Nationale si al Bibliotecii Nationale) si sub cea executiva a lui Jean – Pierre Rioux, anteproiect care, inspirat de diverse alte muzee nationale de istorie (intre care, Muzeul Risorgimento-ului, de la Torino, proiectatul, deocamdata, muzeu al Europei, de la Bruxelles, celebrul Muzeu Imperial al Razboiului, infiintat de britanici, inca din 1917, Muzeul National al Scotiei, din Edinburgh, Muzeul Istoric German, din Berlin, Muzeul National de Istorie a Statelor Unite, din Washington D.C., Muzeul Civilizatiei, din Québec, si, bineinteles, mai sus amintita Casa a Istoriei Republicii Federale Germania, din Bonn), stabileste drept data a infiintarii institutiei publice Casa Istoriei Frantei, 1 ianuarie 2012. Actul administrativ va fi urmat, ca si in cazul german, de o expozitie de prefigurare a viitorului muzeu, care nu va face altceva decât sa testeze gustul si dorintele publicului, fata de intentiile si putintele realizatorilor.
Am facut aceasta paranteza din micul meu discurs, doar pentru a arata, pe scurt, ca harul si inspiratia pe care o pretind realizarea unei expozitii presupun si foarte multa munca. Si, à propos de munca sau, altfel spus, de seriozitatea unui demers cultural, stiintific si, mai ales, responsabil, fie-mi ingaduit sa observ amploarea fortelor stiintifice si minutia travaliului depus de cei care au lucrat la proiectarea unui muzeu national francez, pornind de la o idee  exprimata in 2007 si ajunsa la stadiul de anteproiect abia in 2011. Aici nu este vorba despre celebra birocratie franceza, ci despre responsabilitate sociala si despre temeinicia lucrului bine facut. Spun asta, pentru ca tot am aflat, de curând, cum se va deschide, nu peste multa vreme, un nou Muzeu national, in România.
Dupa cum spunea faraonul din anecdota, piatra ar fi suficienta…

Dar povestea inceputa acum o luna nu se termina aici!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper