Tue paese non esiste (IV)

Este evident faptul ca granitele din interiorul Europei îsi pierd din importanta pentru omul de rând. Tocmai acest lucru face ca multi sa fie aceia care (chiar si dintre aceiasi oameni de rând) se tem ca odata cu hotarele se vor sterge si identitatile nationale. Teama aceasta duce la o tot mai acuta nevoie de a tezauriza patrimoniul cultural care confera exact identitatea etnica pe care popoarele europene se tem ca o pierd din cauza proceselor de mondializare si de integrare europeana, dar si din cauza imigratiei celor veniti, mai ales, din alte continente. State care nu au avut pâna acum muzee nationale de istorie nationala (Olanda, Franta) se straduiesc acum sa le creeze punând în evidenta, pe de o parte, istoria lor etnica, dar neuitând sa aiba în vedere valurile de imigranti care au dat si dau acestor tari (pe lânga probleme), valoare si „culoare“, transformându-le din state etnice în state civice bazate nu pe religie sau etnie, ci pe drepturi, libertati si obligatii comune. Muzeele nationale vor continua, asadar, sa mentina si sa promoveze valorile patrimoniale si etice ale acestor state europene si nu cred ca se întrevede, prea curând, un sfârsit pentru aceasta categorie de muzee.
Integrarea europeana este un proces lung, dar continuu. Chiar daca el nu îsi propune sa uniformizeze Europa, din punct de vedere cultural, este evident ca apropierea natiunilor europene este în beneficiul integrarii. Tocmai din aceasta cauza, un grup de istorici si politicieni din mai multe tari europene au intiat un proiect ce urmareste crearea unui muzeu al Europei la Bruxelles. Procesul de reflectie s-a concretizat într-un document finalizat în decembrie 2004 si constituie o baza de plecare pentru proiectul muzeografic.
Viitorul muzeu de istorie a Europei va pune accent pe procesul de unificare europeana, pe ceea ce natiunile europene au în comun. Initiatorii (între altii, Antoinette Spaak, Karel Van Miert, Krzysztof Pomian, Elie Barnavi, Claire Billen, Michel Dumuoulin, Marc Ferro, Thomas W. Gaethens, Jan Martens, Marie-Louise von Plessen, Els Witte, Jean Godeaux, Daniel Janssen si Benoît Remiche) nu sunt ipocriti. Ei recunosc faptul ca proiectul nu urmareste sa prezinte o simpla stare de fapt, ci ca doreste sa contribuie la apropierea între statele si natiunile europene. Cu alte cuvinte, este un proiect muzeografic ce are un scop asumat (multe alte muzee au pretentia de a ilustra istorii adevarate, chiar daca ele sunt doar versiunea proprie a autorilor tematicii). Pâna acum, proiectul a generat doar câteva simpozioane ale caror lucrari au fost publicate si câteva expozitii temporare. Totusi, în 2007, a fost inaugurata prima expozitie „permanenta“ (de fapt, o expozitie itineranta) a muzeului. Problema de fond a proiectului este aceea ca majoritatea europenilor se considera ca atare doar daca sunt comparati cu asiaticii, americanii, australienii sau africanii. Altfel, ne consideram, de regula, spanioli, finlandezi, rusi sau români, eventual, evrei, hutuli sau arabi, traitori în vreun stat european.
Problema a fost recent dezbatuta într-o conferinta organizata la Muzeul National Cotroceni, cu sprijinul Comisiei Nationale a României pentru UNESCO. În pofida interventiilor entuziaste (si entuziasmante) ale unor specialisti absolut onorabili, dar convinsi ca este de datoria lor sa faca munca de apostolat în beneficiul unei viitoare identitati „europene“, majoritatea interventiilor a reliefat realitatea: deocamdata, muzeele nationale au, înca, un lung drum de parcurs si înca o multime de expozitii de organizat. Aici nu vorbim despre ceea ce ne-am dori multi dintre noi: un continent al diversitatii unite de idealurile democratiei si ale respectarii drepturilor omului sub stindardul înstelat al Europei unite. Discutam, de fapt, despre realitati, despre divergente si rivalitati, despre conflicte latente si uri ancestrale, despre orgolii stupide si ambitii „de cartier“.
De fapt, este vorba despre doua temeiuri distincte ale actualei stari de fapt. Pe de o parte, nu putem eluda procesele inerente de mondializare si de integrare care au deopotriva adversari si aderenti declarati. Pe de alta parte, protejarea patrimoniului cultural national si, implicit, a celui etnic este la fel de justificata pentru ca numai pe baza patrimoniilor nationale se poate vorbi despre o reasezare a valorilor pe plan regional, continental si chiar mondial. Nimeni nu doreste sa îsi aneantizeze fiinta etnica – asa cum este ea definita prin patrimoniul imaterial si cel material – dar, pe de alta parte, nimeni nu doreste sa ramâna în afara concertului global al natiunilor, cel care înlesneste progresul tehnologic si, implicit, cresterea standardelor de viata. Pentru muzee, toate acestea înseamna sarcini suplimentare: mai multa grija pentru patrimoniul detinut, mai multa munca, mai multa cheltuiala. Este limpede ca nimeni nu va renunta, în lume, la propriul sau patrimoniu, la propria sa identitate. Nu este la fel de limpede ca toate autoritatile publice sunt constiente cât de mare este rolul muzeelor în pastrarea acestora si ca „obrazul subtire cu cheltuiala se tine“. Daca punem în balans costurile valorificarii culturale a patrimoniului cu cele ale maruntelor festivisme pe care, de regula, se arunca banii publici, lucrurile sunt foarte clare. Miopia unora, însa, este la fel de mare. Iar costurile, acelea care vor fi ele, vor fi suportate nu doar de catre decidenti, ci de întreaga comunitate. Unei tari fara muzee i se va putea spune oricând si de catre oricine: tara ta nu exista!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper