Show sters: „Tournée“ de Mathieu Amalric

Un articol de CATALIN OLARU

Desi trateaza lumea spectacolului, acest al patrulea lungmetraj regizat de Mathieu Amalric e departe de a fi spectaculos, în sensul strict al termenului. În cadrul acestei consemnari a unui turneu imaginar al unor artiste de cabaret reale, vedem minute bune din reprezentatiile pe care acestea le ofera. Doar ca spectacolul se vede întotdeauna din culise, daca nu chiar de undeva din spatele scenei, ca niste instantanee în care, nestiutor, modelul s-a întors cu spatele tocmai când nu trebuia. În mod normal, genul asta de poze ajunge pe fundul cosului de gunoi. Asa si filmul lui Amalric. Daca ceea ce vrem e un road movie clasic, cu momente-cheie si cu un final plin de învataminte, „Tournée“ e departe de a ne satisface. Mai mult, nici nu încearca.
Cusaturi tangente cu rana
Joachim Zand (Amalric) începe si sfârseste ca un marginal, desi între genericul de început si cel de final sunt o gramada de încercari ale lui de a-si schimba norocul. La prima vedere, îsi apara sansele cu toate puterile – urla la telefon, urla fata în fata, sare la bataie etc. În realitate, nici el nu prea pare sa creada ca are vreo sansa. E pagubosul care, indiferent cât ar fi de antipatic, ne atrage simpatia, ca o echipa de fotbal care porneste întotdeauna cu sansa a doua. La urma urmei, în film nu se întâmpla mare lucru – Zand e umilit din nou si din nou, difera doar modul în care aceasta se întâmpla, iar cârligele prefigureaza, dar nu livreaza – Ulysse (Ulysse Klotz) nu este sedus de vreuna dintre membrele trupei New Burlesque, iar Evie Lovelle (Angela de Lorenzo) tot cu hainele pe ea ramâne în fiecare spectacol, asa ca de nostimadele aferente primei dezgoliri suntem vaduviti. Toate sunt asemeni acelor instantanee ratate, acoperite de muzica de fond, pe care Zand încearca de fiecare data sa o opreasca (dar e un soundtrack al ratarii pe care rareori reuseste sa-l acopere) si vazute prin tot felul de geamuri (al intrarii de hotel, al cafenelei, al ghiseului de la benzinarie).
Exceptie fac câteva scene. Daca acestea nu trec pe lânga noi (chestie care nu e foarte greu sa se întâmple, nimic nu e evident în filmul lui Amalric), sensul tuturor banalitatilor mai bine sau mai prost încadrate pe care filmul se sprijina este deturnat (sau mai bine zis, nimicurile capata sens si devin niste ceva-uri care, puse împreuna, duc la un ceva mai mare). Unul din momentele mai semnificative ale filmului este cel în care Roky Roulette (Alexander Craven) vorbeste despre discutia telefonica avuta cu fiica sa, aflata de partea cealalta a oceanului. „Tata, casa, scoala, vacantele, toate sunt grozave, dar ce mi-ar placea mie mai mult si mai mult e sa traiesc.“
Totul sau nimic
Kitten on the Keys (Suzanne Ramsey) citeste cu aviditate despre unul dintre porturile în care are un spectacol, sunt nume de regi si cardinali care n-au cum sa-i zica mare lucru, dar ea totusi citeste. Ar vrea sa vada Franta, si totusi îi e si dor de casa. Tuturor membrilor trupei le e dor de America, în timp ce Zand a visat sa se întorca acasa, dar casa îl respinge cu o indiferenta înversunare. Nimeni nu e unde ar vrea sa fie, iar inadecvarea si incomunicabilitatea revin cu o obstinatie egalata doar de propria lor discretie. Copiii lui Zand îsi iubesc tatal, si totusi nu scapa nicio ocazie sa-l jigneasca. Zand îsi iubeste copiii, dar abia asteapta sa scape de ei. Singurul mod în care protagonistul e capabil sa-si manifeste sentimentele fata de Mimi La Meaux (Miranda Colclasure) e insultând-o. Singurul mod în care poate sa-si exprime sentimentele fata de trupa pe care o impresariaza e prin intermediul unui microfon, de la distanta. Când vorbeste cu fetele, o face mai mult în franceza, astfel încât câteodata e incert cât de mult înteleg ele din ceea ce el le zice (sau cât de mult le pasa). Una din putinele dati când face ce vrea, iar dorintele lui nu au legatura cu spectacolul care îl obsedeaza, e atunci când flirteaza cu vânzatoarea de la benzinarie (care e ascunsa dupa un geam de sticla si vorbeste la microfon).
O aiureala postmoderna în care un protagonist antipatic se fâtâie fara sens dintr-un hotel într-altul, comportându-se sinucigas sau aberant. O meditatie inegala si formulata deloc explicit despre dificultatile omului modern de a gasi echilibrul perfect între a face bani pentru a trai si traitul propriu-zis. Filmul e geamul, Amalric e geamgiul, iar cei care ar trebui sa-l tina curat suntem noi.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper