Statul e celalalt

Un articol de Nicu Ilie

In teoria de uz curent a statului, toti suntem niste mici cetateni-soare, iar statul e un derivat al nostru. Teoria votului universal face ca statul sa fie o responsabilitate colectiva si individuala in acelasi timp. Comisiile parlamentare asigura suveranitatea populara asupra temelor si subiectelor publice. Guvernul insusi a fost relativizat de la stadiul de emanatie divina, la contractor social (cândva) si aparenta de emanatie electorala azi. Toate celelalte institutii sunt derivate ale derivatului primar, parlamentul.
Nimeni insa, in practica, nu poate spune „Statul sunt eu“: liderii politici pentru ca nu isi pot permite, alegatorii pentru ca n-ar fi adevarat. Asa ca statul e Celalalt: cel care iti ia si cel de la care ceri. In ciuda tuturor pârghiilor iluministe din constitutii, statul ramâne in buna masura o practica alienanta, o quasi-persoana indepartata de individ si cu propriile drepturi si libertati, care, voluntar sau involuntar, incalca drepuri si libertati ale micilor-ceilalti.
El devine insa tot mai important pe masura ce institutiile si tehnologiile creeaza tot mai ample zone-tampon intre om si lume, transformându-se pe sine insusi ca mediu al existentei, doar corelat la resurse. Pamântul insusi a devenit o tema de ecologie; hrana e o chestiune a industriei alimentare; energia – o suma de costuri sociale si geopolitice; petrolul – un derivat al transporturilor; locuirea si somnul – infrastructura de productie; timpul liber – o comoditate comunitara; constructele financiare – mediul de viata real antropic. Teoriile asupra statului inlocuiesc in mod firesc teoriile asupra naturii, iar ontologia politicii bate in importanta si relevanta individuala si comunitara orice alta metafizica.
Provocarea momentului este asadar adaptarea omului la omenire prin obiectivarea unei etici si a unei economii care sa gestioneze functional noul mediu artificial de existenta antropica.
Alienarea statului nu este o premisa a statalitatii. Faptul insa ca toti actorii statului il trateaza pe acesta ca pe un mediu amniotic, cu resurse si acumulari proprii, cu capacitati nutritive si culturale, face ca si in cele mai liberale viziuni etatiste statul sa fie un trans-personal alienant, nu un derivat al individului. Insasi „lupta pentru supravietuire“ nu mai are loc in vârf de munte sau in padure sau pe vaile râurilor, ci in „cetate“. Si tocmai aici se releva paradoxul de concept circular din fundatia etatista: ca cetatea e un derivat al cetateanului, care este un om instituit cu drepturi de catre cetate.
Constitutiile traiesc inca in vremea unui romantism politic care le face in buna masura falsificabile si incapabile sa exprime si sa prezica relatiile alienante dintre stat si individ. Aceasta lipsa de realism este adesea numita „coruptie“, „birocratism“, „etatism“, „inginerie financiara“, „idiocratie“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper