Viata si vers. Un nou umanism al poeziei

Un articol de RADU VOINESCU

 

Ultimii ani au readus poezia româneasca într-o zona a gravitatii care îi lipsea de mai multa vreme. Sedusi de întâmplarile zilnice ale „Familiei Popescu“, scriitorii nostri tineri ai anilor ’90 au crezut ca banalitatea face poezia. Optzecistii, mai înainte, acreditasera ideea ca poezia este joc al textului. Ceea ce n-a fost rau, dar nici nu a dat mari realizari, demne de contextul european în care vrem neaparat – si pe drept cuvânt – sa ne aflam locul. La urma-urmei, sa luam aminte ca „Levantul“ îsi tragea seva dintr-o poezie care apartinea trecutului, acelei epoci clasice în care omul era important pentru poezie. Dar omul „Levantului“ este unul artificios, oricât de seducatoare ar fi vesmintele sale. Iar acel trecut este unul marcat românesc, fara prea multe sanse, în transpozitia cartaresciana, sa fie interesant pentru cititorul de poezie apartinând altor culturi, cititor care, fatalmente, nu va dispune de codurile, de cheile si de referintele necesare pentru a putea întelege. Pentru ca – între anumite limite ale paradigmei creative si de receptare – axarea poeziei pe problematica umana face ca ea sa aiba trecere si în alte spatii decât cele de origine.
Faptul ca în familia Popescu, cea reala, se moare, nu le-a dat de banuit poetilor nostri, nu i-a facut sa-si aduca aminte ca poeziei îi sunt atasate traditional si teme mai mari. Voiosia oarecum de belle epoque a anilor postrevolutionari a inspirat o poezie lipsita de probleme, superficiala, adesea de un erotism de proasta inspiratie si de si mai proasta transcriptie, triviala pâna la anularea artisticului, ramasa doar la coaja lucrurilor (stim ca acesta este titlul unui roman care a facut o oarecare cariera în anii ’90). Pâna când poetul român s-a întâlnit el însusi cu moartea. Si a reactionat complet nepregatit. În cultura occidentala, pe care încercam din ce în ce mai mult sa o asimilam, moartea este un subiect izgonit din conversatii, transferat în izolarea clinicilor pentru îngrijiri paliative, scos din uzul curent, îmbalsamat în perifraze sau de-a dreptul în tacere. Dar, prin aceasta, a fost alungat si din poezie.
Poezia occidentala de azi este una mai degraba mediocra, calduta. O poezie fara relief. Evanescenta, doar cu timbru pe alocuri grav, în esenta ei lipsita de griji existentiale care sa implice prea profund metafizica, ecuatia existentiala, omul. Mult mai puternica apare, prin comparatie, poezia Estului. Iar între estici, rusii cred ca au, la aceasta ora, poezia de cea mai mare forta. Pentru cine doreste sa se convinga este de revazut colectia revistei îngrijite de echipa coordonata de Marius Chelaru, „Poezia“.
Probabil ca la auzul urmatoarelor cuvinte se va protesta, în virtutea unei imagini de-acum desuete privitoare la statura poeziei occidentale: poezia româna de azi, cu toate pacatele pe care critica i le denunta, este, în ansamblul ei, superioara poeziei occidentale (sau, cel putin, aceleia pe care am reusit sa o cunosc eu). Iar de aici încolo, faptul ca nu e suficient de cunoscuta în Europa – atrag atentia ca, si din punct de vedere geografic, si istoric, si cultural Europa se întinde de la Atlantic la Urali – nu mai tine de vreo vina a poetilor si a editorilor români, a revistelor literare românesti.
Dar nu omul este subiectul cartilor de versuri din ultimele doua-trei decenii? veti întreba. Poate sa existe o poezie în care sa nu fie vorba despre om? Da, dar ce fel de om, cât de viabil ca fiinta generica? Moartea este importanta pentru poezie pentru ca ea ar trebui sa ne aminteasca faptul ca este necesar sa revenim cu preocuparile noastre la om.
Din pacate, asta s-a întâmplat numai atunci când propria existenta a fost pusa sub semnul întrebarii. Ne-au tulburat, pe unii dintre noi, volumul lui Ion Zubascu „Moarte de om“ si cel al Stefaniei Mincu „Dincolo/ Dincoace de poezie“. A trebuit sa intervina accidentul tragic al disparitiei lui Marin Mincu pentru ca autenticismul pe care el îl pretindea literaturii sa devina efectiv si sa dobândeasca valoare estetica. Dupa o asidua servire a unui formalism fara un relief prea pronuntat, mai ales în optiunile sale critice, Stefania Mincu scrie o carte zguduitoare pâna la lacrimi. Autenticismul si-a capatat dimensiunea – ce joc al destinului o fi aici?! – numai o data cu moartea celui care l-a clamat. Are si istoria literara vicleniile ei, presupun ca ar spune Hegel. Nu e nimic peiorativ. Este o tema grava pentru poezie, pentru literatura.
Dar, cum spuneam, frisonul îi atinge numai pe cei în cauza. Toate acestea li se întâmpla doar celorlalti. Nu noua. Poate ca nici nu sunt atât de multi pe cât mi-ar placea mie sa cred cei care se emotioneaza adânc, fundamental, esential la transcrierea poetica a acestor experiente. Deocamdata, nu am aflat ca juriul (juriile, mai curând, pentru cine cunoaste procedura) Uniunii Scriitorilor sa se fi interesat de ideea de a premia acea carte puternica, una dintre cele mai „tari“ scrise in ultimii douazeci de ani. Acum, dupa disparitia poetului, o reparatie nici macar nu mai este posibila. Si nu cred ca ma însel prea tare daca afirm ca si cartea Stefaniei Mincu va fi ignorata cu gratie.
De ce va orbesc atâta despre moarte? ma veti întreba. Nu ca sa va fac pe dumneavoastra sa tremurati în preajma anului în care profetiile mayase ar fi stabilit sfârsitul lumii, ci pentru ca vorbind despre moarte vorbim despre om. Vorbim despre viata, iar viata este mereu uimitoare în manifestarile ei. Mi se pare ca omul, omul adevarat, a disparut multa vreme din poezia noastra. Începem sa-l regasim abia acum, si eu observ ca din ce în ce mai multi poeti – nu doar cei amintiti mai devreme – par sa îsi aduca aminte, mai timid sau mai curajos, ca sunt facuti si din carne, nervi si sânge, nu numai din epiderma, ca în civilizatia noastra supertehnologizata omul sufera ca oricând în istoria lui. Iar aceasta suferinta – uneori dulce, daca vorbim despre iubire – a facut o mare poezie.
Este, va fi un nou mod de a vedea omul. Putin diferit de cel traditional, în contextul lumii contemporane. Acest umanism al noii poeziei de azi si de mâine va fi unul fertil; nu am nici o îndoiala, judecând dupa aceste schimbari de paradigma pe care le înregistrez azi, dupa ce, douazeci de ani, prin literatura pe care am scris-o, prin luarile de pozitie în aria comentariului critic si al teoriei literare, am cautat sa atrag atentia ca acesta trebuie sa fie drumul cel bun al poeziei.
Si mai cred – în încheiere – ca este timpul ca si celelalte culturi europene sa priveasca mai cu luare-aminte la ce se întâmpla azi în poezia româneasca. Ar gasi lucruri cel putin interesante. Ar gasi poeti vrednici de acest titlu. Cum stiti, odinioara, titlul de poet se acorda cumva precum un rang nobiliar…
Va multumesc!

 

Comunicare pentru cea de-a IV-a editie a Congresului National de Poezie, Botosani-Ipotesti-Suceava, 15-18 iunie 2011

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper