Sandári & Swarovski. Viata cu amanuntul

Un articol de CORNELIA MARIA SAVU

Bogdan O. Popescu, Viata de aruncat, Editura Polirom,
Colectia Ego Proza, 194 p., 2011

Cine i-a citit volumele de versuri „Poeme în loc de tutun“ (2007, Editura Brumar) si „Aerobiciclete“ (2010, Editura Brumar) a putut sa presupuna, îndreptatit, ca Bogdan O. Popescu va publica în curând si o carte de proza. O mai mare atentie acordata detaliilor, personaje care se plimba dezinvolt dintr-un poem în altul, predilectia pentru narativitatea ce subtiaza stratul de metafore, accentul pe materialitatea realitatii înconjuratoare erau semne certe în acest sens.
Sigur, pentru pasionatii de reviste literare (reviste, din pacate si la voia vremurilor, cu tiraje mici si difuzare cu bete-n roate), aparitia unui volum de proza semnat Bogdan O. Popescu a fost un secret al lui Polichinelle, caci autorul si-a publicat o parte a povestirilor (integral sau fragmentar) în „Viata româneasca“, „Ramuri“, „Arges„, „Luceafarul“ si chiar în „The One“ (într-o prima forma), înainte sa le reuneasca în „Viata de aruncat“. Carte lansata la Bookfest si la Timisoara si unul dintre cele mai bine vândute titluri (pâna acum) ale anului editorial în curs.
Calatoria si casa sunt reperele în jurul carora se încheaga (mai) toate cele opt povestiri, în de sine, si esafodajul uneia dintre cele mai bine construite carti de proza autohtona aparuta în ultimul timp. Un drum de doua statii de metrou, între Hospital Clínic – Diagonal – Verdaguer, în Barcelona, îi prilejuieste naratorului la persoana întâi (în povestirea „Omul cu limba scoasa“) întâlnirea cu estropiatul si fiorii singuratatii pure, ai incomunicarii genuine, dar si anuntarea, subsidiara socului, a unei strategii menite sa seduca lectorul, sa-l îmbie sa vada dincolo de sfârsitul abrupt, sa asiste la subtila schimbare de roluri între cel ce povesteste si autorul care conduce cu mâna sigura, omniscient, atelajul narativ. Si care nu se sfieste sa-ti adreseze, când nici nu te-ai astepta, câte un „iubite cetitor“ d’antan, sa mute personajele de colo-colo, sa-ti dea asigurari ca nu mai e mult pâna la sfârsitul povestii ori ca nu va scrie niciodata romanul cutarei iubiri. Fireste, procedeul nu e nou, originalã e însa transplantarea lui într-un tip de proza în priza directa cu realitatea, care, surprinzator, accepta grefa si functioneaza mai departe, cu energii narative sporite.
O calatorie cu avionul Bucuresti-Bruxelles si retur (cu si fara atacuri de panica) îi reda femeii de 30 de ani („Fuck 30 years“) daca nu gustul vietii trepidante, macar împacarea cu ideea ca va trebui sa-si traiasca existenta de persoana care a reusit prin forte proprii pâna când moartea o va scoate din circuitul invidiat de cele mai putin realizate.
Drumul cu taxiul de la Otopeni pâna în centrul Capitalei îl va introduce pe narator într-o lume bulversanta, mix de comic grobian si stiri de la ora cinci („Jurnalul unei calatorii imposibile“). Descoperirea calatoriilor cu destinatii exotice si ritualuri pe masura îl fac pe Ion, (de mult prea tânarul) îmbogatit postrevolutionar, sa reziste în fata vietii care nu-i mai ofera niciun alt motiv de interes („Drumul catre gol“).
O regresie în timp, spre vârsta copilariei, în care madlena e înlocuita de mirosul senectutii, superba amintire olfactiva, îl poarta pe narator prin istorii de familie („Miros de femeie batrâna“). În fine, doua calatorii, cu trenul, la sfârsit de adolescenta, îl initiaza pe Mihai Albulescu, protagonistul povestirii „Sobolanii se lovesc de ziduri“, în viitoarea viata de barbat. Prima, alaturi de frumosii buieci ai taberelor de creatie, marcheaza trecerea de la liceu la facultate. A doua, în care cea dintâi e rememorata, aduce personajul în unitatea militara în care va deveni soldat TR si va „deschide conserva cu revolutia“ (ca sa-l citez pe poetul Bogdan O. Popescu) în decembrie ’89.
De la casa construita în 1938 (pe care o cumpara bunica) si atmosfera ei inconfundabila trecuta în mai multe povestiri, la casa debordând de obiecte, pe care Cerasela o arunca la gunoi, facând-o sa dipara brusc din peisaj, de la casa care scârtâie în fiecare seara altfel, pregatindu-se de culcare, la casa de la tara (fosta a bunicilor) unde autorul, o clipa lasat la vedere, scrie textele „Vietii de aruncat“, se tes povesti care se vor combina ingenios, când canava pentru mai multe întâmplari, când istorii în rama. Una dintre ele, punct de greutate al, de fapt, microromanului de aproape o suta de pagini „Sobolanii se lovesc de ziduri“, este fabuloasa poveste scrisa si citita de Cristofor la concursul din tabara de la Sibiu, în care casa de la Sinaia a bunicii lui, Sevastita, rapita abuziv proprietarilor si invadata de sãndári, niste indivizi rai si întunecati, se razbuna diabolic pe ei si pe urbe. De altfel, toate casele din povestirile lui Bogdan O. Popescu au câte un spiritus loci si când sunt agresate de vremelnici locatari sufera transformarile din „Portretul lui Dorian Gray“. Autorul e un maestru când vine vorba sa-i ofere cititorului o proba de intruziune a fantasticului în fluxul neconditionat realist al prozei sale. Suntem departe de fanta, de bresa din celebrul studiu al lui Roger Caillois. O întâlnire fulguranta, un sclipet de oglinda, privitul din coada ochiului, o pereche de cercei Swarovski sau un nume pronuntat anapoda atrag tusa aceea speciala pe care prozatorul o pune unde si când trebuie. Cu dexteritate de prestidigitator actionând asupra unor texte cu multiple valente vizuale, caci „scriitorul viseaza cu ochii deschisi“, dupa cum rosteste obsedant doctorul Dorin Cernat, un specialist în domeniu („Ultima“). Viata cu amanuntul din povestirile lui Bogdan O. Popescu are, când e cazul, si lentoarea si trepidanta unor cadre de film, ingenios montate, personajele, chiar si cele episodice, sunt bine individualizate (un singur exemplu, Relu Vulpescu, misteriosul capelmaistru al taberelor culturale pentru adolescentii anilor ’80), dialogurile au firesc si autenticitate cum se vede mai rar în proza autohtona postdecembrista.
Tocmai pentru ca e un cititor aplicat al genului, Bogdan O. Popescu scrie despre ce cunoaste bine. Fara sa aiba nevoie de retete, de înscrierea într-un anume trend. Proza lui (deocamdata, scurta) ar putea deveni, cu usurinta si cu folos, scenariu de film si în aceasta ipostaza fiind, cu siguranta, altceva decât produsele de serie cu ingrediente festivaliere.

P.S. Mircea Caratrescu prefateaza amical cartea mai tânarului sau confrate, pe care îl cunoaste chiar dinainte de debutul în poezie, remarcând ca volumul e „scris surprinzator de sigur pentru o prima carte de proza a unui poet“. Într-o lume literara care îsi inventeaza la minut, din nimic, razboaie consumatoare de mari energii, gestul e rarisim si nu pot sa nu-l consemnez.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper