Nimeni nu e perfect

Un articol de MAGDA MIHAILESCU

CANNES 2011 (IV)

 

Trebuie sa ni-l imaginam pe Gérard Depardieu, în 1992, când, presedintele juriului fiind, în seara decernarii premiilor le-a spus, cu nesfârsita candoare, celor ramasi pe dinafara palmaresului : „Eu as fi dat premii tuturor, dar daca nu am avut de unde…“ Câta omeneasca dreptate avea! Chiar, de unde, când un festival nu este un sac fara fund iar editia s-a întâmplat sa fie una buna, foarte buna? Nu stiu cum a fost atunci, dar cred ca de data aceasta, Robert De Niro ar fi avut toate motivele sa calce pe urmele lui Depardieu. Poate în sinea lui a si facut-o, dar cum sa afli de la un presedinte atât de putin vorbaret? Ramânem cu mereu consolatorul „Nimeni nu e perfect“, cu bucuria de a fi vazut alte Filme care îsi merita numele (atât în competitie cât si la Un certain regard), cu convingerea ca ele nu trebuie neaparat premiate pentru a fi iubite, dar si cu vechea idee ca nicio selectie, oricât ar fi ea de buna, nu este scutita de unele semne de întrebare.
Acestea fiind zise, nu as trece peste constatarea ca multe titluri, laureate sau nu, s-au înfratit, asezându-se de la sine într-o ordine tematica neurmarita de selectioneri. Thierry Frémaux a negat, întotdeauna, existenta vreunei astfel de linii directoriale. Pur si simplu, s-a întâmplat, bunaoara, ca raporturile dintre parinti si copii, fie ele si doar o vaga referinta, sa fie lesne localizate. Asa cum era de asteptat, fratii Jean-Pierre si Luc Dardenne au fost la datorie, cu „Le gamin au vélo“. Din nou, un parinte mai mult decât delasator, mincinos, infantil în iresponsabilitatea lui, interpretat, bineînteles, de Jérémie Renier, aproape specializat în astfel de partituri, si un pusti de 13 ani, în cautarea tatalui, cu o frenezie ce ne-o aminteste pe „Rosetta“ (Palme d’Or 1999) mereu pe fuga, doar-doar va gasi un loc sub soare. Norocul îi va iesi în cale pustiului cu bicicleta. Va avea surâsul blând al actritei Cécile de France, zâna buna care înfrunta raul adus în preajma de barbati. Simplitatea fratilor Dardenne este cuceritoare, schema narativa, desi previzibila, are un parcurs echilibrat între ceea ce se poate ghici si ceea ce ramâne ascuns. Nu încape îndoiala, ei cunosc bine psihologia relatiilor umane, dar tot atât de bine îsi cunosc si propriile limite, de aceea rar se avânta pe terenuri noi. Când au îndraznit, acum câtiva ani, cu „Le silence de Lorna“, au plecat de la Cannes fara niciun premiu, ceea ce nu le sta în obicei. Vezi cele doua „Palme…“ pentru „Rosetta“ si „L’enfant“, premiul de interpretare pentru Olivier Gourmet, protagonist în „Le fils“.
Un fiu ceva mai mare traverseaza si filmul lui Paolo Sorrentino „This Must Be the Place“, în cautarea urmelor tatalui sau. Nu mai vorbise cu el vreme de treizeci de ani, între timp, batrânul murise, dar fostul cântaret rock Cheyenne, depresiv, se trezeste cuprins de „inexorabila frumusete a razbunarii“. Strabate mii de kilometri pentru a da de un criminal nazist, fost tortionar al tatalui sau, în lagarul de la Auschwitz. „This Must Be the Place“, titlul unui cântec al formatiei Talking Heads, ne sugereaza apropierea de locul cautat. Travestit, oribil machiat, înduiosator-caraghios, ros de sciatica, debil, împingând un carucior de supermarket pe post de bagaj, Sean Penn, cu un firicel de voce, tine tot filmul în spate, îndreptatind asteptarile celor care îl vedeau cu un premiu în brate. Nu a fost sa fie asa. Sean Penn mai poate spera la o nominalizare pe lista Oscarurilor, Academy Awards iubind rolurile construite, deghizarile. Când la sfârsitul filmului îsi scoate peruca, îsi sterge rujul si redevine fiul care va fi fost cândva, cel care a izbutit sa-si razbune tatal, un murmur de admiratie a trecut prin sala. Italianul Sorrentino, aflat la cel dintâi film al sau american, nu a intrat, însa, în vederile juriului, ca si compatriotul Moretti cu „Habemus Papam“. A fost de înteles supararea peninsularilor. Nu cumva s-a exagerat cu rasfatarea fratilor Dardenne? Poate.
Adevaratul punct nevralgic al unui palmares, altfel, multumitor, ramâne, cred, optiunea în numele careia premiul pentru scenariu a revenit filmului israelian „Hearat shulayim“, ceea ce s-ar traduce prin „Footnote“/ „Note de subsol“, al lui Joseph Cedar,, cunoscut ca autor al lui „Beaufort“, un bun film, câstigator al unui Urs de Argint si nominalizat la Oscar. Subiectul ne trimite, de data aceasta, în lumea academica, mai rar frecventata de cinematograf, în general nu prea fotogenica, daca nu este zguduita de vreo love story între profesori si studente. În filmul lui Cedar exista un mic cutremur, adus de întâmplari obisnuite si ele, în mediul universitar, generate de invidia profesionala. Pe terenul geloziei se întâlnesc, acum, un tata si un fiu, ceea ce nu e o premisa de neimaginat, numai ca toate rasturnarile, darea peste cap a presupunerilor au un aer posomorât, invidia pare meschina si atâta tot, fara sa hraneasca individul. Am vrea sa-l detestam sau sa-l urâm cu pofta pe tatal gelos si nerecunoscator, dar vechiul buchisitor în tainele Talmudului nu are farmecul batrânilor cârcotasi.
Acum, retraind Cannes-ul, îmi dau seama: festivalul a început chiar cu un horror domestic, agresorul fiind un baiat de noua ani, al carui nume se strecoara si în titlu – „We Need to Talk About Kevin“, al regizoarei scotiene Lynne Ramsay. Despre Kevin s-a tot vorbit aproape doua ore, cât tine filmul, mergând din spaima în spaima, din oroare în oroare, imaginatia copilului psihopat neavând limite. Tot filmul are aerul unui cosmar dominat de culoarea rosie a vopselei de pe pereti, la început, treptat-treptat a sângelui. Un cosmar trait de o mama singura si înfrânta cu enigmatica demnitate pe care o mare actrita cum este Tilda Swinton o poate revarsa. Probabil ca daca festivalul nu ar fi fost tulburat de afacerea Lars von Trier si „Melancholia“ sa ar fi avut alt loc pe tabla premiilor, Swinton ar fi fost detinatoarea premiului de interpretare feminina. Nu stiu câte actrite te pot ravasi în clipa în care îsi îmbratiseaza fiul, între timp criminal, fostul pusti bezmetic razvratit, acum adolescent, sarbatorit pentru cei optsprezece ani, ca orice copil din lume asta. Ce nu ar face o mama pentru fiii sai. Ar putea fi o întrebare care a circulat cu de la sine putere prin filmele acestei editii.
Nu as putea sa nu amintesc aici si filmul lui Andrei Zviaghintev, „Elena“, inclus în ultimul moment în selectia oficiala, sectiunea Un certain regard, care si-a facut o onoare din a-l avea drept încheietor de pluton. Înca tânarul cineast rus, fulminant lansat la Venetia în 2003 cu exceptionalul „Întoarcerea“, debut încununat cu Leul de Aur, a fost rapit, bag de seama, de Cannes. Ah, magia Cannes-ului… Acum patru ani, „Exilul“ era în competitie, actorul sau, Konstantin Lavronenko lua premiul de interpretare. Nici „Elena“ nu a plecat cu mâinile goale. Juriul Un certain regard (presedinte Emir Kusturica) i-a acordat premiul sau. Nu as spune ca Zviaghintev, al carui debut ramâne, pentru mine, unul dintre filmele care au marcat deceniul, a avut constanta înaltimii unui început putin obisnuit. Am auzit ca neasteptatul succes de la Venetia l-a tulburat atât de mult, încât, prea asaltat de presa, s-a retras, patru ani, în Novosibirskul natal. Oricum, cineastul nu s-a îndepartat de tema inaugurala devenita, se pare obsesie: pacatul, iertarea, suspendarea temporara a absolvirii morale. Altfel spus, Zviaghintev ne conduce lent, cu o raceala metalica precum culorile filmului, pe un teren al nelinistitoarelor alegorii biblice. „Elena“ sa ucide pe ascuns, în numele iubirii materne. Nu a omorât din ura, eroina are toate datele femeii ruse din mitologia literar-cinematografica,(devotament, afectiune, compasiune), nici macar din disperare. Pur si simplu socoteste de cuviinta ca viitoarea victima, barbatul ei, tot nu mai are mult de trait, iar banii lui i-ar pica atât de bine familiei unui fiu cam netrebnic. Actioneaza putin înaintea lui Dumnezeu. Avea dreptul? Artist moral, autorul ne lasa singuri, cu povara întrebarii.
A existat un film care se numeste chiar asa, „Pater“, dar în care nu este vorba de nici un parinte, de fapt, ci doar la modul subversiv. Filmul lui Alain Cavalier fusese definit de Thierry Frémaux drept unul dintre cele mai ciudate obiecte din istoria cinematografului, ceea ce nu l-a împiedicat sa-l includa, spre stupoarea aproape generala, în competitie. Cu un singur spectacol ce a tinut loc si de seara de gala si de proiectie pentru presa, „Pater“, despre care mai toti stiam ca nu are cum sa intre în gratiile juriului (pentru asta ar fi trebuit sa se nimereasca o banda de indivizi cu umor nebun), a fost cel mai aplaudat film al festivalului. Sfertul de ora de standing ovations se adresa, în fapt, lui Alain Cavalier unul dintre enigmaticii cinematografului francez. Dupa „Térèse“ (premiul juriului la Cannes în 1986, record de aplauze si atunci), a renuntat la naratiunea clasica, micile camere digitale devenind jucaria preferata a unui artist retras în sine însusi. Acum doi ani, „Irène“, emotionanta evocare a femeii pierdute, ne apropia un artist pe care nu ni-l mai închipuiam bântuit de umor. Si iata-l acum, experimentând cu spor dar nu de tot gratuit. „Pater“ nu este câtusi de putin inocent. Are tot ce îi trebuie unui making off al unui film ce tot da sa se faca dar se poticneste în nimicuri, sau al unei work in progress. Nu este nici una, nici alta, ci doar o fermecatoare causerie între doi amici, un regizor (autorul) si un actor, Vincent Lindon, ispititi sa se proiecteze într-un eventual film despre raporturile dintre un presedinte de tara si viitorul prim ministru. Ce ar face unul, ce ar drege altul sau împreuna. Cine sa fie „Pater“, tatal din amintiri sau tatucul, presedintele tarii, cel care are de gând ca, odata ajuns la putere, sa înfiinteze legi pâna si împotriva celor care fura poporul cu un singur euro? Nevinovat film, nu-i asa. Mai ales când Vincent Lindon declara ca ar prefera sa fie brutar decât seful statului.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper