Sub semnul apocalipsei

Un articol de ***

„Pentru mine, regizorul-cheie al primului deceniu al secolului XXI nu a fost nici Lars von Trier, nici Michael Haneke, ci Roland Emmerich, maestrul filmelor de mâna a doua de la Hollywood“, scrie Toby Young într-un articol din „The Telegraph“ despre obsesiile apocaliptice ale contemporanilor. „În doua filme, The Day After Tomorrow si 2012, Emmerich a dat o expresie puternica dorintei adânc înradacinate a publicului pentru extinctie“, comenteaza eseistul.

Toby Young crede ca de câte ori a fost prorocita o catastrofa globala care nu s-a întâmplat, în primii zece ani ai secolului XXI, de la eroarea Y2K din sistemele de calcul la terorism si la încalzirea globala, locuitorii lumii occidentale au fost, în mod paradoxal, teribil de frustrati de esecul profetiei: „Daca ultimii zece ani au avut o trasatura distinctiva, aceea a fost ca le-a permis oamenilor sa dea o expresie deplina tânjirii lor dupa haos, una dintre cele mai întunecate dorinte ale inconstientului. A fost deceniul în care apetitul oamenilor pentru distrugere a devenit aproape de neostoit.“
Ceea ce ar fi trebuit sa fie o perioada fericita – poate cea mai fericita din istorie – a devenit, astfel, una destul de întunecata, si nu din cauza crizei economice mondiale. Cu cât epoca moderna a devenit mai confortabila – sa ne imaginam numai în câte feluri Internetul ne simplifica viata –, cu atât omenirea a fost cuprinsa, tot mai mult, de un vis febril, în care si-a vazut lumea distrusa, din nou si din nou.

1. Ce se afla în spatele apetitului publicului pentru filme – si pentru o întreaga „literatura“, de la best-seller-uri despre apocalipsa, la stiri cu profetii realizate de pastori adventisti sau de guru sectanti care iau foarte în serios calcularea datei apocalipsei – în care e prorocit sfârsitul lumii?
2. Daca ultimii zece ani au fost, într-adevar, „probabil cea mai fericita perioada din istorie“ (din istoria întregii omeniri), e omenirea oarba sau orbita de propriile anxietati – pur si simplu, nu putem recunoaste ca lucrurile merg bine decât, eventual, retrospectiv, citind o carte de istorie?
3. Extrema cealalta: dezvoltând o imunitate cvasi-totala fata de temele apocaliptice, calificate drept zgomot de fond mediatic, nu riscam sa trecem cu vederea, prea usor, amenintari care nu tin de zona literaturii lui Dan Brown sau de profetiile unor pastori adventisti americani, precum chestiunea încalzirii globale?

Dosar coordonat de CAtAlin Sturza

 

Eschatologia

ANA PETRACHE,
doctorand în filozofie

Pasiunea pentru temele apocaliptice nu este una ce tine de contemporaneitate si nici macar de modernitate. Primii crestini credeau ca vor trai în timpul vietii lor apocalipsa. Din când în când, amintirea faptului ca exista un sfârsit al istoriei si al lumii este repetat credinciosilor si necredinciosilor atentionându-i ca acest sfârsit trebuie sa îi prinda pregatiti. Îmi amintesc de un curs despre teoriile apocaliptice în Evul Mediu, la care profesorul explica faptul ca odata la cam cincizeci de ani omenirea este cuprinsa de catre un val apocaliptic. Iar daca acesti cincizeci de ani se petrec si în partea ce aduce cu sine schimbarea de secol teoria milenarista este pregatita. Pentru un crestin aceste memento mori adresate întregii umanitati nu sunt nepotrivite. Ele amintesc un adevar teologic al celei de-a doua veniri a lui Hristos, a instaurarii împaratiei lui Dumnezeu si a opririi oricaror activitati în forma lor actuala. Filmele apocaliptice nu sunt altceva decât varianta soft si secularizata a acestui adevar. Ele apar în varianta lor literara la începutul secolului XX cu cartea lui H.G. Wells, „Razboiul lumilor“ într-un moment în care se face simtit primul val de secularizare. Oamenii nu mai cred în a doua venire a lui Hristos, dar simt nevoia emotiei în fata gândului ca tot ceea ce vedem în jurul nostru, catedrale, scoli, fabrici, orice urma a civilizatiei, poate sa dispara si ca totul este vânare de vânt. Teoriile apocaliptice sunt o iesire din cotidian si din mundaneitate. În cazul în care ele nu mai au forta de a evoca transcendentul, invoca în mod clar neantul. Pasiunea apocaliptica face parte dintre acele lucruri specific umane ce ne definesc ca fiinte reflexive. Gândul la moarte si frica de ea, si nu doar la moartea proprie, ci la moartea întregii planete sau chiar a întregului univers este o trasatura universal umana ce nu tine de epoca în care traim si nici de gradul de cultura al celui ce problematizeaza (asa se explica succesul de masa al acestor filme si carti). Secularizarea explica de ce în locul comentariilor la Apocalipsa si a încercarilor numerologice de a afla data corecta a sfârsitului lumii, avem filme apocaliptice în care suntem invadati de martieni, avem un al treilea razboi mondial cu bombe nucleare sau riscam sa facem sa dispara întreaga planeta printr-o gaura neagra produsa de un cercetator neatent de la CERN.
Dar nu cred ca acesta pasiune este hranita de dorinta inconstienta a oamenilor de haos sau de distrugere. Este mai repede o forma de a se raporta la moarte în varianta ei generalizata, care va stârni emotii mult mai puternice decât moartea unui singur individ. De alfel, individul este si un pic smecher pentru ca este mult mai usor sa pui problema disparitiei întregii lumi decât a lumii lui. Prima situatie are în sine un tragism ce misca pe oricine, în timp ce cea de-a doua nu e decât o mica drama personala. Filmele apocaliptice facute imediat dupa razboi aveau pe de alta parte un mesaj clar de evitare a unor catastrofe. Omenirea chiar traia în acele perioade cu teama unui schimb de bombe între americani si rusi care putea sa distruga o parte a planetei. Amenintarea e la fel de actuala si azi, dar nimeni nu o mai aminteste pentru ca timpul i-a erodat noutatea si oamenii s-au plicitisit de ea. Încalzirea globala este un succes de piata pentru ca reuseste sa combine tema apocaliptica cu cea ecologista si pentru ca azi uciderea balenelor si a cormoranilor este mai impresionanta decât cea a oamenilor. Animalele, spre deosebire de oameni, stim cu totii, sunt niste fiinte bune, inocente ce nu merita tratamentul aplicat lor de oamenii dominatori.
Teoria progresului este una nascuta ca alternativa la apocalipsa crestina. Lucrurile merg din bine în mai bine. Prin urmare de ce sa nu credem ca ar veni o perioada în care absolut toate conflictele ar disparea din lume si brusc se va instaura, fara lupta finala dintre bine si rau din valea Armaghedonului, Împaratia lui Dumnezeu pe pamânt, dar fara influenta sa? Dar reversul progresului nu este apocalipsa, ci regresul, o barbarizare a umanitatii, o cadere în uitare a cunostintelor pe care umanitatea le-a acumulat pâna acum. Socialistii, stindarde ale progresului,  sunt primii care sa recunoasca faptul ca în secolul XX, datorita avansului tehnicii, au fost ucisi mult mai multi oameni decât în razboaiele anterioare în care se tragea cu arcul.
Filosofia istoriei are o latura intrisec periculoasa. Ea nu poate evita sa amestece filosofia cu teologia si cu politicul. Adica cei ce afirma ca istoria are un anumit sens X se si grabesc sa puna umarul la realizarea si grabirea lui. Dar evenimentele istorice sunt prea diverse pentru a se extrage din ele o lege a progresului sau a regresului. Probabil ca perioadele de progres au fost continuate de altele de stagnare si apoi de altele de regres, dupa care au venit altele de progres, ca un fel de sistola si diastola a civilizatiei umane vazute ca un singur organism, cu toate ca civilizatia umana nu e deloc unitara în evolutiile si involutiile ei ca sa putem sa generalizam. Se spune ca Hegel a preluat filosofia sa a istoriei din crestinism abstractizând-o, în timp ce Marx a împrumutat teoria sa asupra legilor istoriei de la Hegel curatând-o de idealism. Dar aceste doua sisteme pastreaza ideea ca exista un sens al istoriei, în timp ce pozitivistii si liberalii sunt alergici la orice încercare de predeterminare apriori a locului spre care se îndreapta lumea. Se spune din nou despre Marx ca a dorit sa permanentizeze eshatonul, ca proiectele utopice sunt o încercare de a oferi o alternativa umana la aceasta Împaratie si de aceea comunismul este o erezie crestina. Comunismul este tratat ca o religie politica si pentru ca are o parere bine pusa la punct despre sensul si sfârsitul istoriei, care este cel al depasirii tuturor conflictelor om – om, om – natura si om – divinitate. Aceasta societate aconflictuala este realizarea cu alte mijloace a promisiunii crestine de a stinge diferentele între stapâni si scalvi, greci si evrei, barbati si femei. Promisiunea apocaliptica tine, de fapt, de sfârsitul problemelor pe care oamenii le au în aceasta viata. Sfârsitul lumii aduce cu sine iesirea dintr-o împaratie a oamenilor si a nedreptatilor lor pentru a trai pentru prima oara într-o lume justa în care Dumnezeu nu mai permite nici o nedreptate. Deci, paradoxal, apocalipsa aduce cu sine speranta.
Ideea ca exista un sens al istoriei este ultima mostenire a gândirii de tip finalist, potrivit careia orice om si orice lucru are locul sau bine stabilit în univers spre care tinde în mod inconstient. Gândirea de tip stiintific a exclus finalismul dintre principiile sale explicative si prin urmare taxeaza drept gresite orice încercari de a vorbi despre acest subiect.
Cealalta opozitie la ideea crestina a apocalipsei este mitul eternei reîntorceri, prezent în cultura pagâna si apoi preluat de catre Nietzsche. Tot ceea ce s-a petrecut pe acesta lume se va petrece în continuare într-un ciclu fara de sfârsit. Geometric vorbind, avem trei imagini care sa reprezinte cele trei raportari la timp: segmentul de dreapta pentru viziunea crestina, semidreapta pentru viziunea progresista si cercul pentru cea nietzscheiana. Stau si ma întreb, dupa o observatie a lui Catalin Sturza, care dintre aceste conceptii este compatibila cu viziunea relativista postmoderna asupra lumii. Cel ce se adapteaza unei lumi în care este valabil anything goes al lui Feyerabend (epistemic sau moral) nu se poate adapta nici unei viziuni crestine, nici uneia ce presupune un progres obligatoriu si nici uneia în care totul se repeta si se va repeta. Pentru relativist lucrurile se petrec aici si acum, nu au un sens transcendent si istoria nu poate avea un sens, deci el este cel mai aproape de viziunea pozitivista ce refuza sa spuna ceva despre finalul lumii. Prin urmare un relativist serios si consecvent nu poate pune în mod serios problema sfârsitului lumii iar daca el este cuprins de pasiuni apocaliptice acest lucru se datoreaza doar unei mosteniri iudeo-crestine neîngurgitate. În sistemul de gândire postmodern problema apocalipsei este înlocuita de varianta ei soft a dezastrelor pentru ca nu exista un cadru conceptual suficient pentru a se discuta aceasta problema.

Apocalipsa reloaded – o istorie fara sfârsit.

Cum ne vom petrece Sfârsitul Lumii… din nou

DAN NICULESCU,
psihanalist

Chiar daca este evident ca toti profetii au avut dreptate dupa ce evenimentul s-a întâmplat, totusi nu trece o zi fara sa apara o stire pe tema celei mai apropiate catastrofe care ameninta omenirea. Se pare ca în cultura umanitatii exista ceva universal: teama profunda si irationala ca totul se va prabusi la un moment dat. Din cele mai vechi timpuri oamenii s-au asteptat sa traiasca tot felul de cataclisme, iar cei mai multi erau convinsi ca anihilarea totala se va petrece în curând, chiar în timpul vietii lor.
În cultura occidentala, odata cu aparitia crestinismului, acest fenomen a fost documentat în asa-zise „apocalipse“ care amenintau specia noastra pacatoasa. Înca de la început, crestinii se asteptau ca Isus sa revina ca sa-i salveze în decurs de câtiva ani. Acestia se trezeau cu speranta ca evenimentele descrise în Noul Testament sa se întâmple la fiecare rasarit de soare.
Poate ca cel mai afectata a fost Europa la trecerea dintre milenii. Multora li se parea just ca atunci Creatorul sa-si nimiceasca opera. Asadar, în anul 999, un numar semnificativ pentru semnul Fiarei, în noaptea de Revelion a fost prezisa venirea Apocalipsei. Urmarile au fost majore nu numai în mentalitatea colectiva, dar si în planul economic, fiind nevoie de decenii pentru a se recupera nivelul de dinainte de profetie. Nimeni nu mai muncea pamântul în asteptarea zilei de 31 decembrie 999, când se preconiza ca se vor deschide cerurile si ca mortii se vor ridica din morminte. Majoritatea oamenilor ajunsesera sa-si doneze bunurile cu speranta ca vor fi mântuiti. Comertul a încetat si chiar în unele cetati negustorii bogati erau ucisi de catre multime. Totodata, s-a declansat un val de sinucideri în masa. Animalele domestice au fost lasate libere, iar brutariile si bacaniile împarteau marfurile fara sa accepte bani.
A trecut si acest hop, dar prezicerile continua…
Din punct de vedere clinic, ceea ce frapeaza este modul de functionare psihica a acestor persoane care propavaduiesc într-un fel sau altul cataclismele inevitabile. Oamenii în cauza nu tin cont deloc de proba realitatii atunci când se asteapta la catastrofe chiar daca acestea sunt naturale (impact cu asteroizi, pandemii virulente, mega-cutremure), artificiale (razboi nuclear, încalzire globala, criza economica, terorism), supranaturale (Judecata de Apoi/Armaghedon). Cauzele psihopatologice pot fi variate, dar ce pare a fi sigur este tendinta acestor indivizi de a proiecta în exterior conflictele lor intrapsihice. Adesea, le este la îndemâna o fantasma apocaliptica ce poate cataliza într-o forma de delir structurat nevoile lor inconstiente. Este suficienta o plimbare prin sectiile unui spital psihiatric pentru a observa cât de des se asociaza temele apocaliptice cu o tulburare psihica grava. Scenariile imaginare din mintea unora au o nevoie imperioasa de sprijinul exterior al catastrofelor, ca un fel de generalizare a unui sfârsit individual inerent în boala mentala. Mecanismele sunt multiple… Din registrul paranoic: conspirationism, perceptie selectiva care sa confirme asteptarile subiective, legaturi cauzale ilogice, orice accident este interpretat ca un semn ca timpul a venit, iar rationalizarile retroactive (post hoc) fac posibil un discurs. Cum se face ca unii vad o Apocalipsa iminenta acolo unde altii înteleg o evolutie naturala sau doar coincidente nefericite? Din registrul nevrotic al culpabilitatii si nevoii de pedeapsa, ca o izbavire si purificare a unei constiinte prea încarcate. Din registrul anxietatii, în care Eul individului sta permanent în garda ca sa previna ceva neasteptat, un pericol major, un fatalism pe care-l putem auzi prin cuvintele: „ceva rau se va întâmpla“. Asadar, Apocalipsa este ca un pasaport catre delir…
În concluzie, va propun sa ne dam întâlnire dupa ce urmatoarea profetie apocaliptica va trece si sa ciocnim împreuna o cupa de sampanie în asteptarea viitoarei ocazii în care sa ne miram înca o data de cât de sucita poate fi mintea umana. Eventual, sa fredonam la unison melodia celor de la REM: „It“ s the end of the world as we know it and I feel fine“.     n

Apocalipsa si apocalipse

BOGDAN DUCA,
teolog, doctorand în stiinte politice

Civilizatia iudeo-crestina a trait si traieste sub tensiunea sfârsitului. Ceea ce numim popular „apocalipsa“ a fost si va ramâne „sabia lui Damocles“ pentru toata lumea noastra „postcrestina“. Aceasta pentru ca, ne place sau nu (mie îmi place), evreii si crestinii, si nu Herodot, sunt parintii istoriei si implicit primii care s-au gândit la un sens, un scop, la o finalitate a acesteia.
Pentru grecii si romanii antici istoria era doar o succesiune si un conglomerat de evenimente, fie si pentru faptul ca nu exista un sens al istoriei în afara scopurilor imediate ce puteau fi calculate si asumate într-un concret ce ar tine mai degraba de politica decât de istorie. De aceea, istoria era…. poveste si legenda, înainte de a fi eveniment care duce spre mai departe, ale carui sensuri se pot descifra într-un viitor mai mult sau mai putin îndepartat.
Crestinismul a adus în mijlocul civilizatiei greco-romane o viziune cu totul particulara asupra istoriei: un singur Dumnezeu, creator si proniator al întregului Univers, care conduce întreaga lume, fara sa nege libertatea persoanelor, spre un destin anume: „un Cer nou si un pamânt nou“. Dar la acest „Cer nou si pamânt nou“ se va ajunge în ciuda faptelor oamenilor si, implicit, în ciuda istoriei. Istoria ca atare nu este nimic altceva decât un zbucium al oamenilor, dar Dumnezeu este cel care întoarce raul spre bine si care face ca istoria sa capete un sens în ciuda faptelor si rautatilor oamenilor. Oamenii care vor putea fi salvati vor fi salvati de Dumnezeu din Istorie.
Secole de-a rândul, raportarea intelectuala la sfârsitul lumii a tinut de acest destin al sfârsitului Istoriei, urmat de salvarea oamenilor de catre Dumnezeu. Lumea aceasta „veche“ nu este decât o „vale de lacrimi“, un spatiu intermediar între memoria începuturilor si promisiunea mântuirii si asteptarea resemnata a crâncenelor timpuri de pe urma, urmate de salvare. Acest lucru a determinat un anumit ritm, un anumit înteles si o anumita morala a vietii si a faptelor din acele timpuri.
Timpurile din urma l-au scos pe Dumnezeu din ecuatia salvarii. Datorita domnilor Kant, Voltaire si colegilor iluministi ai domniilor lor, Dumnezeu a fost evacuat din istorie si din morala (implicit si din politica). Voltaire si Vico au alungat istoria mântuirii din studiul istoriei. Istoricul nu mai trebuia sa se normeze dupa etapele istoriei mântuirii, asa cum au fost consemnate ele în Biblie si de Biserica. Immanuel Kant a inventat autonomia morala a omului, independent de orice sursa revelata.
Însa nevoia de salvare a ramas, devenind tot mai imanenta, mai concreta, mai politica. Religia crestina pierzându-si influenta, locul ei a fost luat de religiile politice, ideologiile care promiteau salvarea, constructia aici, în aceasta lume, a „Cerului nou si pamântului nou“. Este deja un loc comun între specialisti acela al identificarii izvoarelor intelectuale ale diverselor forme de socialism (comunismul, fascismul, national-socialismul) în diferite interpretari ale eshatologiei crestine.
Dar ceea ce nu au putut sa preia ideologiile a fost imaginea propriu-zis apocaliptica a sfârsitului lumii. Crestinii credeau (si înca mai credem) ca sfârsitul acestei istorii va fi unul teribil, plin de suferinta, de tribulatii. Lumea va muri odata cu istoria pentru a fi salvata de Hristos. Aceasta imagine a ramas ca un cosmar ce însoteste lumea postcrestina, într-o reproducere totala sau partiala a urgiilor din cartea Apocalipsei. De acest cosmar nu putem scapa. El este un anestezic pentru suferintele acestei lumi si un semn ca exista o ordine în Univers si lume.
Este anestezic pentru ca aceasta suferinta teribila ce este asociata în subconstient cu sfârsitul lumii ne face sa suportam mai usor oroarea acestei lumi care nu a cunoscut înca sfârsitul. Durerea, dezastrul, asa cum se manifesta în realitate, nu au nimic spectaculos, nu întrunesc nimic din farmecul tragic cu care este învaluit sfârsitul lumii. Spectacolul distrugerii New York-ului de valuri uriase, de o noua glaciatiune sau de niste meteoriti este incomparabil mai maret si mai tragic decât tragica ciocnire a avioanelor de WTC în 11 septembrie.
La fel, nu este nimic eroic în razboaie sau în puscarii, dar exagerarile apocaliptice ale artei (ca e literatura, arta plastica, muzica sau film) fac ca sângele varsat sa capete un sens si suferinta o anumita noblete.
Este un semn al ordinii în Univers, pentru ca daca sfârsitul profetit e pe cale sa se îndeplineasca înseamna ca nu hazardul este cel care conduce lumea, ci ca exista un sens, un destin al omului. Sfârsitul este de obicei cel care da sensul lucrurilor. De ce nu ar fi la fel si cu lumea?
De aceea, oamenii se napustesc, de multe ori cu disperata speranta, înspre orice scenariu apocaliptic, caci au nevoie de o speranta, chiar daca ea se ascunde într-un cosmar. Poate ca în spatele acestei sperante mai sopteste cumva în urechile postcrestine fagaduinta din Apocalipsa: Dumnezeu „va sterge orice lacrima din ochii lor si moarte nu va mai fi, caci cele dintâi au trecut“ („Apocalipsa“ 21, 4).
Dar mai „apocaliptic“ decât scenariul sfârsitului pare a fi scenariul viitorului, asa cum apare el transpus în cinematografie. Filmele apocaliptice sunt mai luminoase, mai linistitoare decât filmele SF. Personal, prefer linistea calugarului budist din filmul „2012“, care privea, poate pentru prima data în viata, valurile marii, chiar când înghiteau înaltimile Himalayei, haosului poluat, agresiv, violent si decadent dintr-un film SF distopic, precum „Al cincilea element“.
Poate cel mai bun exemplu este reprezentat, în acest punct, de seria „Star Trek“. Primele serii sunt luminoase, pline de optimism si de încredere în viitor. Nava Enterprise a capitanilor Kirk si Picard era confortabila, mai precis un camin prietenos si confortabil care strabate cerurile. Serialul sufera însa modificari în timp. Filmele inspirate din serial ne prezinta deja o nava mult mai sobra, mai întunecata, iar uniformele sunt mai… militaroase. Seria „Deep Space Nine“ înfatiseaza o lume si mai sobra, mai murdara, mai dura… Viitorul pare sa nu sune deloc mai bine decât apocalipsa.
Desigur, aceasta interpretare nu invalideaza credinta (pe care o împartasesc) în finalitatea prezisa de Revelatie a acestui sistem de lucruri, asa cum nu invalideaza nici scepticismul fata de orice tip de scenariu apocaliptic, ca si credinta în eternitatea acestei lumi, asa cum este ea.

Apocalipsa si nevoia de catharsis

MIHAELA GRANCEA,
doctor în istorie

Productiile industriei cinematografice paraziteaza, în genere, imaginarul social; în ultimii ani, îndeosebi pe cel stiintific, dar si continuturile unor fenomene si miscari sociale, radicalismul ecologic, autoperceptia negativa. În acest context, destui indivizi si numeroase microcomunitati, religiile universaliste chiar, încearca sa concilieze scenariile religioase apocaliptice – caci toate religiile, implicit cele politeiste, închipuiau/închipuie nu doar sfârsitul lumii materiale, dar si pe acel al zeilor – considerând ca suntem în plina Apocalipsa, ca timpul acesteia nu se cuantifica în termenii timpului uman, cu atât mai putin în aceia ai „timpului-cascada“. O astfel de atitudine a devenit comuna în cultura populara recenta; în centrul unei astfel de explicatii stau ca argumente razboaiele mondiale, genocidurile, mixarile si paralelismele axiologice, mutarea centrului civilizatiei (înteleasa mai ales ca manifestare a prosperitatii) înspre Extremul Orient.
„Nu stim daca suntem în New Age, cum nu stim daca mâine va mai fi o alta zi“ – printr-o astfel de apreciere se raporteaza multi dintre contemporani la succesiunea haotica de evenimente. Istoria pare ca nu mai da semnificatie experientei umane. Tot mai frecvent, în mediile atinse de aripa fatalismului, se vorbeste, precum în formatele emisiunii „Codul lui Oreste“, despre om ca despre o jucarie stricata, ca despre un animal pervertit, ca despre un experiment esuat. Iminenta Apocalipsei ameninta sa se transforme în permanenta Apocalipsei, în apetitul pentru haos. Asteptarea Apocalipsei, un lucru firesc în Evul Mediu, a devenit, în conditiile vulgarizarii datelor stiintei prin cultura media, o  justificare a neputintelor individuale si colective.
Lumea ca o casa cu stafii
Unii dintre noi, în parte datorita imposibilitatii de a iesi din aceasta era a crizelor, globalizam sentimentul esecului… si ura devine reculul urii de sine; odata cu noi greseste si specia, iar evaluarea trecutul istoric si personal îti da un paradoxal sentiment al responsabilitatii istorice. Atunci, în procesul neasumarii esecului, ne dorim o apocalipsa a tuturor, chiar o apocalipsa vesela care sa încheie (definitiv) evolutia; ne dorim sfârsitul experimentului. Esecul global, demonstrat de istorie, revendica, în maniera logica, sfârsitul global. În general, în situatii de criza, precum este si aceasta prin care trecem în prezent, avem sentimentul ca lumea e o casa cu stafii; mai mult, prin globalizarea informatiei, prin coparticiparea mediata la evenimentul catastrofal, traim, daca suntem empatici, toate dezastrele prin care au trecut comunitatile umane (eu însami, din întâmplare, am vazut în direct tragedia americana din septembrie 2001; vizionam CNN-ul si am intuit, în mod straniu, ca atunci se întâmpla ceva fara precedent). Astfel, consumam nu doar propriile noastre drame, ci si tragedia Celuilalt. Presiunea, pentru unii dintre noi, a devenit prea mare.
Daca unii dintre contemporani sunt turmentati de spaime, altii valorifica spaima Celuilalt, o industrializeaza. Si astfel, aproape toti o cultivam, unii dintre noi cu o voluptate sadomasochista. Traim ceea ce se poate numi efectul psihocultural al industrializarii fricii. Desi Apocalipsa nu este un proces vizibil, multi dintre contemporani traiesc sentimentul Apocalipsei, au convingerea ca împartasesc misterele unui proces aflat în desfasurare. Literatura internautica este infestata de astfel de reflexe culturale. Anul trecut am urmarit cu film despre o alta (a câta?) conspiratie care (chipurile) ascunde detaliile sfârsitului resurselor energetice, detaliile sfârsitului iminent al lumii; constatam ca vânatorul conspirationistilor plângea în fata aparatului de filmat, constatam ca americanul paranoic îsi consumase viata, si-o sacrificase vânând o conspiratie incomensurabila, pseudoinvincibila. Legam astfel acea poveste reala de un motiv cultural popular în anii ’90. „Culmea conspiratiei“, în acest motiv cultural, era declansarea de catre un grup de înfometati dupa puterea luciferica, prin diverse mijloace, a Sfârsitului Lumii. Codul Omega, iar apoi Codul lui Da Vinci si derivatele lor culturale ne-au familiarizat cu eroii escatologici si anonimi care opresc Armaghedonul si care smulg îndurarea Dumnezeului Vechiului Testament. Astfel, religiozitatea fragila a mileniului si vocatia escatologica a individului obtineau o amânare, o alta amânare a sfârsitului.
De la „Ultimul tarm“ la  „2012“
Pentru perioada Razboiului Rece, filmul „On The Beach“ (1959, în regia lui Stanley Kramer) a prezentat varianta catastrofei nucleare globale ca sfârsit al lumii. Filmul a declansat, în contextul amenintarii atomice, o productie culturala care pâna la prabusirea sistemului comunist din Europa de Est a  alimentat fricile milenariste. Ultimele imagini din acel film m-au bântuit ani de zile (când am vazut pelicula eram adolescenta) – dupa pierirea umanitatii, în ultimul oras care a murit, vântul, singurul stapân al lumii, misca fara furie si ritmic ziarele citite în ultima zi a omenirii. „On The Beach“ („Ultimul tarm“) a fost un film despre efectele ireversibile ale iresponsabilitatii umane, despre  vocatiei autodistructiva a omului.
Între constatarea rece din „On The Beach“ si convingerea escatologica din „2012“ (în regia lui Roland Emmerich) este însa o diferenta uriasa. Daca filmele despre catastrofele umane care au avut loc nu s-au bucurat de succes (vezi mai ales productiile artistice despre tragedia americana din septembrie 2011 si despre teribilul tsunami din 2004), cele despre posibile si obiective scenarii ale Sfârsitului au creat frisoane, precum filmele de groaza din anii ’80, pentru consumatorii perioadei. Imprevizibilul si pronosticarea Întâmplarii fatidice au fost miza celor mai recente productii cu tema apocaliptica. Filmul „2012“, cel mai popular produs al genului, pelicula care nu mai mixeaza genurile filmice, ci merge pe reteta filmului de actiune (elimina extraterestrii din ecuatie, „descifreaza“ si conjuga calendarul mayas cu teoriile stiintifice recente cu referire la transformarea radicala a Terrei, îi elimina – în fine- pe Anticrist, pe Dumnezeu) si se centreaza pe egoul uman, pe scenariul apocalipsei geofizice, si, ca moment de maxima tensiune, pe Salvare, pe reinventarea Africii ca Eden (vezi vulgarizarea unui motiv de filosofie a istoriei, motiv care a intrat în registrele imaginarului – migrarea centrelor de civilizatie).
O astfel de abordare a sedus, deoarece nu are implicatii religioase, valorifica reziduurile de imaginar arhaic, nevoia de catharsis. Paradoxal, însa precum în semnificatia reala a termenului de Apocalipsa,  Sfârsitul este relativ, este o Redescoperire, debut al Renovarii si Restaurarii. Scenariul Ragnarokului pare, la un moment dat, mai credibil decât cel al Armaghedonului. În „2012“, remarcabile îmi par secventele în care simbolurile religiilor iubirii sunt înghitite de apele Potopului; de câte ori revad imaginile respective am sentimentul ca apele care înghit „Acoperisul Lumii“ sunt apele principiului originar – când apele Cosmosului (Ordinii), când apele care se reîntorc în prapastia originara (în Ginnungagap); dumnezeii sunt absenti, doar Legea inexorabila a Universului si victoria finala a mintii umane (mai mult sau mai putin corupta) domina naratiunea captivanta a filmului.
Nu pot sa îmi închipui însa ca, într-un fel sau altul, putem vorbi si în numele majoritatii umanitatii, în numele aceleia care nu cunoaste confortul informational si asa-zisii ani fericiti, anii consumerismului, ani de boom specific doar lumii avansate din punct de vedere tehnologic. Cu certitudine, aceasta umanitate umila gândeste sfârsitul lumii în termenii religiei dominante si ai mitologiilor traditionale, în contextul apocalipsei personale.
Uneori, ma îngrozeste gândul ca cineva ar inten?iona vreodata sa realizeze un soi de chestionar cu referire la nevoia de moarte colectiva, globala. Putem discuta si dezbate despre felul în care religiile si religiosii gândesc sfârsitul lumii ca pe posibilitatea unei Renovatio sau ca pe sansa mutarii într-o alta dimensiune a Constiintei; dar, pe lânga acestia, exista multi indivizi, chiar comunitati întregi vaduvite de  „probabil, cea mai fericita perioada din istorie“; împinsi de inconstiente mecanisme suicidare, autodistructive, fatalisti si esuati, ei si ele nutresc „un vis himeric“- sfârsitul speciei umane. Nevoia de catharsis e dublata de o paradoxala sete de neantizarea definitiva.

Sfârsitul tuturor scuzelor: Apocalipsa în sens etic

LAVINIA MARIN,
doctorand în filosofie

Privind apocalipsa ca pe un eveniment exclusiv religios, nicio teama nu îsi are rostul. Cu totii stim deja ce o sa se întâmple la sfârsitul timpului: norocosii care au tras lozul câstigator la loteria religiei or sa fie salvati, pe când restul, vinovati ca s-au nascut si au fost botezati în religiile incorecte, vor fi aruncati la gunoi. O salvare generala a omenirii nu pare posibila la câta ura se profereaza între diversele secte si ramuri spirituale. Si atunci, daca majoritatea oamenilor vor ajunge la gunoi, un fel de pesimism apare inevitabil: la câte religii exista în lume, e greu de crezut ca tocmai tu ai avut sansa sa deschizi ochii în aceea corecta. Statistic vorbind, e destul de improbabil.

Pe de alta parte, orice om religios este convins ca a tras lozul câstigator la loteria religiei si se uita cu mila la ceilalti nefericiti de alte religii si confesiuni. Nimeni nu se îndoieste ca adevarata credinta este a sa si numai a sa, nici un musulman, nici un budist si nici macar un ortodox nu va avea astfel de ezitari. Si atunci, se mai pune macar problema sfârsitului lumii? E un final asteptat la care stii ca o sa câstigi. Mai ales într-o tara ca a noastra, cu o densitate impresionanta de biserici pe metru patrat, cu o catedrala în lucru care singura va mântui  dintr-un foc poporul român; într-o tara în care forma rituala tine loc de orice continut spiritual, oamenii au motive de optimism. Probabil ca teama de apocalipsa nu apartine credinciosilor furibunzi, ci celorlalti oameni, cei care nu pot gasi consolare în mecanizarea vietii prin ritualuri neîntelese.

Apocalipsa cea mai înspaimântatoare nu poate fi decât una etica. Atunci când binele va fi numit bine si ticalosul va primi eticheta potrivita, multi vor fi zdrobiti, culcati la pamânt de rusine. Daca te-ai nascut în religia gresita se poate gasi oricând o scuza, din perspectiva eterna, pentru ca nu ai practicat anumite ritualuri, dar indiferent de religie, exista întotdeauna datoria de a fi un om bun. Si de la asta nu se pot acorda derogari. Nici mediul, nici educatia, nici influentele sociale nefaste nu vor scuza ticalosul în fata judecatii, la sfârsitul lumii.

Cu totii stim (macar subconstient) ca nu suntem cei mai curajosi sau cei mai buni oameni, pe cât am fi putut deveni, ca nu putem sa ne aparam în fata nici unui tribunal etic din lume, ca nu ne putem justifica rostul pe acest pamânt în nici un fel. Am trait ca sa ne distram, nu am facut prea mult rau, dar, daca nu ne nasteam, nu se simtea nici o lipsa în cele din urma. Din perspectiva etica nu conteaza daca nu ai pasit în afara legii niciodata, tot asa cum nu conteaza daca ai îndeplinit sau nu ritualurile religioase în mod mecanic. O viata etica înseamna o viata traita constient si curajos, o viata în care ai facut cel putin un mare bine cuiva.

Pentru niste fiinte nule moral sau doar slabe, ridicarea valului nu poate aduce nimic bun. Este momentul când lasitatea individuala, constientizata în taina, este expusa public si numita drept ceea ce este. Traim vremuri de lasitate cotidiana, când lipsa de curaj e la ordinea zilei. Nimeni nu rosteste adevarurile incomode, toata lumea prefera sa îi lase pe altii sa o faca. E mult mai greu sa fii curajos când îti lipseste un tiran evident pe care sa îl urasti. Tirania colectiva si amorfa a multimii nu permite revolta, cel putin nu în parametrii cu care ne-am obisnuit din cartile cu eroi. Exista rautate în jurul nostru, dar nu stim de unde vine, acuzam copilareste politicienii care se lasa sacrificati ritualic la televiziuni, dar stim si noi ca nu pot fi doar ei de vina. Ticalosia pare sa curga hemoragic de pretutindeni, nu putem pune degetul pe rana, dar simtim în acelasi timp ca nici noi nu suntem cei mai buni oameni din lume, cei mai potriviti sa acuze sau sa repare ceva.

În 1989, în piata Tienanmen, un om cu o sacosa în mâna a stat în fata unui tanc. Detaliul cu sacosa este cel mai înduiosator dintre toate, omul venea probabil de la serviciu, se ducea acasa, nu avea idee ca în ziua aceea urma sa fie erou. Îsi ducea toate grijile cotidiene în sacosica aceea, nu stia ca urma sa îsi puna viata în joc peste câteva minute. Strazile noastre sunt pline de oameni cu sacose în mâini, dar, dintre ei, câti s-ar împotrivi unui tanc? Luat pe nepregatite, stiind ca îl asteapta o familie acasa, omul nostru hotaraste brusc ca nu se poate altfel, ca tancurile nu trebuie lasate sa traga; fara îndemnuri, fara aplauze, fara televiziune sau martori – nestiind daca o sa supravietuiasca experimentului. În 1989 s-au gasit si la noi oameni sa se opuna unor arme, dar azi, în anul 2011, i-am mai putea afla?

Daca azi i se spune unui ins imoral ca este astfel, reactia cea mai des întâlnita este aceea de indignare. Ticalosul nu suporta sa i se spuna în fata ceea ce este, vrea sa i se ceara scuze, este foarte sensibil. Ticalosul are argumente, se poate justifica oricând cu un avocat bine platit, sunt gauri în lege si el doar le-a exploatat, nu e vina lui ca ele erau acolo; ticalosul vrea respect pentru ca si el e om. Reactia ticalosului apare identic, la aproape toata lumea, chiar si la cei care nu sunt neaparat imorali, doar caldicei, plutind pe un râu al amoralitatii, traind în intervalul dintre bine si rau, suspendati etic în abis, dusi la întâmplare de curentii istoriei. Nici ei nu accepta critica, pentru ca nimeni nu le-o mai aude propriu-zis, în zilele noastre. Câti oameni cunoasteti care, facând ceva reprobabil, s-au rusinat atât de tare încât nu au mai vrut sa dea ochii cu cel nedreptatit de ei? Câti oameni cunoasteti care sunt în stare sa îsi ceara pur si simplu iertare fara justificari, fara „daca“ si „totusi“ si „de fapt“?

Dorinta asta de justificare, de circumstante atenuante, apelul la nestiinta ascunde ceva mult mai adânc: imaturitatea generala, copilarirea brusca a multimilor. În 1784, într-un text scurt, Kant raspundea la întrebarea „ce este luminarea?“ cu celebra fraza despre minoratul moral în care semenii sai traiau la vremea aceea: minoratul …“este neputinta de a te servi de inteligenta proprie fara a fi condus de un altul“. Iata definitia perfecta a starii noastre de azi, dupa doua sute de ani. Oamenii nu vor sa se serveasca de propria lor inteligenta, nu vor sa decida singuri pentru ei însisi, vor sa li se spuna ce e bine si ce e rau iar când li se spune au obiectii. Nici macar ticalosia nu si-o afirma constient, într-o maniera sfidatoare si curajoasa, ci de cum sunt descoperiti, apar scuzele ca ei nu stiau, lor trebuia sa le spuna cineva ce e aia cinste sau onoare, ei nu au fost anuntati ca trebuia sa fie oameni…

Frica de apocalipsa este o frica regulatoare, cu care constiinta morala din noi mai tine cât de cât sub control imaturitatea noastra ce doreste totul fara sa datoreze nimic nimanui. Suntem niste copii mari care ne jucam cât mai putem, pâna or sa vina parintii acasa ca sa ne pedepseasca. Ne e teama de sosirea asta, dar nu putem singuri sa ne oprim din ceea ce facem, desi stim clar ca treaba asta nu e în ordine. Asteptam si ne temem, ne imaginam cum va fi ziua aceea. Desigur, vor fi catastrofe si explozii, cutremure si prabusiri de munti. Sau poate, cum spunea poetul, nu va fi nicio explozie, ci doar un scâncet stins. Nu e nevoie de mai mult pentru a pune lucrurile la locul lor definitiv. Iesirea noastra din minorat va fi la sfârsitul lumii, când oricum va fi prea târziu ca sa mai învatam ceva.

Redescoperirea escatologicului

DRAGOS SDROBIS,
doctorand în istorie

Escatologia releva o criza a constiintelor. Multi gânditori contemporani au încercat sa gaseasca o formula adecvata care sa surprinda esenta acestei angoase a omului postmodern, în cautare permanenta de idealuri si de promisiuni: Francis Fukuyama sintetizeaza aceasta etapa în sintagma de „sfârsit al istoriei“, Guy Debord analiza „societatea spectacolului“ iar pe meleagurile noastre Lucian Boia sintetiza miturile escatologice ale omenirii într-un eseu cu un titlu sugestiv „Sfârsitul lumii: o istorie fara sfârsit“. Iata, deci, cum si escatologia este o poveste destul de veche. Interventia mea nu are pretentia de a fi o noua schema de interpretare a omului actual; scopul meu este unul mai modest, care conjuga opiniile mai multor somitati care s-au aplecat cu mult mai multa experienta si inspiratie asupra acestui subiect. O reactualizare a unor opinii ce vin undeva din zorii postmodernismului, dar care, parca, se dovedesc prea moderne pentru un postmodern.
Cum se explica aceasta apetenta spre extinctie a publicului modern, instruit, rational? Care sunt mobilurile unui asemenea mod de a re-privi realitatea? Modernitatea îsi manifesta pretentia de a fi o mai precisa anticipare a viitorului. Postmodernitatea este, în schimb, o etapa a reinventarii prin redescoperire, între aceste redescoperiri înscriindu-se si escatologia, ca forma de a depasi limitele unei lumi parca prea rationalizate, prea sigure, ce nu se împaca cu apetenta pentru  mister a fiintei umane.
Mircea Eliade dadea un raspuns acestei dileme pe la mijlocul veacului trecut, în „Mituri, vise si mistere“, în care afirma ca prin revenirea la mit omul modern se straduieste sa traiasca un ritm temporal calitativ diferit, sa iasa din propria istorie, regasind involuntar un comportament mitic. Cele doua cai de evaziune pe care le utilizeaza omul modern sunt: spectacolul si lectura, în care regasim un timp concentrat, cu o puternica rezonanta în spectator, opus duratei profane. Cert este ca în literatura moderna si chiar postmoderna arhetipurile mitice nu numai ca supravietuiesc, dar chiar abunda: lupta exemplara dintre Bine si Rau, epopei ale dragostei salvatoare etc (1). „Lectura (…) este pentru omul modern distractia prin excelenta, ea îi permite iluzia unei stapâniri a timpului în care putem banui o secreta dorinta de a se sustrage devenirii implacabile care duce spre moarte“ (2). Înscriind aceasta tendinta într-o ciclicitate istorica, Eliade concluziona ca „societatile moderne se numesc asa tocmai pentru faptul ca au împins destul de departe desacralizarea vietii si a Cosmosului; noutatea lumii moderne se traduce prin revalorizarea la un nivel profan a vechilor valori sacre“ (3).
Explicatiei venite din câmpul istoricului religiilor i se opune una care vine din domeniul sociologiei, Debord diagnosticând cauzele acestei apetente în ignoranta promovata de catre postmodernism, cu mitul lui al hiperspecializarii, în care spectatorul va putea sa îsi ascunda „îngustimea orizontului sau de cunostinte prin repetarea dogmatica a aceluiasi argument de autoritate ilogica“ (4). Un nou mit conform caruia trebuie sa stii atât de multe despre atât de putin, încât vei ajunge sa stii totul despre nimic. Revenirea spre spectacol, spre mister este o forma insidioasa de a se opune acestui ritm al vietii prea informatizate.
La fel de adevarat este ca într-o societate a consumului individul nu mai este el cel care îsi alege produsele, fie ele si culturale, pe care sa le întrebuinteze. În societatea de consum omul este condus spre consumul de produse culturale, comportamentul sau fiind unul de raliere, un efect al comunicarii de masa. Cultura devine un obiect de consum – afirma Baudrillard –, din moment ce ea poate fi înlocuita si echivalenta (desi ierarhic superioara) cu alte obiecte. La baza acestui semn de raliere sta regimul curiozitatii, specific omului consumator, cel care este supus reciclarii continue. Deci ceea ce parvine individului prin acest tip de cultura este reciclarea culturala, estetica, adica nevoia de a fi tot timpul la curent cu gusturile societatii. Acest tip de cultura exclude modelul autodidactului, eroul marginal al culturii traditionale, dar si omul cultivat, bijuteria umanista îmbalsamata, pe cale de disparitie (5) (p. 136-138).
Trei autori care ofera trei moduri diferite, dar parca complementare, de a raspunde unei dileme a omului actual. Bineînteles, expozeul meu ar parea prea arid daca nu ar implica si o nota personala de interpretare a acestei dileme. O sugestie de intrepretare care vine pe filiera franceza, de la Phillipe Aries, cel care a pus „Omul în fata mortii“. Se spune ca teama fata de moarte se explica prin faptul ca este singura experienta umana pe care omul nu o poate împartasi. O teama care nu a putut fi rezolvata nici de catre modernitate sau postmodernitate. Prin recursul la astfel de scenarii ale apocalipsei sunt tentat sa cred ca în subconstient fiinta umana nu face altceva decât sa edulcoreze prin iluzii spaima care o stapâneste din zorii umanitatii.     n

NOTE
1. Mircea Eliade, „Mituri, vise si mistere“, Bucuresti, Ed. Univers enciclopedic, 1998, p.28-29
2. Ibidem, p.30
3. Ibidem, p.22
4. Guy Debord, „Societatea spectacolului (comentarii la societatea spectacolului)“, Bucuresti, Ed. EST (Samuel Tastet Editeur), 2001, p.188
5. Jean Baudrillard, „Societatea de consum (mituri si structuri)“, Bucuresti, Ed. Comunicare.ro, 2005, p.136-138

Cum am învatat sa nu ma mai tem, ci sa iubesc Sfârsitul lumii

ALIN LUDU DUMBRAVA,
critic de film
http://aldmovieland.blogspot.com/

Parafrazez titlul filmului lui Stanley Kubrick, „Dr. Strangelove“ sau „How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb“ / „Cum am învatat sa nu ma tem si sa iubesc bomba“ (1964). Pe scurt, e simplu de explicat fascinatia cinematografului pentru acest(e) subiect(e). Pe de trei: unu, se preteaza la un spectacol… spectaculos (sic), doi, e dramatic, epic chiar, trei, aduce lumea în sala si intereseaza de pe vremea lui Moise si pâna ce se va întâmpla…
E atât de simplu, „de început a început, de sfârsit cum se va sfârsi?“. Acum, dupa Y2K avem termenul mayas, 2012. Tocmai la timp a scos cântaretul autor de parodii „Weird“ Al Yankovicz Alpocalypse, deci s-a super-epuizat si contextul asta. Dar pe album nu regasesc vreo piesa tematica, gen „It’s The End of The World as We Know It (And I Feel Fine)“ cu REM sau „It’s the End of The World“ cu Gary Moore, sau „Armageddon It“ cu Def Leppard.

Acum, cum se va întâmpla apocalipsa? Se sfârseste lumea, adica s-a stins lumina si gata?
Sau vine un mare „bum“? Am facut un top pentru HBO în care enumeram pe zece puncte cele mai dese cauze ale Sfârsitului lumii. Reiau mai concis: cauze naturale interne, exemple: „The Core“/ „Centrul Pamântului“ (2003, Jon Amiel), „The Road“ / „Drumul“, dupa romanul lui Cormac McCarthy (2010, John Hillcoat), „Nippon chinbotsu“ / „Scufundarea Japoniei“, (1973) caruia i-au facut remake în 2006 si bineînteles „specialistul“ Roland Emmerich care a distrus lumea de mai multe ori ca Hitler, din cauze naturale în „The Day After Tomorrow“ –“ Unde vei fi poimâine?“ (2004) si „2012“ (2009).
Apoi fireste, cauze naturale externe: cum ar fi meteoriti, asteroizi uriasi: „Armageddon“ (Michael Bay, 1998) si „Deep Impact“/ „Impact nimicitor“ (Mimi Leder, 1998), „When Worlds Collide“ / „Când lumile se ciocnesc“ (Rudolph Maté, 1951) sau moartea soarelui: „Sunshine“ (2007, Danny Boyle).

Pe lista, din illo tempore, e cifra 666 sau Satan (Diavolul sau Îngeri sau Armageddon/Apocalipsa), de la „Rosemary’s Baby“ la „Omen, End of Days“ / „Apocalipsa“ (1999), „Prince of Darkness“ / „Printul întunericului“ (1987, John Carpenter), „Legion“ / „Legiunea“ (2010, Scott Stewart), seria „God’s Army“ aka „Prophecy“ sau „Constantine“ (2005, Francis Lawrence). „The Stand“ (1994) dupa Stephen King, miniserie de televiziune de Mick Garris, reia confruntarea biblica dintre fortele binelui si raului de dupa apocalipsa (sau revelare). Chris Carter i-a dedicat un serial, ramas fara coada, „Millennium“ (1996), cu Lance Henricksen profiler, sistat dupa trei sezoane.
Pot fi si universuri paralele care vin peste noi, ca în „Donnie Darko“ (2001, Richard Kelly), al carui concept s-a pastrat în „Southland Tales“ (2006), urmatorul film al lui Kelly, „The Rapture“ (1991, Michael Tolkien) sau „Fight Club“ (1999, David Fincher), în care apocalipsa poate fi doar o descoperire a mintii interioare („Where is My Mind?“).

Urmeaza cele mai bine cotate gimmick-uri cinematografice, roboti / tehnologie, cu seria „Terminator“, dar si „The World, The Flesh and The Devil“ („Lumea, carena si diavolul“, 1959, Ranald MacDougall), neo-zeelandezul „The Quiet Earth“ (1985, Geoff Murphy), „WarGames“ / „Jocuri razboinice“ (1983, John Badham) sau varianta arthouse „Bis ans Ende der Welt“ / „Pâna la sfârsitul lumii“ (1991, Wim Wenders), alieni/extraterestri, „The Day the Earth Stood Still“/ „Ziua în care Pamântul se opri“ (1951, Robert Wise) si remake-ul debil din 2008 sau „The Earth Dies Screaming“ (1964, Terence Fisher), la subspecia preferata: martieni… Razboiul lumilor, H.G. Wells si l-a imaginat, Orson Welles l-a povestit la radio, Jeff Wayne l-a cântat, Alan Moore l-a desenat („League of Extraordinary Gentlemen 2“) si a fost ecranizat, de la „The War of the Worlds“ (1953, Byron Haskin) la Spielberg („War of the Worlds“, 2005). Tim Burton l-a parodiat „Mars Attacks!“ / „Atacul martienilor!“ (1996) si Roland Emmerich l-a rescris cu „Independence Day“ / „Ziua Independentei“ (1996). Recent „Skyline“ (2010, fratii Strauese) si „Battle Los Angeles“ (Jonathan Liebesman, 2011).
Ce mai avem? Preferatii copiilor, monstri!!! Precum „Godzilla“, dragonii din „Reign of Fire“ / „Regatul de Foc“ (2002, Rob Bowman) sau „Cloverfield“ (2008, Matt Reeves) si… „Monsters“ / „Monstri“ (Gareth Edwards, 2010). Virusi/molime/mutatii – „Virus/ Fukkatsu no hi“ (1980, Kinji Fukasaku), „Blindness“ / „Alb orbitor“ (2008, Fernando Meirelles). Zombii, de la seria lui George A. Romero  la „28 Days Later“ (2002, Danny Boyle) si continuarea, „28 Weeks Later“ (2007, Juan Carlos Fresnadillo) la seria „Resident Evil“, vampiri ca în romanul lui Richard Matheson, „I Am Legend“ (ecranizat de trei ori, ca „The Last Man on Earth“ / „Ultimul om de pe pamânt“ (1964), apoi „The Omega Man“ (1971, Boris Sagal) si cu Will Smith, zombi si titlu original în  2007.
Mai adaugam banalele (ironic, pentru ca sunt cel mai reale), „Razboi nuclear“, „On the Beach“ / „Ultimul tarm“ (1959, Stanley Kramer), „The Day the Earth Caught Fire“ / „Ziua când pamântul a luat foc“ (1961, Val Guest), „Fail-Safe“ (1964, Sidney Lumet) si „Dr. Strangelove“ de Kubrick, „Planet of the Apes“ / „Planeta maimutelor“ (1968, Franklyn J. Schaffner) sau „The Day After“ / „Ziua de dupa“ (1983, Nicholas Meyer), legendarul film TV, si „Infertilitate“ („The Handmaid’s Tale“ / „Povestea servitoarei“ (1990, Volker Schlöndorff), dupa un roman de Margaret Atwood, la „Children of Men“ / „Copiii tatalui“ (2006, Alfonso Cuarón), dupa romanul lui P.D. James).
Semne bune apocalipsa are, de la continuarea la seria „The Walking Dead“ la „World War Z“, ambele cu zombi, cei mai populari mesageri ai sfârsitului! Hollywood-ul va continua sa distruga lumea cât timp ea va exista, profitând de cele mai noi si eficace efecte speciale!     n
Comodificarea Apocalipsei

Adelina Stefan,
doctorand în filosofie

Imaginea unui Pamânt suprapopulat si cu orasele îngropate sub un urias tunel transpare ca o amenintare profetica în romanul lui Isaac Asimov, „Soarele gol“, aparut pentru prima oara în 1957. Însa Asimov nu este decât unul dintre precursorii profetiilor apocaliptice (e drept, unul cu o oarecare rezonanta) materializate în productii culturale care au invadat în special piata americana începând cu anii 1970 (1). Prima întrebare care se pune este ce aduce succesul unor astfel de productii, fie ele cinematografice, literare sau de tip video în lumea contemporana? E paradigma sfârsitului atât de seducatoare încât trezeste curiozitatea si imaginatia unui public atât de vast? E apocalipsa un monopol al societatilor occidentale/crestine, în special cea americana – care, de altfel, e atât sursa celor mai multe astfel de proiectii, cât si locatia favorita pentru petrecerea sfârsitului lumii – sau e o preocupare si pentru civilizatiile aflate mai la „est“?
O statistica simpla arata ca între 2000 si 2011 au fost produse 107.897 filme, 77 de romane sau nuvele si 346.780 de jocuri care au abordat subiectul apocalipsei (2). Dintre acestea, cele mai multe au fost produse în Statele Unite, doar unul dintre filme fiind frantuzesc, unul, spaniol si un altul japonez. În ceea ce priveste motivele ce ar putea cauza apocalipsa, asa cum sunt ele reflectate de aceste productii culturale, pe primul loc se afla cel ce-al treilea razboi mondial sau orice alt tip de razboi, pe al doilea, impactul astronomic. Urmeaza apoi în ordine, catastrofa ecologica, lupta dintre om si tehnologie (roboti), declinul si disparitia speciei umane, invazia extraterestra, schimbarile climatice si din spatiu (moartea soarelui sau dimpotriva încalzirea globala). În fine, abia pe ultimele locuri se afla „sfârsitul“ cauzat de motive religioase sau ca urmare a unui colaps economic si social (3). Aceasta simpla enumerare poate sugera ca apocalipsa vazuta de omul sfârsitului de secol XX nu mai are decât foarte putin de-a face cu experienta religioasa, ci mai degraba cu obsesia supra-civilizatiei. Paradoxal, tocmai tehnologia ca produs al civilizatiei omenesti e vazuta ca fiind si sursa disparitiei acesteia.
În plus, multe dintre filme/carti/jocuri video au un tiraj exceptional si aduc venituri considerabile. De exemplu, „Resident Evil – Apocalypse“, un film produs în 2003, care de altfel a primit recenzii negative din partea criticilor (4), a adus venituri de 130 de milioane de dolari, dintre care 23 de milioane numai în primul weekend de difuzare. La fel s-a întâmplat cu filmul ce a continuat povestea, „Resident Evil – Extinction“ care a adus încasari de piata de 147 de milioane de dolari, chiar mai mult decât primul, desi a fost considerat unul dintre cele mai slabe filme ale genului (5). Evident, succesul primelor serii l-a facut pe producatorul Paul W. S. Anderson (6) sa investeasca 60 de milioane de dolari într-o continuare a filmului, „Resident Evil – Afterlife“ care a adus încasari de nu mai putin de 296 de milioane de dolari. De asemenea, se remarca un soi de reactie în lant. Multe dintre filme sunt ecranizari ale unor nuvele sau romane celebre, în timp ce filmele sunt urmate de scoaterea pe piata a unor jocuri video. Astfel, înfloreste o veritabila industrie a „sfârsitului.“ Dar întrebarea ramâne, este acest val de productii culturale despre apocalipsa doar o industrie sau exista un real sentiment de spaima fata de sfârsitul lumii?
Fara îndoiala ca avalansa productiilor culturale despre apocalipsa este în acelasi timp rezultatul interesului sau temerilor publicului fata de un astfel de subiect. Asa cum aminteam mai devreme, productiile culturale despre apocalipsa nu fac decât sa porneasca de la profetia religioasa, finalul civilizatiei umane fiind proiectat  mai degraba în legatura cu obsesia tehnologica. Robotii scapati de sub control, extraterestrii care arata tot cam ca un fel de roboti, accidentele nucleare sunt printre cele mai frecvente imagini ce apar în filmele, literatura sau jocurile despre apocalipsa. Acestea sunt inspirate uneori de articole de presa despre diverse experimente sau presupuse vizite „extraterestre.“ Astfel, se poate spune ca apetitul pentru imaginile apocaliptice nu vine numai din goana dupa senzational, ci e legata de un tip de gândire arhetipal dezvoltat de paradigma milenarismelor. Asa cum le definea la începutul secolului XX Carl Gustav Jung, arhetipurile sunt un tip de reprezentari colective, modele de gândire care sunt copiate si emulate de-a lungul mai multor generatii (7). Mai pe scurt, apocalipsa e un mit care s-a transmis de-a lungul istoriei. Teama fata de sfârsitul lumii nu e o caracteristica a secolului XX, aceasta îsi are radacinile în lumea premoderna. Ceea ce a adus nou secolul XX în materie de apocalipsa e tocmai modernizarea acesteia, în speta aparitia ei prin mijloace ultra-sofisticate ce tin de nemaiîntâlnita dezvoltare a tehnicii ce a caracterizat secolul trecut.
Ceea ce a adus cu siguranta secolul XX a fost exploatarea comerciala a obsesiei sfârsitului lumii. Dezvoltarea cinematografiei a contribuit din plin la acest proces, filmele despre apocalipsa aducând încasari record. Ceea ce s-a petrecut se poate defini drept comodificarea apocalipsei, ca de altfel a multor experiente religioase. Astfel, sfârsitul lumii a devenit mai putin o amenintare a fortelor necunoscutului (de obicei definita ca divinitate) si mai mult un bun comercial cu afinitati mitologice. Desi mitul „sfârsitului lumii“ e prezent în multe culturi (8), comodificarea apocalipsei s-a petrecut în „lumea occidentala“ – mai ales în Statele Unite prin industria filmului – si s-a raspândit apoi în Europa si în alte zone. Este vorba despre o apocalipsa secularizata care si-a mutat centrul de greutate din lumea veche în cea noua. Acesta este poate motivul pentru care subiectul apocalipsei nu mai provoaca decât o scurta ridicare de geana chiar în tara care a creat varianta moderna a acesteia, Statele Unite. În timp ce Harold Camping, un pastor american din Ohio anunta în centrul New York-ului data de 21 mai 2011 ca momentul producerii apocalipsei, opinia publica americana era mai interesata de recenta eliminare din scena a lui Osama bin Laden decât de presupusul sfârsit al lumii. O scurta privire asupra ziarului „New York Times“ dovedeste aceasta. În timp ce subiectul uciderii lui Osama bin Laden a ocupat prima pagina pentru mai bine de o saptamâna, cel al presupusei apocalipse din 21 mai a aparut mentionat doar ca o stire despre o serie de indivizi care au depus plângere în fata Comisiei Federale pentru Comunicare împotriva Family Radio, secta din care face parte Camping pentru raspândirea stirilor alarmiste despre apocalipsa.

 

NOTE
1. Isaac Asimov, „Soarele gol“, Bucuresti, Editura Teora, 2000
2. http://en.wikipedia.org/wiki/
List_of_apocalyptic_and_post-apocalyptic_fiction, accesat 27 iunie, 2011
3. http://en.wikipedia.org/wiki/
List_of_apocalyptic_and_post-apocalyptic_fiction, accesat 3 iulie, 2011
4. http://rogerebert.suntimes.com/apps/
pbcs.dll/article?AID=%2F20020315%2FREVIEWS%2F203150304%2F1023&AID1=%2F20020315%2FREVIEWS%2F203150304%2F1023&AID2, accesat
4 iulie, 2011
5. http://en.wikipedia.org/wiki/
Resident_Evil:_Extinction, accesat
4 iulie 2011
6. http://en.wikipedia.org/wiki/
Paul_W._S._Anderson, accesat
4 iulie 2011
7. C.G. Jung, „Memories, Dreams, Reflections“, New York, Vintage Books, 1961
8. vezi Mircea Eliade, „Istoria credintelor si ideilor religioase“, Bucuresti, Ed. Univers Enciclopedic, 1998

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper