Sfârsitul copilariei si drumul spre descoperirea de sine

Un articol de RODICA GRIGORE

Ian McEwan, Gradina de ciment, traducere de Dan Croitoru, Editura Polirom, 2009

 

Daca scriitorii romantici subliniau inocenta copilariei, iar romancierii victorieni alegeau sa accentueze conditiile materiale precare de care aveau parte multi copii in epoca respectiva (Oliver Twist si David Copperfield din romanele lui Dickens fiind, probabil, exemplele edificatoare in acest sens), continuatorii lor au preferat sa se orienteze catre o literatura cu continut dominat mai degraba de un soi de evazionism, daca e sa ne gândim doar la „Alice in Tara Minunilor“, de Lewis Carroll, sau la „Insula comorilor“, de Robert Louis Stevenson. Cunoscând perfect aceste linii ale unei adevarate traditii a genului, Ian McEwan, apropiindu-se, la rândul sau, de protagonistul adolescent, mai cu seama in romanul „Gradina de ciment“ (1978), se raporteaza, insa, si la atitudinile lui Holden Caulfield, din „De veghe in lanul de secara“, de J. D. Salinger, dar si la unele dintre reactiile copiilor ajunsi pe neasteptate pe o insula pustie, din „Imparatul mustelor“, celebrul roman al lui William Golding.
Dincolo de toate aceste posibile influente, incercarea de a trata tema adolescentei – ori a sfârsitului copilariei – ridica in fata oricarui scriitor, iar McEwan este pe deplin constient de acest lucru, o problema delicata, câta vreme, in dorinta de a surprinde cât mai exact transformarile si provocarile „vârstei ingrate“, multi autori s-au confruntat cu pericolul pierderii autenticitatii, tocmai din cauza excesului de analiza psihologica, realizata cu mijloace mult superioare capacitatii de intelegere a tinerilor protagonisti. Solutiile de rezolvare a acestei probleme au variat, caci, daca, de pilda, James Joyce, in „Portret al artistului in tinerete“ alegea sa-si adapteze limbajul evolutiei psihologice si artistice a eroului, Golding, pe urmele lui Dickens sau chiar ale lui George Eliot, se foloseste de avantajele unei voci narative mature, oarecum omnisciente pe tot parcursul romanului. Constient de marele adevar subliniat nu o data de Charlotte Brontë, si anume ca orice copil simte si recepteaza lumea exterioara in mod acut, dar e greu de crezut ca e si capabil sa-si analizeze trairile pâna la capat, Ian McEwan s-a dovedit a fi preocupat de toate aceste aspecte inca de la inceputurile sale literare, câta vreme primul sau volum de povestiri, „First Love, Last Rites“ (1975) a fost considerat, pe buna dreptate, momentul de inceput al manifestarii unei noi directii in proza britanica contemporana, nu putine texte incluse in cartea aceasta fiind centrate pe evolutia unor adolescenti, adesea pusi in fata unor situatii extrem de complicate. De aceea, primul sau roman, „Gradina de ciment“, nu a reprezentat, cel putin din punctul de vedere al temei alese (adolescenta si multiplele sale provocari) o surpriza, surprinzatoare ramânând, insa, mijloacele pe care autorul le-a gasit pentru a o rezolva. Dincolo de imensul scandal provocat de acest roman din cauza acuzatiilor de plagiat care i-au fost aduse autorului – si care s-au dovedit, in scut timp, a fi nefondate – „Gradina de ciment“ a impus, pe data, atentiei publicului cititor britanic si nu numai, un scriitor ce deprinsese perfect strategiile narative impuse de William Trevor, cu câtiva ani in urma, prin „The Children of Dynmouth“ (1976), unde tortionarul se transforma, treptat, in victima dar care, pe de alta parte, nu va ajunge la excesele pasional-senzuale ale protagonistelor din romanele lui Jeanette Winterson.
Fiind, in principiu, relatarea la persoana intâi a intâmplarilor sumbre prin care trec patru copii ramasi pe neasteptate orfani de tata – care moare din cauza unui atac de cord – dar si de mama, rapusa in scurta vreme de cancer, „Gradina de ciment“ inregistreaza perfect temerile si provocarile carora copiii trebuie sa le faca fata si pentru care, evident, nu sunt deloc pregatiti. Astfel, ei vor decide sa o inmormânteze pe mama in pivnita casei, acoperind-o cu un soi de sarcofag de ciment (acelasi ciment cu care tatal lor incercase sa acopere intreaga gradina pentru a impiedica buruienile sa mai creasca, dar distrugând, in acelasi timp, si florile) pentru a nu fi dusi la un orfelinat. Julie, fiica cea mai mare, incearca sa se ocupe de treburile gospodaresti, având de infruntat mai cu seama opozitia lui Jack, naratorul, numai ca lucrurile vor tinde sa scape de sub control, o data ce marele lor secret este descoperit de Derek, prietenul lui Julie, decis sa se impuna in fata fetei chiar si prin forta bruta. Romanul, redus ca dimensiuni si alert in ceea ce priveste relatarea intâmplarilor, cucereste de la primele pagini – si socheaza, in acelasi timp, mai cu seama prin unele din atitudinile lui Jack, cel care nu se fereste sa-si afirme deschis aversiunea fata de tata. Desigur, nu cu vehementa micului James Ramsay din „Spre far“, romanul Virginiei Woolf, nici cu accentele oedipiene ale lui Paul Morel din „Fii si indragostiti“ de
D. H. Lawrence, insa cu o claritate uimitoare. De altfel, precizia – uneori de-a dreptul chirurgicala, asa cum au afirmat unii critici – a tonului narativ caracterizeaza stilul lui McEwan de la inceput si pâna la marile sale creatii romanesti, „Durabila iubire“ sau „Ispasire“, simptomatic, centrate si ele, chiar daca nu in mod atât de evident ca primul roman, pe aspectele destramarii familiilor sau pe cele legate de dificultatea comunicarii chiar si intr-un mediu familial aparent stabil. In „Gradina de ciment“, aceasta precizie este de gasit mai cu seama in ceea ce priveste aducerea in fata cititorului a reactiilor lui Jack si a modului in care el se comporta in contextul tragicelor evenimente care ii marcheaza existenta. Plus tema incestului, a atractiei interzise dintre el si Julie, concretizata catre finalul cartii, toate acestea de natura a transforma romanul intr-un excelent exemplu de modernitate insolita, apropiat ca structura – dar si ca rezolvare narativa – de realizarea artistica din „Mângâieri straine“, cartea publicata de autor in 1981. In fond, asa cum se va intâmpla si in acest roman, unde locul de desfasurare a actiunii, niciodata numit ca atare, putea fi imediat recunoscut ca fiind Venetia, si in „Gradina de ciment“, mai important se dovedeste a fi ceea ce autorul nu spune niciodata pâna la capat, Ian McEwan dovedindu-se de pe acum a stapâni perfect tehnica omisiunii sugestive. De aici si atmosfera inconfundabila, amestec de roman de mistere cu elemente gotice, totul prins intr-un discurs construit in mod evident pe urmele lui Kafka si Beckett, caci textul este golit de orice punct referential care sa poata reprezenta o legatura cu lumea reala contemporana. „Gradina de ciment“ se transforma astfel, dintr-o aparenta relatare a unui fapt divers, ca atâtea altele din paginile tabloidelor (britanice sau nu), in scriere de atmosfera, având un aer de vechime nedeterminata ce prinde cititorul de la prima si pâna la ultima pagina.
Desi aparent inrudit ca tematica si structura, la o lectura atenta, vom observa ca romanul lui McEwan se afla la distanta semnificativa de celebrul si popularul „De veghe in lanul de secara“, caci Jack nu are nici umorul si nici exuberanta narativa a lui Holden si nici tendinta permanenta a acestuia de a lua peste picior marile modele narative ale epocilor anterioare, intre acestea, la loc de cinste aflându-se frecvent mentionatul Dickens… In loc de asa ceva, „Gradina de ciment“ (esentiala aceasta determinare, caci noua generatie tânara nu mai are de-a face cu vreo gradina a Edenului, ci cu una de ciment) se prezinta drept un text golit, in mod esential, de referinte livresti directe, tehnica lui McEwan fiind, in mod fundamental, cea a aluziei. Raportarea se face, desigur, cam la aceleasi modele pe care le utiliza cât se poate de clar si J. D. Salinger, numai ca intr-un mod pe care-l putem numi de-a dreptul subversiv, ce pare a-i scoate, astfel, pe tinerii protagonisti, din mijlocul societatii in care traiesc si a-i plasa ca pe un alt fel de insula pustie, fara sa insemne ca Jack ar avea prea multe legaturi cu personajul cu acelasi nume din „Imparatul mustelor“ ori cu cruzimea innascuta a acestuia. In fond, Jack, ca si atâtia alti adolescenti, se afla in cautarea adevaratei sale identitati, un drum extrem de dificil, mai ales in absenta unor modele pe care sa le poata urma la nivelul familiei sale. Astfel ca, implicit si subtextual, autorul il face sa se raporteze la ce altceva decât la literatura, câta vreme imaginea pe care doreste sa si-o construiasca, in calitate de tânar indoliat si indurerat de moartea parintilor nu are atât de mare legatura cu ceea ce simte el cu adevarat, ci cu ceea ce doreste sa arate celorlalti ca ar simti, caz asemanator pâna la identificare cu cel al lui David Copperfield, ramas orfan de mama si aflând acest lucru in mijlocul colegilor sai pe care, cu o vanitate copilareasca, incearca sa-i impresioneze prin poza pe care o adopta imediat. Ian McEwan reuseste, in acest fel, sa spuna mult mai mult – si mult mai multe – despre psihologia adolescentilor, dar si despre problemele cu care se confrunta acestia decât un cititor neobisnuit cu maniera sa de a scrie s-ar fi putut astepta. Dar, in acelasi timp, sa afirme, iarasi si iarasi, câteva mari adevaruri referitoare la viata si moarte, la dificultatea comunicarii intre oameni si la singuratatea care, mai des chiar decât am crede sau am vrea sa recunoastem, afecteaza lumea in care traim.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper