Tactici de mobilizare: Barcelona-retur Cluj

Un articol de ***

Dialog între Adi Dohotaru & Alex Goldis

Sunt etichetat de ani buni drept „activist“. Am început sa ma întreb din ce în ce mai serios ce înseamna asta, mai ales ca eu am lucrat preponderant în media clujeana. „Activistul“ nu apare, desigur, în vreun nomenclator de meserii. Doar de un an si jumatate mi-am schimbat profilul începând un doctorat în domeniul istoriei, iar de câteva luni lucrez si într-o asociatie la un proiect legat de drepturile romilor pe piata muncii. Îmi asum un anumit tip de activism, pe doua filiere. Într-o zona teoretica îl invoc în sprijinul meu pe Baudrillard, iar într-alta exegetica pe Martin Luther King, chiar daca ideologic ma diferentiez de cei doi.

Reflectând la rostul teoriei, Baudrillard spune ca intelectualul trebuie sa iasa dintr-un raport de negativitate critica cu lumea. Sarind câteva etape argumentative, pozitionarea lui se poate scurta astfel: din moment ce nu poate exista o reconciliere între teorie / interpretare si real, sarcina teoriei ar fi sa sfideze realul, deoarece realul, la rândul lui, sfideaza interpretarile. Teoria trebuie sa devina eveniment în universul descris, sa accelereze schimbarile din acel univers, sa-l evadeze alteori, si sa nu se multumeasca cu descrierea si analiza: „Înca o data, la ce foloseste sa spunem ca lumea este extatica sau ca este ironica sau ca este obiectiva – ea este, atâta tot. La ce serveste sa nu o spunem? Ceea ce poate face teoria, este sa o provoace sa fie mai mult decât este: mai obiectiva, mai ironica, mai seducatoare, mai reala sau mai ireala, stiu si eu?“1. Dincolo de acest aspect, activismul în care cred, este o tehnica de dramatizare a situatiei, asemanatoare actiunilor directe, confruntative dar non-violente, la care face referire Martin Luther King în eseul „Letter from Birmingham Jail“, scris pe marginile unui ziar: „Nonviolent direct action seeks to create such a crisis and foster such a tension that a community which has constantly refused to negotiate is forced to confront the issue. It seeks so to dramatize the issue that it can no longer be ignored“2. Asemenea tehnici sunt valide când un cadru deliberativ lipseste, când diverse structuri de putere refuza dialogul.

Mi-ar placea ca la un moment dat mai multi camarazi din Grupul pentru Actiune Sociala (GAS) sa fim etichetati, chiar în derizoriu, drept activisti, pentru ca am deveni oameni care echilibram teoria & exegeza cu un praxis pe masura. Atelierul „Mobilization Tactics and Direct Action“, tinut recent la Cluj, creeaza un astfel de mediu simbiotic.

Alex Goldis, unul dintre cei mai semnificativi critici literari ai momentului si, totodata, membru GAS, povesteste despre participarea, în Barcelona, la prima sa manifestatie de anvergura, protestele indignatilor catalani din 19 iunie, la care au venit aproximativ 50 000 de oameni. Eram curios cum a perceput emotia acestei coagulari de cetateni indignati si asa s-a nascut scurtul nostru dialog pe email. Îi împartasesc în buna masura analiza sa comparata, sceptica, lucida si realista, schitata la finalul dialogului nostru, cu privire la lipsa în urmatorii ani a unui potential mobilizator si emancipator în spatiul românesc. Cu toate acestea, sfidez aceasta interpretare. (Adi Dohotaru)

Adi Dohotaru: Predilectia mea pentru manifestatii sociale, dar si pentru performance-uri stradale se datoreaza unei senzatii de urgenta care marcheaza un moment kairotic de intensitate, tensiunii ca trebuie spus cu necesitate ceva într-o anumita clipa. Timpul nostru kronofag, monoton si secvential, este înlaturat, iar participarea colectiva a grupurilor asociate de cetateni da senzatia de comuniune si solidaritate, asa cum multi laici educati nu mai simt într-o biserica sau la stadion. Timpul e Aici si Acum. Simt ca inima mi se dilata în astfel de momente, chiar daca am participat la organizarea unor manifestari sociale stradale care rareori depaseau suta de participanti (la happening-uri contând chiar mai putin numarul). Tu ai participat pentru prima data la o manifestare de o asemenea anvergura, cu zeci de mii de oameni în strada. Ce simteai, la ce te gândeai?

Alex Goldis: În primul rând, trebuie sa-ti spun ca totul a fost o surpriza imensa pentru mine. Am pornit la Barcelona ca turist si am aterizat, ca sa zic asa, în mijlocul protestelor. În orice caz, primul lucru la care m-am gândit e ca înainte de plecare m-ai avertizat în gluma ca s-ar putea sa prind manifestarile de acolo, asa încât nu-mi venea sa cred ca lucrul mi se întâmpla propriu-zis. Uimirea m-a facut, asadar, sa-ti împrumut ceva din conceptia usor mistica cu privire la ideea de interventie stradala, mai ales ca mi-ai profetit atât de bine. Pornit sa caut iesirea la mare în dupa-amiaza calda, dar schimbatoare de 19 iunie (vedeam nori deasupra bisericii Sagrada Familia), am dat peste câtiva tineri manifestanti care m-au directionat catre un grup de aproximativ 100-200 de oameni. Si mai mare mi-a fost mirarea când mi-am dat seama ca, în marsul catre Piata Catalunia, centrul vechi al orasului, acest grupuscul, daca pot sa-i spun asa, s-a transformat într-o mare impresionanta de oameni (nu pot sa aproximez exact numarul, dar erau câteva zeci de mii). La fiecare intersectie se adaugau, în ovatiile celorlalti, grupuri noi, asa încât nu numai ca am participat la manifestatie, dar am vazut-o crescând sub ochii mei. În timpul celor 5-6 ore petrecute în strada, senzatiile au fost, trebuie sa-ti marturisesc, extraordinare. Chiar daca n-am reusit sa comunic propriu-zis decât greu si sporadic cu protestatarii (eu nu vorbesc spaniola, iar ei nu vorbesc aproape deloc engleza), manifestarea mi s-a parut expresiva în sine. Sigur ca exista o regie a miscarii stradale, însa totul parea extrem de spontan, fiecare participant îsi cunostea si îsi asuma rolul cu o naturalete de invidiat – mai ales pentru un sceptic ca mine. Astfel încât, chiar daca problemele lor îmi erau din multe puncte de vedere straine, n-am putut sa nu empatizez cu niste oameni care vor si stiu, într-adevar, sa-si apere drepturile. Si poate ca tocmai pozitia mea de „turist“ la demonstratie m-a facut sa înteleg ca, dincolo de revendicarile propriu-zise, poti experimenta acea „senzatie de comuniune si solidaritate“ despre care vorbesti. Eu am simtit-o cu atât mai pur cu cât n-aveam nimic concret de câstigat, în afara unei lectii extraordinare despre angajarea civica normala. Caci despre asta a fost vorba, pâna la urma, de vreme ce toata manifestarea s-a plasat, prin excelenta, sub semnul pacifismului si al civilitatii. N-am vazut urma de violenta, nici fizica, nici verbala, în manifestarile „indignatilor“ – los indignados, cum îsi spun protestatarii spanioli – împotriva modului dezastruos al gestionarii crizei de catre guvernanti. Dimpotriva, câtiva dintre ei faceau cordoane simbolice în jurul posturilor politiei nu atât pentru a le apara (n-ar fi fost nevoie, caci, repet, gesturile bruste au lipsit cu desavârsire), cât mai ales pentru a se disocia de orice tip de unii demonstranti anarhisti. Gesticulatia principala a corpului comun pe care l-am simtit închegându-se, în ciuda dezinvoltelor manifestari individuale, a fost mai degraba aceea de a bate obrazul autoritatilor decât de a le forta propriu-zis mâna sau de a le brusca de pe piedestal.

A.D.: Care erau mesajele si sloganele care ti-au placut cel mai mult la manifestarea din Barcelona?

A.G.: În general, sloganele vizau efectele gestionarii proaste a crizei si disparitia încrederii în modelul bunastarii capitaliste. Taierile salariale, trecerea la sistemul euro sau pactul cu FMI sunt, toate, motive de revolta a barcelonezilor. Ceea ce m-a frapat însa n-a fost atât mesajul – desi de retinut faptul ca nemultumirile si revendicarile lor nu pluteau, ca la noi uneori, în generalitati precum „sistemul corupt“, „schimbarea clasei politice“, ci erau cât se poate de concret formulate –, cât modalitatea de transmitere si spectacolul în sine al manifestatiei. Am vazut, în primul rând, pe strazile Barcelonei, persoane din toate vârstele si categoriile sociale, de la pensionari sau adolescenti, pâna la mame cu copii sugari sau infirmi – n-au lipsit de la protest persoane în cârje sau în carucioare. Cei care dintr-un motiv sau altul n-au coborât în strada îsi manifestau spontan, spre frenezia nemultumitilor, simpatia de la balcoanele cladirilor centrale. Apoi, spaniolii poseda, în mod evident, un know-how al protestului civic, menit sa-l faca extrem de credibil si de animat. Tobosari si tot felul de cântareti la instrumente care de care mai exotice au alimentat si întretinut pe tot parcursul manifestatiei atmosfera, astfel încât, daca nu vedeai pancarte la tot pasul, ai fi zis ca ai nimerit în mijlocul unei imense fiesta stradale. Participant, de trei zile, la un festival international de muzica avangardista tinut în curtea Muzeului de Arta Contemporana, aveam senzatia ca protestele stradale nu sunt decât o prelungire fireasca a acestuia. Fie ca apela la fluiere, cutii de bere si pet-uri umplute cu nisip sau, un grup asiatic, scoici speciale pentru suflat, fiecare participant încerca sa se faca auzit în felul lui. Majoritatea folosea, însa, pe post de instrumente revolutionare, obiecte casnice, ceea ce dadea un aer intim-domestic, autentic, întregii manifestari: linguri de lemn sau doar lingurite, cratite si oale, pahare cu rezonante speciale, toate au fost scoase în strada pentru a face mai pregnanta vocea protestatarilor. N-am putut sa nu ma gândesc, vazând toate aceste dispozitive, aproape instinctiv la aspectul de „instalatie“ postmoderna, în care artistul schimba functionalitatea obiectelor obisnuite, desi ma înselam în mod evident: mai preocupati de a-si trece mesajul decât de a face impresie artistica, oamenii au însfacat primul lucru la îndemâna din casa. Mi-a placut foarte mult si caracterul improvizat al pancartelor: cearsafuri, cartoane sau simple coli de hârtie legate cu sârme de niste crengi, multe confectionate la fata locului, au servit drept suport al revendicarilor indignatilor. De retinut, iarasi, ca nu atât pancartele uriase dadeau caracter pitoresc manifestarii, cât pancartele-biletele, purtate individual în câte un betigas sau lipite în piept ori pe spate. Ca în body-art, fiecare dintre manifestanti devenea, într-un fel, un om-pancarta, purtator de mesaj individual. Înca o lectie inconstienta de descentralizare si democratizare chiar în interiorul manifestarilor concrete ale demonstratiei… Cel mai mult m-a impresionat însa capacitatea de apropriere si – as zice – chiar transfigurare a spatiului public, de care am tot vorbit, stii bine, la întâlnirile noastre din cadrul Grupului pentru Actiune Sociala. În marsul catre centrul Barcelonei, pietele – locuri de popasuri aproape ritualice, în care se cânta si se strigau slogane – si monumentele erau împodobite de mesajele protestatarilor. Reversul pudicitatii din spatiul public românesc, de genul „nu calcati iarba din parcuri“ sau „nu atingeti monumentele“, e o atitudine degajata si revendicativa, conform careia acest spatiu nu e un no man’s land, sediu al interdictiei autoritatilor, ci un loc populat, gestionat conform nevoilor si intereselor cetateanului obisnuit. N-am vazut monumente sau piete stricate sau devastate, am vazut în schimb o înfatisare noua a orasului, ca si cum toata arhitectura lui s-ar fi modificat dintr-o data pentru a servi scopurilor populare. Cum ne-ajuta pe noi în continuare doar râul si ramul, vechile situri, cladiri sau monumente istorice deveneau dintr-o data, la ei, aliati excelenti (a se citi: foarte bine instrumentati) si cutii de rezonanta pentru intensificarea mesajului colectiv.

A.D.: La o întâlnire a indignatilor din Cluj de la sfârsitul lui iunie, fortele de ordine au cerut manifestantilor sa îsi puna mesajele protestatare în lazi si sa plece ori sa suporte amenzile pentru protest în spatiul public fara autorizatie. Manifestantii au ales sa plece. Când i-ai întrebat la Barcelona pe câtiva manifestanti daca au vreo autorizatie pentru protest, începeau sa râda sau pur si simplu nu întelegeau întrebarea. Cum crezi ca s-a ajuns în Spania la un astfel de ethos protestatar în care se recuza dreptul autoritatilor de „a autoriza“ manifestarea publica?

A.G.: Ceea ce m-a mirat a fost ca asa cum exista un respect (si chiar o protectie simbolica) al protestatarilor vizavi de fortele de ordine, tot asa, acestea respectau aproape cu eleganta dreptul nemultumitilor de a se exprima liber. Multimea nu era escortata, ca la noi, de politisti – nici n-ar fi fost posibil, probabil, din cauza numarului mare al indignatilor –, ci era mai degraba supravegheata de la distanta. În plus, nu doar ca mesajele protestatare n-au fost aruncate în lazi si uitate cine stie pe unde, dar ele au ramas vizibile in pietele si în parcurile centrale ale Barcelonei. Chiar la câteva zile dupa protestul de duminica, am fost surprins sa constat ca mesajele erau înca acolo. Împânzita de pancarte, cearsafuri scrise sau simple afise de hârtie, piata Catalunia pare un bastion permanent al „indignatilor“, de care autoritatile nu se ating. Nu stiu daca exista vreo intentie reala de a se respecta revendicarile populatiei, însa ele sunt lasate la lumina zilei ca semn ca problemele n-au fost solutionate si ca amintire a faptului ca, în fond, „revolutia“ e permanenta.

Din pacate, ceea ce stiu despre istoria lor se rezuma la niste generalitati care nu-mi permit sa explic originile acestui „ethos protestatar“, asa cum te exprimi tu. Sunt constient, în schimb, ca el lipseste azi aproape cu desavârsire în mediul autohton. Vizita foarte recenta a presedintelui Greciei în România în timpul protestelor de la Atena a prilejuit câtorva cotidiene occidentale si comentarii asupra situatiei celor doua state vizavi de criza si de nivelul de trai, iar strainii au observat un lucru cât se poate de simplu: desi masurile de austeritate din Grecia au fost mai putin dure ca la noi, în timp ce Atena e pe baricade, la Bucuresti totul e senin. Nu-mi permit sa fac teoria „Mioritei“, nu cred ca suntem mai pasivi sau mai lasi decât altii, în schimb, cred ca lipsa exercitiului de a participa la viata publica altfel decât prin manifestari organizate de la centru, timp de mai bine de patru decenii totalitariste, are mult de a face cu indiferentismul actual. Mai ales ca aceste patru decenii au fost, în Occident, cruciale pentru câstigarea unor drepturi fundamentale ale omului si cetateanului. Închisi ermetic în bula totalitarismului comunist, noi am „saltat“ experientele marilor emancipari sociale din a doua jumatate a secolului, trecând direct de la un interbelic extremist la o perioada postrevolutionara prea agitata administrativ, politic si economic pentru a face posibila construirea acestui ethos. Încerc sa nu idealizez Occidentul, însa din pacate, mai avem destule de recuperat si de învatat în ce priveste teoria si practica democratica. Deocamdata, ma tem ca traim mai degraba într-o democratie strict capitalista, daca ma pot exprima astfel, atenta mai ales la egalitatea de sanse în ce priveste initiativele economice – acestea au fost mai stringente, ce-i drept, din 90 încoace –, decât într-o democratie propriu-zisa, gata sa ofere un cadru pentru emanciparea civica a populatiei. Pentru asta, trebuie investit foarte mult nu doar în legislatie, ci si în educatie, capitol la care suntem înca repetenti.

A.D.: Din toamna, dupa cum bine stii, organizam cu GAS-ul o serie de ateliere si seminarii despre tehnici de mobilizare sociala cu invitati din tara si strainatate, cu doua-trei episoade pilot în vara asta. Cum crezi ca s-ar putea declansa miscari similare în România de exprimare colectiva a indignarii? Pe ce problematici si în alianta cu cine?

A.G.: Mi-e greu sa-ti raspund la aceasta întrebare, de vreme ce taierile salariale de anul trecut, probabil cele mai drastice din Europa, precum si încalcarea unor drepturi înscrise în Constitutie, n-au reusit sa stârneasca vreo indignare vizibila în spatiul public românesc. Posibil ca doar un al doilea val al crizei mondiale, despre care se vorbeste tot mai insistent în ultima vreme, sa ne supuna la încercari cu adevarat insuportabile, care sa surmonteze deficitul de educatie civica si sa ne arunce instinctiv în strada. În rest, problemele de reglaj fin, pentru noi, ale democratiei occidentale (drepturile minoritatilor, aproprierea spatiului public, chestiuni de ecologie s.a.m.d.) ne vor preocupa si mobiliza probabil în mod real abia peste câteva decenii.

 

Note:
1. Jean Baudrillard, „Celalalt prin sine însusi“, Editura Casa Cartii de Stiinta, Cluj, 1997, pp. 77-78
2 http://abacus.bates.edu/admin/offices /dos/mlk/letter.html

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper