Un „Giuseppe Prezzolini al nostru“

Un articol de CONSTANTIN COROIU

– O suta de ani de la nasterea lui George Ivascu –

In numarul 7 al „Jurnalului literar“, aparut la Iasi, in 1939, G. Calinescu semna o prezentare intitulata „Doi tineri“. Era vorba de George Ivascu si de Al. Piru. Calinescu prevedea ca primul „va fi un jurnalist in sensul superior, creator, al cuvântului, un animator de idei, un fel de Giuseppe Prezzolini al nostru“.
Au trecut mai mult de sapte decenii de când directorul „Jurnalului literar“ facea aceasta previziune. Evolutia si opera lui George Ivascu au confirmat-o pe deplin. Format in climatul epocii interbelice, intr-un Iasi de care se leaga numele si renumele celor mai mari reviste din cultura româna – „Dacia literara“, „Convorbiri literare“, „Contemporanul“, „Viata Româneasca“ –, George Ivascu avea sa devina un inegalabil arhitect de publicatii.
Decisive in orientarea si formarea sa, dupa propria-i marturisire, au fost trei intâlniri ale tineretii lui, toate petrecute la Iasi – cu G. Ibraileanu, cu Lucretiu Patrascanu si, desigur, cu G. Calinescu. Foarte tânar, a condus in marele centru universitar al României revista „Manifest“, un periodic al studentilor de stânga, iar la 27 de ani devenea „secundul“ lui Calinescu la „Jurnalul literar“.
George Ivascu va ilustra apoi cu stralucire conceptia lui Ibraileanu si a lui Calinescu potrivit careia o revista trebuie sa fie o constructie in spirit, un spatiu de confluenta a valorilor reprezentative ale istoriei si culturii nationale si universale. „Contemporanul“, seria 1955-1971, serie care practic ii poarta numele, a constituit puntea de legatura – si, as zice, de salvare – intre perioada interbelica si cea de dupa Al Doilea Razboi Mondial. In paginile impunatorului saptamânal s-au intâlnit scriitori consacrati inainte de razboi, unii intrati in rândul clasicilor, dar si tineri aflati la inceputuri: de la G. Calinescu la Nicolae Manolescu, de la Arghezi, Lucian Blaga, Alexandru Al. Philippide sau Mihail Sadoveanu la Nichita Stanescu si Ana Blandiana. Ca si maestrul sau, G. Calinescu, care postula in 1939 ca „…o revista chiar saptamânala trebuie sa infrunte cu onoare judecata urmasilor in biblioteca“, George Ivascu a avut convingerea nestramutata ca un astfel de deziderat presupune o conectare ferma la actualitate, la ideile noi. Dar pentru el, marii scriitori afirmati intre cele doua razboaie mondiale, aidoma clasicilor dintotdeauna de altfel, reprezinta actualitatea perpetua si cea mai profunda. Or, „Contemporanul“, seria Ivascu, revista de incontestabila tinuta europeana, a constituit o prestigioasa tribuna de la care s-au auzit vocile de aur ale literaturii si culturii românesti si universale. Ce tristete si ce imensa paguba ar fi insemnat pentru noi, cei care ne aflam in deceniile 6 si 7 pe bancile scolii, sa fi ramas cu imaginea si gustul searbad ale unei literaturi de nivelul celei  scrise de „clasicii“ momentului, precum A.Toma si multi altii! Ce sansa sa ne intâlnim in fiecare vineri cu verbul lui Arghezi si cu spiritul proteic al lui G. Calinescu! Eram in clasa a IX-a la Liceul „Unirea“ din Focsani, când, la sfatul neuitatului meu profesor Aurel Budescu, fost student al lui Calinescu la Universitatea din Iasi, m-am abonat la revista „Contemporanul“, a carei aparitie o asteptam cu o emotie greu de descris in cuvinte.
Corespondenta dintre George Ivascu si G. Calinescu, „divinul critic“ având el insusi, o spunea chiar Ivascu, gazetaria in sânge, este, si ea, o marturie a insusirilor directorului celei mai insemnate gazete culturale românesti postbelice. Stapânind autoritar tainele nobilei meserii („meseria tutelara“, cu propria-i formula), George Ivascu avea luciditatea, echilibrul si pragmatismul constructorilor temerari si temeinici, avea tact „poate neasteptat de la firea lui impulsiva“, cum il evoca in volumul „Amintiri si portrete literare“ criticul Gabriel Dimisianu, component al echipei redactionale a „României literare“ si in perioada când revista a fost condusa de Ivascu, adica din 1971 pâna in 1988. Avea, in fine, cultul cuvântului tiparit, intuitie, dar, si mai important, intelepciunea de a actiona asa-zicând din planul al doilea. Scrisorile ce privesc colaborarea lui G. Calinescu la „Contemporanul“ atesta pasiunea si daruirea celui ce conducea revista, puterea sa de adecvare si stiinta amortizarii socurilor in conditii social-politice mai degraba neprielnice si contradictorii. Punând cu precizie accentele, nuantând, George Ivascu inlatura indispozitiile, rezolva conflictele, risipea norii. E neindoios ca, daca cititorul român s-a putut intâlni saptamânal, in „obsedantul deceniu“, cu spiritul calinescian, aceasta sansa o datoreaza lui George Ivascu – „umbra sufletului meu fara de care m-as simti stingher“ –, cum ii marturisea marele critic intr-o dedicatie din 7 ianuarie 1961. O scrisoare adresata lui Calinescu suna astfel: „Mult Stimate si Iubite Maestre! Consternata, redactia imi semnaleaza ca ati refuzat cronica pentru acest numar punând un veto colaborarii Dv. pâna la publicarea poeziei pe care ati transmis-o pentru numarul din 30 decembrie 1960. De n-as fi grav bolnav, v-as fi cerut ingaduinta de a ma primi si a va expune pe larg dificultatile pe care redactia le intâmpina in publicarea acestor versuri; ele sunt considerate cu totul inaccesibile, daca nu de-a dreptul ermetice, unele nume proprii evocate parând atât de stranii, incât insereaza un „mesaj criptic“. Enormitate!, veti exclama si, din punctul Dv. de vedere, pe buna dreptate. La o lectura mai putin superficiala, facuta de un cititor avizat, poezia nu este ermetica, si nici macar „dificultoasa“.Va rog, insa, sa va situati cât de cât in locul (si locurile) Opiniei Publice care va asteapta si va urmareste saptamânal, in paginile noastre, si din care o parte, cel putin, va ia drept calauza in ale artei si literaturii, si atunci veti realiza exact dificultatea – reala pentru redactia noastra  – de a publica o poezie intr-adevar originala, valoroasa, insa doar pentru un cerc restrâns, inaccesibila, deci, marii mase de cititori“.
Inspirata in retorica ei simpatica, dar si relevanta in ceea ce priveste iubirea neclintita fata de Maestru, diplomatia cu care George Ivascu stia si reusea sa-l tina pe Calinescu „lipit“ de revista ce o conducea, este si aceasta incheiere a unei epistole in care autorul „Cronicii optimistului“ i se solicita anumite colaborari si i se da, totodata, deplina libertate de a decide asupra temelor si formei textelor: „Nu e nimeni mai tare ca Dv. la „Contemporanul“, nici chiar umilul Dv. supus, G. Ivascu“. („Confruntari literare“, I-III, Bucuresti, 1966-1988).
Profesor universitar, critic si istoric literar, dar, in primul rând, diriguitor si constructor de mari publicatii care au marcat puternic cultura si jurnalistica  postbelica (a intemeiat si a condus o vreme si prestigiosul saptamânal de politica externa „Lumea“), George Ivascu a fost un creator de scoala si un descoperitor de talente, pe care le-a promovat si le-a ocrotit. In redactiile in fruntea carora s-a aflat de-a lungul multor decenii, cei inzestrati cu adevarat si care au rezistat intemperiilor istoriei, dar si rigorilor impuse de el au devenit jurnalisti din stirpea cea mai aleasa.
Opera magna a lui George Ivascu este revista „Contemporanul“, seria 1955-1971. Precum odinioara Iacob Negruzzi, cu faimoasa „Convorbiri literare“, el ar fi putut intra triumfator numai cu colectia revistei „Contemporanul“ sub cupola celei mai selecte Academii de Litere. Intr-un portret pe care i-l schitam la moartea sa, in 1988, nu ezitam sa afirm ca George Ivascu este, alaturi de Octavian Paler, cel mai mare jurnalist român si arhitect de publicatii din epoca postbelica, adica, pentru a fi cât mai exact, din ultimii 65 de ani. Imi exprimam atunci speranta ca in Câmpiile Elizee va fi existând o Academie care sa-i recunoasca valoarea exceptionala a operei jurnalistice.
La o suta de ani de la nasterea sa, n-am nici un motiv sa-mi revizuiesc opinia si sa nu-mi reinnoiesc aceasta speranta.

Un comentariu pentru “Un „Giuseppe Prezzolini al nostru“”

  1. iunie 27, 2013 la 12:54 am

    Multumesc pentru articol si pentru opinia despre tatal meu. Sînt curioasa de unde ati extras citatul cu „umbra sufletului meu” : eu l-am citit pe o carte postala adresata tatei de Calinescu… Va doresc succese si mai ales multumiri sufletesti (si culturale).

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper