Rafuiala cu Sigmund Freud

Un articol de DAN ALEXANDRU CHITA

Un fel de Richard Dawkins al filozofiei contemporane – cam asa arata deja vedeta franceza, cel care a pus la cale „insurectia“ numita Universitatea populara din Caen, Michel Onfray. In româneste avem cele cinci volume (dintr-un total de sase, daca nu ma insel) din „Contraistorie“, „Ratiunea gurmanda“ si „Pântecele filozofilor“, iar, mai nou, la Humanitas, „Freud, amurgul unui Idol. Afabulatia freudiana“. Recunosc ca nu am citit nici unul dintre celelalte titluri disponibile in româneste din scoarta in scoarta – in afara de cel dedicat lui Sigmund Freud –, deci nu sunt familiarizat decât vag cu discursul lui Onfray si cu principalele sale obsesii (orice filozof are obsesii largi si cuprinzatoare cât pentru tot restul lumii, nu?). Daca mi-as permite sa am o opinie, as zice ca Onfray le intoarce bine din condei, este hiperexpozitiv si are o transparenta dura a ideilor, intotdeauna ascutite, patrunzatoare, taioase ca o lama de brici, imbracate in armatura unei logici… de strada, cotidiene. Naturaletea pozitiilor sale se afla la antipodul piruetelor dialectice sau a retoricii caraghioase, menite sa mistifice, cum se obisnuieste la atâtia alti filozofi, mai cu seama francezi, acesti indiscutabili masters of deception. Indubitabil, cine a auzit de Onfray, poate enumera câteva „carti postale“: ateu, hedonist, anti-traditionalist, anti-teolog, anti-metafizician.
Cartea despre Freud, o disectie pe un corp imbalsamat si de mult mort (conform ultimelor rânduri din volumul sau de aproape 500 de pagini: cam multe cuvinte pentru o „metapsihologie“ despre care aproape nu se mai spune nimic azi), se vrea demonstratia lui Onfray, pe urmele lui Nietzsche, ca toti marii filozofi nu scriu de fapt decât despre ei insisi (si bolile lor) sufletesti si trupesti in numele unei intregi omeniri. Pretentia la universalitate dincolo de istorie a unora ca pseudo-savantul pozitivist Freud (filozof ca toti ceilalti, desi nu a vrut sa recunoasca asta aproape niciodata) se bazeaza pe orgoliu, prezumtii nejustificate si o inanalizabila dorinta de a controla, de a vrea in numele altora (celebra vointa de putere si avatarurile sale). Cât pe ce sa ajung sa cred ca in spatele personalizarii marilor sisteme filozofice se ascunde furia mocnita si dispretul suveran al lui Onfray fata de metafizica! Fata de orice metafizica, trecuta sau viitoare, pentru a fi un pic mai expliciti… Dar poate ca in ordinea non-absoluta a umilelor noastre existente nu putem vorbi de mai mult adevar in mintea unui Kant decât a unei taranci analfabete din Piata Rahova. Cel putin spre asta ne inclina pozitia lui Onfray: chiar daca Platon detinea o minte brilianta si o putere de fabulatie greu comparabila cu a unui ins obisnuit, gândirea sa ramâne expresia singulara a sinelui sau… egala cu a unui sine ceva mai distrofic, mai pipernicit, mai insignifiant in fata Adevarului (prima eroare sta in majuscula cu care pronunti rastit cuvântul).
Dupa efortul de a citi cele 6000 de pagini din opera completa a lui Sigmund Freud (travaliu laudabil, fara indoiala), alaturi de inca pe atâtea de exegeza si biografii (preotii cei mai fanatici ai cultului freudist sunt biografii sai), Michel Onfray ajunge la câteva concluzii cu pretentie de dizolvare pe vecie a edificiului pseudo-stiintific psihanalitic. Prima este una simpla: nu exista principiu al falsificabilitatii in teoria atotcuprinzatoare a lui Freud. Plasarea metafizica a problemelor de tot felul intr-un invizibil si intruvabil inconstient este insasi negarea stiintei intelese sub forma experimentului verificabil rational. Caracterul non-somatic (in cea mai mare parte, lasând la o parte declaratiile de intentii ale lui Freud) al psihanalizei o invalideaza ca disciplina autonoma ce vrea sa faca parte din medicina moderna (macar prin tratament si pretentia la vindecare). Apoi, Freud procedeaza prin a-si transforma propria experienta in chei de descifrare ale psihicului uman: ura sa fata de tata, dorinta de mic copil de a-si poseda sexual mama, atractia fata de incest (cazul Annei Freud, ultima fiica, cea iubita, ajunsa vestala in Templul Freud), personalizarea psihanalizei (pentru care este primul si ultimul Papa), adulterul, corvoada familiei traditionale, nevoia de bani si glorie (de putere), gustul pentru interpretarea mitologica (ce calca in picioare claritatea principiului non-contradictiei), apetenta de a specula in vid pâna dincolo de marginile rezonabile ale minciunii, toate sunt de zeci de ori repetate in sute de feluri in cartea lui Onfray, autorul folosindu-se de fiecare data de citate. Freud ramâne un individ cu o imaginatie fabuloasa si o dorinta de a se integra in patura sus-pusa a burgheziei vieneze de acum o suta de ani incât ar face orice – chiar sa inventeze de nicaieri psihanaliza, ceea ce nici macar nu este adevarat istoric dupa filozoful francez –, pentru a ajunge un om faimos, opulent, stapân absolut peste propria sa religie (Onfray subliniaza raporturile existente intre miturile religiei crestine si aparent a-religioasa constructie freudiana). Una peste alta, Freud capata la Onfray statutul unui magician care face milioane (de euro: aproximativ 8 milioane, in banii de astazi) in Viena sfârsitului de secol al XIX-lea. Adaugati corespondenta sa, in parte arsa, unde un Freud pamântean iese la iveala, si veti obtine portretul unui pervers incestuos, extrem de trufas si deficitar ca medic (esecurile sale medicale – plus câtiva pacienti ucisi –, sunt evidentiate cu aplomb de Onfray), dar si evreu antisemit (un soi de Moise modern, dar la fel de periculos ca primul). Si, bineinteles, fascist in anii ’30 (pentru o amarâta de dedicatie data lui Mussolini), pesimist, ca orice retrograd, cu privire la soarta umanitatii, homofob, misogin (având un cult al inferioritatii clitorisului fata de penis, dar si al penetrarii genitale ca penetrare matura) si sprijinind ideea, târziu in cariera sa, larg vehiculata in veacul al XIX-lea, ca autoerotismul reprezinta o boala de care pacientul trebuie dezbarat (inclusiv printr-un „sondaj al uretrei cu un cateter in care pompeaza apa rece…“). Metodologia freudiana este un amestec de stil literar liber si analize semi-mitologice ale tarâmului pe care nici Freud insusi nu l-a vazut (si nimeni dupa sau inainte): Inconstientul, atoposul de unde poti extrage orice interpretare pe care mintea o zamisleste. Si astfel, prin cuvinte, sa detii o lume. Un fel de stat à la Proudhon.
Cele enumerate mai sus constituie aproximativ 4/5 din cartea lui Onfray, unele dintre sintagmele demolatoare repetându-se, ca dintr-un megafon pentru un public tare de urechi, la intervalul a câteva zeci de pagini (alteori chiar mai putin). Zis si facut: Nietzsche l-a anticipat pe Freud si l-a depasit prin sinceritate. Iar Freud si-a blindat fidelii hagiografi cu cele mai odioase sofisme drept mecanisme de autoaparare pâna in zilele noastre. Gasiti povestea pe larg intr-un capitol dinspre final.
In ultimele saizeci de pagini, Onfray ne lamureste definitiv in privinta farmecului exercitat asupra contemporanilor de a: pare-se ca Freud arunca valul de pe organele noastre genitale dupa 2000 de ani de sex crestin constipat, Freud pune la cale o mare dogma care l-ar fi facut si pe Sfântul Pavel sa tremure de invidie, Freud isi organizeaza propria Biserica psihanalitica, cu ranguri si statute exact trasate, cu enoriasi si cotizanti dedesubt, Freud a vândut limonada nihilista unor nihilisti insetati dintr-o epoca de o violenta dementa si, nu in ultimul rând, Freud este repus pe tapet de freudo-marxistii responsabili (cel putin in teorie) cu eliberarea sexuala de dupa 1968 (an de gratie in Franta), desi, la o atenta examinare, pontiful are putine in comun cu discipolii sai eretici: Wilhelm Reich, Herbert Marcuse etc.
Daca am mai aminti violenta stilistica, repetitivitatea ideilor (aproape circularitatea lor deranjanta), placerea sadica de a-l demola pe omul Freud si de a-i brutaliza viata intima, vulgaritatea anumitor aluzii si insinuari (mereu insotite de un semn al exclamarii), am fi de parere ca Onfray chiar face un show pe cinste. Pe alocuri, Onfray te impinge sa crezi ca Freud a fost un fel de monstru moral, pe lânga care contemporanii lui ar parea niste mielusei naivi sau macar cu bun-simt, impacati cu viata lor sexuala, scutita de suprainterpretarile patologice ale unui Sigmund Freud. Din rândul atâtor europeni singurul care nu se impaca nici cu onania ca practica de rând, cu frecventarea bordelurilor, cu obiceiurile sexuale ce sfideaza morala comuna, era fara doar si poate insusi Freud, care a canalizat culpa morala crestina inspre copilaria unor crestini marcati pe vecie de neputinta de a intretine relatii sexuale cu propriii parinti (fetele cu tatii, baietii cu mamele, in logica binara freudiana). Si eu care ma agatam de prejudecata ca secularizarea era destul de accentuata pe la 1900, mai ales in rândul musteriilor avuti ai lui Freud… Iar ideea ca s-ar putea ca la inceputul timpurilor familia sa fi avut la baza o crima si un incest intemeietoare ale reprimarii ii pare lui Onfray ceva imposibil, o fictiune a mintii lui Freud. Dar poate ca fiii nu si-au ucis si mâncat tatal pentru deliciile sexuale ale mamelor si surorilor lor, ci s-au asociat liber, pe baza unui contract scris in inima buna de la natura a oamenilor, intemeind cu toleranta si intelegere familia. Ma gândesc ca in peisajul acesta idilic mai lipsesc divortul, prezervativul si placerea pur si simplu (fara implicatiile profund inhibatoare si mincinoase ale lui Freud). Ce liniara, ce cursiva, ce rectilinie pare lumea! Dar cum istoria nu spune nimic in privinta asta, Freud trebuie sa fabuleze, sa delireze, sa isi scrie propria psihanaliza pentru toti, de dimensiunea unei opere uriase ca intindere si chiar ca adâncime.
Si totusi, sa presupunem ca Michel Onfray nu se inseala cu nimic in demolatoarea sa carte (care nici nu este prima in materie de anti-Freud, dupa cum insusi autorul recunoaste in ultima sectiune a volumului; in plus, majoritatea liniilor directoare care subintind cartea lui Onfray seamana izbitor cu ce gasim in lucrarea lui Richard Webster, „Why Freud Was Wrong“, publicata in anul 1995, care nu apare mentionata in volumul de fata ca sursa posibila de referinte). De ce vreodata cineva, dincolo de aeropagul câtorva mii de psihanalisti controlati de Freud sau a snobismului de a-l plati gras pe Herr Professor ca sa doarma lungit pe fotoliu in timp ce te spovedesti, a luat in seama, fie si in teorie, pe Freud? De ce oamenii comuni s-au lasat (si inca se lasa) pacaliti de Papa Freud? Sa intelegem si sa acceptam ca austriacul a cucerit mintile cariate ale intelighentiei europene si buzunarele bogatanilor excentrici rasfirati peste tot prin lume, dar cum de un om obisnuit, cu instincte sanatoase si cu bun-simt, pleaca urechea la enormitatile lui Freud? Una peste alta, sunt atâtia carturari rezervati si sceptici in relatie cu corpul de idei freudiene, dar toti, inclusiv Michel Onfray, asculta cu auzul ciulit divagatiile delirante ale lui Freud. Chiar daca povestile sale suna neverosimil, de ce simtim ca ceva acolo jeneaza si râcâie o parte din firea noastra pe care o vrem ingropata si uitata definitiv? Oare toate teoriile majore au parte de acelasi succes indelungat, trecând peste vertijul provocat initial doar de originalitate, ca aceea a lui Freud? De ce ne lasam totusi pacaliti, indiferent de termenul de valabilitate si de plasarea noastra in devenirea istorica? De ce a trebuit sa existe metafizica pâna la urma? Raspunsul conform caruia avem nevoie de o supra-lume sau o lume de dincolo pentru a calma ranile si suferintele acesteia nu imi pare cu nimic mai de incredere decât actele ratate ale lui Freud.
Mi-e teama ca intr-o zi cineva sa nu se apuce, in buna traditie metodologica a cartii de fata, sa scormoneasca dupa rebuturi si maruntisuri in viata lui Michel Onfray insusi. Sa vedem atunci patanie!

Un comentariu pentru “Rafuiala cu Sigmund Freud”

  1. iulie 31, 2011 la 9:20 pm

    Ma bucur ft mult ca am citit si anexa la descrierea WIKIPEDIEI despre acest filosof controversat.Stiam inca din liceu,ca acest filosof are unele teorii sofisticate.Si egoismul lui era peste masura.Anterior acest articol l_am citit in limba maghiara.Dar ceva era suspect.Si nu m_am inselat.Descrierea maghiara avea lipsuri.E bine ca omul stie sa citeasca in mai multe limbi.Ca doar atunci observa diferenta intre descrierile in diferite limbi.Mai nou cand intru pe WIKIPEDIA citesc textele in cel putin 2 limbi.Sa vad diferenta.Ieri am primit invitatie de prietenie de la A.Batusana.Este unul din conducatorii nationalisti basci din reteaua franceza.Dar separatistii basci actioneaza si in Spania.Eu sunt o fiinta pasnica,lupt pt pace pe paginile FACEBOOK.Nu doresc sa am de a face cu teroristi.Iar el,Batasuna,nu a condamnat actiunile teroriste din Spania.Asa ca m_am informat din WIKIPEDIA.Cu Freud este aceasi poveste.Multi il idolatrizeaza,il adora.De ce oare?Lumea nu accepta,ca el nu este omul ideal,al carui teorii nu trebuie acceptate fara o anaiza mai ampla al personlitatii lui?Ma bucur,ca tocmai un roman a facut aceste observatii la pagina lui Freud.Nu suntem o natiune pierduta.Doar europenii nu obsearva ca avem oameni cu cutura.Felcitari.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper