Urmasii lui Oedip

Un articol de C. STANESCU

Aflata intr-o forma excelenta, revista „Saeculum“ de la Focsani fondata de regretatul Alexandru Desliu propune atentiei câteva teme de mare interes sub semnaturi prestigioase. Editorialul criticului Mircea Dinutz, redactorul sef al revistei, supune reflectiei paradoxul ciudat al scriitorului caruia moartea ii inmulteste subit numarul de prieteni. „In cultura româna, nota apoftegmatic Marta Petreu – un scriitor mort este, prin traditie culturala, mai valoros decât unul viu.“ Lucidul Constantin Calin, exegetul neintrecut al lui Bacovia, observa si el ca „E ciudat cât de multi prieteni are un om mort si cât de multi dusmani are un om viu. Viul inspira o irepresibila pornire de a fi contestat.“ In acest paradox il inscrie Mircea Dinutz pe Adrian Paunescu, „o adevarata uzina de texte“, pe care criticul a avut rabdarea de a le si socoti: 15 000 de texte poetice, echivalentul a peste 300 000 de versuri! „Uzina“ a stârnit, dincolo de calitatea inegala a prodigioasei sale productii, o concurenta neloiala si invidii de nemasurat: „a cunoscut, cu asupra de masura, dragostea si ura, adulatia si negatia indârjita, egal distribuite in timpul vietii, ca si in posteritatea imediata.“ Calitatile, ca si defectele pe masura acestora, au provocat la moartea poetului valul de elogii nemasurate, reactiile echilibrate, ca si „vocile acuzatoare, intolerante.“ Mare poet, dar poet de antologie – ca multi din cei ce au scris sub dictarea vremilor, de-ar fi sa amintim doar câtiva poeti proeminenti carora doar selectia cea mai riguroasa le asigura marea valoare si in consecinta posteritatea: Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, dar si, partial, Dan Desliu! – Adrian Paunescu a beneficiat, in plus, de „vigoarea coplesitoare a personalitatii sale“ asa incât pe drept cuvânt constata Mircea Dinutz, „omul nu poate fi despartit de poet“. Din sirul lung al zelatorilor si detractorilor profitând de moartea poetului, criticul de la „Saeculum“ il desprinde pe redutabilul poet Mircea Cartarescu: „Transant dar previzibil se dovedeste a fi Mircea Cartarescu, aflat, spre marele sau „regret“, departe de tara in momentul disparitiei fizice a celui care a scris „Basarabia pe cruce“ sau „Repetabila povara“. Scria acesta: «Fara comunism si fara Ceausescu, Paunescu n-ar fi existat.» Si ceva mai departe: «Nimeni din generatia mea nu l-a considerat pe Paunescu poet, ci doar un odios propagandist.» Imi vine sa cred ca autorul «Levantului» intelege prin generatia lui pe membrii gruparii lunediste…“ Precum poetul Gh. Grigurcu nu-l iarta nici in postumitate pe poetul Nichita Stanescu, tot asa si Mircea Cartarescu nu-l ingaduie nici mort pe Adrian Paunescu in Panteonul sau exclusivist. Autorul „Levantului“, nu incape indoiala, sufera fara scapare de sindromul national al „poetului nepereche“ si toate chinurile lui provin de aici. Despre acuzatorul „odiosului propagandist“ revista „Saeculum“ publica – spre cinstea ei – un frumos encomion critic sub semnatura lui Nicolae Mecu: „Un mo(nu)ment al postmodernismului românesc: „Levantul“ lui Mircea Cartarescu“, articol in incheierea caruia autorul scoate in evidenta cultul inaintasilor in cea mai importanta opera a lui M. Cartarescu: „Sinteza lui Cartarescu reprezinta si un mod de a recunoaste o ascendenta fara de care insasi poezia sa nu ar fi fost posibila. Caci nu in ultimul rând, epopeea ni se arata ca un omagiu pe care la 1988 poetul nostru il aduce inaintasilor, asa cum la 1870 facuse Eminescu cu generatia pasoptista. Mottoul din fruntea poemului, luat din scrisoarea trimisa de poet din Viena catre Iacob Negruzzi si care insotea explicativ si justificativ «Epigonii», nu apare acolo in chip aleatoriu. Ca si Eminescu, autorul «Levantului» isi omagiaza predecesorii, in a caror lucrare gaseste resurse de a crede din nou in poezie, in existenta in lume, dar intru poezie. Epopeea sa se constituie astfel nu numai intr-un act de recuperare a poeziei celorlalti, dar si intr-o recuperare de sine. In ultima instanta, «Levantul» capata profilul unui vibrant elogiu adus poeziei ca unica ratiune a autorului de a exista. Poeziei, care suspenda timpul si incrusteaza in chilimbarul ei chipul lumii. De aceea, spre finalul cartii sale, Mircea Cartarescu a putut scrie: «Eu al veciniciei doara trag in pept amar perfum./ Doar un vers de-as scri, in care ca in picurul de roua/ Ghemui-s-ar lumea toata, veche dara totusi noua,/ Doar un vers de va ramâne dupa mine, ma socot/ Mai ferice ca un inger si mai sfânt ca Savaot.»“ Un eseu tulburator despre acesti ingeri cu chip de om, mai sfinti ca sfântul Savaot, veritabili urmasi ai lui Oedip, respectiv, despre „vinovatii fara vina“ ai mitologiei, istoriei si literaturii semneaza in „Saeculum“ prozatorul Dumitru Radu Popescu. Eseul are forma unei scrisori adresate prozatorului Radu Aldulescu. Autorul „Vânatorii regale“ deplânge ciclica, mizerabila reeditare a campaniilor de discreditare a scriitorilor români acuzati, azi ca si ieri, direct sau indirect, de vini reale sau imaginare. Viclenia istoriei, a „destinului“ orb face ca de multe ori, daca nu intotdeauna, discreditarea scriitorului sa inceapa si sa fie facuta cu mâna scriitorului. Exemplele sunt cunoscute. Paradigmatic este cazul bunului poet Miron Radu Paraschivescu, autorul memorabilelor „Cântice tiganesti“ (1941), viitorul redactor literar al „Scânteii“ care, dupa moartea lui Liviu Rebreanu petrecuta la 1 septembrie 1944, va scrie articolul ce-l va ucide a doua oara pe autorul „Rascoalei“: „L-am vazut pe autorul «Gorilei» cu putine zile inainte de aparitia acestei carti de trista memorie. Liviu Rebreanu isi marturisea admiratia pentru garda lui Hitler din România, zisa si «de fier» … Unificarea nazista a României i-a adus lui Liviu Rebreanu beneficii banesti si tristele onoruri dezolante de a tine conferinte culturale in cartierele lui Hitler si Ribbentrop… Colaborarea cu germanii l-a omorât pe Liviu Rebreanu … E o moarte mai grea, fiindca n-o poate reabilita nimeni. Si nimeni n-o poate slavi …“ In 1947, marele poet Ion Barbu i se spovedea ca la popa aceluiasi redactor al „Scânteii“ cu privire la aderenta lui cu totul trecatoare si inconsistenta la unele idei ale miscarii legionare: atâta cenusa in cap pentru aproape nimic e greu de imaginat daca nu admitem irepresibila vocatie a procesului de constiinta si voluptatea autovictimizarii nutrite de ciudata alcatuire ce poarta numele de mare scriitor, mare poet, mare idealist devenit cel mai aprig si neiertator procuror al lui insusi. Urmasi ai lui Oedip, „vinovati fara vina“, marii, adevaratii scriitori sunt expusi si se expun, primii, judecatii publice pentru vini care, de cele mai multe ori, nici nu le apartin. Un eminent poet de azi trimite un ravas catre o revista literara punându-si „tarâna in cap pentru niste efemeride“, scrie D. R. Popescu in ravasul sau catre Radu Aldulescu si adauga: „Intre timp au fost puse pe butuci monopolurile statului, licitatiile trucate au umplut buzunarele celor ce le-au facilitat, energiile industriei s-au rinocerizat in viloace, latifundii, insule prin Mediterana! Orasele (Corabia, Anina, Calan, Copsa Mica etc.) au fost (cu unitatile lor industriale cu tot) vândute la fier vechi. Iar Ioan Es. Pop sta cu chirie intr-o garsoniera (confrate cu Aldulescu Radu, ce sta intr-o camaruta din spatele cladirii Uniunii Scriitorilor, fara apa, fara…) Ca traim intr-o tara absurda se vede cu ochiul liber. Un condeier este pus pe foc – un foc invizibil, desigur – in timp ce un analfabet miliardar si-a obtinut carnetul de sofer de la milogii puterii statale. O functie cumparata pe bani negri te face automat proprietarul ei. Politia casca, biserica doarme când sfârâie gratarele in cimitire, acordeoanele se incing si manelele ii fac pe cei morti sa salte in morminte de bucurie… Si atunci ne oripilam de Ioan Es. Pop, mai ales ca nu i-am citit niciun vers! Avem ce vorbi. Avem… Dar daca Ioan Es. Pop a trimis acel ravas catre o revista literara doar pentru a ne testa? Daca acea epistola este o capcana? Daca n-are nimic sa-si reproseze? Daca Ioan Es. Pop nu este o piesa de manevra, un cal, un turn, un nebun aflat cândva in totala eclipsa bahica de discernamânt?
Ei, oricum ar fi cladita aceasta ecuatie, opera sa poetica este mai presus de eroziunile vremurilor… Dumneata ce parere ai, domnule Radu Aldulescu?“ Sa asteptam raspunsul lui Radu Aldulescu la somatia marelui sau confrate…
Note despre …
In niste „Note despre George Cosbuc“ Nicolae Manolescu scrie in fuga:  „Cele mai recente studii monografice au aparut mai ales in anii ’70-’80, când opera nu ii putea fi comentata altfel decât in clisee si, fireste, dupa 1989. Dintre interpretarile anterioare razboiului doua au fost preluate cu fidelitate in epoca noastra. O vreme, la inceputurile comunismului, a facut adepti neconditionati teza lui Constantin Dobrogeanu-Gherea despre «poetul taranimii». E aceea pe care generatia mea a invatat-o la scoala. Mai incoace, a fost redescoperita, o data cu poezia moderna interbelica, analiza lui G. Calinescu din inca nereeditata «Istorie a literaturii române de la origini pâna in prezent», in care Cosbuc era privit cu mai mare intelegere estetica, adica, mai putin (sic!) sociologist-vulgar. Intreaga critica contemporana a ramas la aceste doua teze, cu nuantele de rigoare, mai ales la cea dintâi. O a treia interpretare, datând tot de la sfârsitul anilor ’30, ca si a lui G. Calinescu, si cea mai radicala estetic, ii apartine lui Vladimir Streinu din «Clasicii nostrii».   Ea n-a fost evocata decât relativ târziu, când au fost reeditate volumele de critica ale acestuia din urma. Fiind mai rar mentionata, voi spune, pe scurt, ca ea face din Cosbuc un orasean care se duce la tara in weekend si vede satul intr-o lumina idilica si etnografica.“ Nicolae Manolescu este un critic care stie multe, dar nu stie ori se preface ca nu stie totul. Cu atât mai putin poate sti in niste „note despre…“ scrise in fuga intr-un editorial, fatal rezumativ si incomplet. Insa nu de incompletitudine sufera notele lui, ci de altele. Sa notam câteva. In „Istoria literaturii române de la origini pâna in prezent“ („inca nereeditata“!), G. Cosbuc ar fi privit de G. Calinescu potrivit lui N. M. „cu mai mare intelegere estetica, adica mai putin sociologist vulgar“! „Mai putin“, dar in definitiv tot gherist si „sociologist vulgar“: efectul simplificarii, pâna la simplism, se vede cu ochiul liber.

Aidoma unui domn celebru, G. Calinescu facea in „Istoria…“ lui „putina estetica realist-socialista“ fara ca sa stie si chiar „putin“ sociologism vulgar inainte ca acesta sa devina estetica oficiala a primei parti din epoca postbelica. Cum vedem, G. Calinescu e nevoit sa se apere de un „calinescian“ infidel ca N. Manolescu… Sunt si lucruri mai amuzante, de-ar fi adevarate. Asa, nu-i adevarat ca „intreaga critica contemporana a ramas la aceste doua faze, cu nuantele de rigoare, mai ales la cea dintâi“. Cea dintâi e, se intelege, teza gherista, sociologist vulgara. Nu e chiar exact nici ca a treia interpretare, a lui Vladimir Streinu, a fost „mai rar mentionata“, din contra, ea a inspirat carti intregi ce revizuiesc, in perioada postbelica, viziunea „sociologist vulgara“, predominanta dupa opinia lui N. Manolescu. In fine, nu e defel adevarat ce sustine criticul si istoricul literar atunci când spune ca in anii ’70-’80 „opera (lui Cosbuc) nu putea fi comentata decât in clisee“. In clisee, se intelege, „gheriste“ si eventual nationaliste: „Sunt suflet in sufletul neamului meu …“. Noroc cu talentul lui N. Manolescu de a se contrazice de la un paragraf la altul: când semnaleaza cea de-a treia interpretare, a lui Vladimir Streinu, cea din „Clasicii nostri“, din 1943 si reeditata in 1969 si când a treia interpretare a facut epoca, vadind ca in anii ’70-’80 opera lui Cosbuc putea fi interpretata, slava Domnului, si „altfel decât in clisee“! Ca, la rândul ei, noua (vechea!) interpretare a lui Vl. Streinu putea deveni si chiar a devenit, prin preluare masiva in epoca, un alt „cliseu“ – nu-i decât un reflex natural de istorie literara: o istorie a succesiunii „cliseelor“, altfel spus, a „revizuirilor“ permanente. Seducatoare si incarcata de germenii contagiunii, noua formula de interpretare a lui Cosbuc din anii ’70-’80 este aceasta: „Noua, azi, scrie Vl. Streinu in „Clasicii nostri“, poetul ne apare oarecum diferit (in raport cu „poetul taranimii“ din viziunea lui Gherea – n.n.). Cu deosebire in chestiunea infatisarii vietii taranesti, idilismul acesteia, adica deformarea ei in sensul inocentei, starea festiva sub care e vazuta neintrerupt, fericirea muncii si a conditiei generale taranesti sunt elemente nu atât straine «noua, orasenilor», (cf. Gherea – n.n.); ele se gasesc implicate in insusi modul de a vedea pe taran – al intelectualului orasean. Cu aceiasi ochi priveau câmpul si syracuzanii, pe gustul carora scria Theocrit – si curtea lui August, pe gustul caruia scria Virgil – si saloanele franceze pentru a caror desfatare scria un Delille sau Parmy. Caci perspectiva bucolica se deschide de pe «trotuar» asupra vietii rustice s…t Cu George Cosbuc, din acest punct de vedere ne aflam in vremea prozodiilor glorioase, dupa care un Horatiu imperechea iambii cu dactilii, dactilii cu troheii si combina coriambii. s…t Atentiunii critice – incheia Vl. Streinu „a treia interpretare a lui Cosbuc“ – il recomanda pentru viitor natura lui de geniu horatian al versificatiei.“ Preluata si raspândita fulgerator in anii ’70-’80, interpretarea lui Vladimir Streinu n-a fost „rar mentionata“, din contra. Exemplele abunda si n-o sa abuzez de ele. Destul sa reamintesc ca presa de partid a epocii comenteaza, pâna si ea!, pe larg noua interpretare estetica a poetului taranimii: „Altminteri, poetul care nu intelegea «modernismul» macedonskian – scria un recenzent – nu e strain de sensibilitatea autorului „Noptii de mai», când, deasupra chinului launtric, inalta cântari senine «noptii de vara». Deosebirea e mai degraba de stil. Pare o enormitate alaturarea – dar Macedonski e, uneori, un Cosbuc neurastenizat de citadinism…“. Dupa revelatia noii interpretari propuse de Vladimir Streinu aparea, in acelasi interval istoric plin de „clisee“, exegeza unui tânar critic, Petru Poanta („Poezia lui George Cosbuc“, 1976) care, pe urmele lui Streinu, supune poezia lui Cosbuc unei „atentiuni critice“ pline de finete si subtilitate. Noul critic opereaza in fapt o restituire: lectura lui Petru Poanta este o spectaculoasa revizuire. Ea scoate poezia lui Cosbuc de sub tirania „cliseelor“ vechi sau noi. Poezia lui Cosbuc, e adevarat, tradeaza natura, in genul in care o face si rafinamentul „taraniilor“ lui Creanga. O lectura numai subtila ramâne in chip fatal la o solutie fara iesire: a lui Gherea ori a lui Vladimir Streinu. Poezia lui ar fi intruchiparea unui rafinament formal, intr-un caz – incoronarea absoluta a sufletului taranesc, in celalalt: dupa ce si-a asumat partea de adevar din astfel de „erori“ fertile, Petru Poanta este la fel de departe de ambele solutii. Dupa 1989, cea mai convingatoare revizuire a poetului taranimii, indatorata si ea sugestiilor din interpretarea lui Vladimir Streinu, apartine lui Mihai Zamfir. O istorie literara, chiar una pe sarite, n-are cum s-o ocoleasca…

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper