Lectura în vacantã (I)

Un articol de ***

Inainte de intrarea in vacanta de vara, revista „Cultura“ va propune un ultim exercitiu de reflectie pe marginea lecturii à la légère. Pentru profesionisti, obisnuiti sa citeasca mereu cu pixul in mâna, adaptarea la lecturile de vacanta necesita de multe ori, de nu o modificare radicala a modului de a citi, macar o mica reacomodare si un nou set de tabieturi. Cum si ce cititi de obicei in vacante? Ce-ati recomanda cititorilor revistei „Cultura“ pentru aceasta vara?

Alex Goldis

Mozaic

GABRIELA ADAMESTEANU

Ca lectura usoara, propun cele trei volume ale imensului  „Millenium“ („Barbati care urasc femeile“, „Castelul din nori s-a sfarâmat“, „Fata care s-a jucat cu focul“), aparut acum vreo doi ani la editura Trei. Lectura te tine, chiar daca rezolvarile sunt uneori facile si cliseele sociale ale gândirii politice corecte abunda. Treptat, insa,  surprinzator, Suedia se apropie de România, de lumea globalizata de azi, cu politicieni si afaceristi corupti, cu serviciile secrete estice si vestice derulând  coruptia, traficul de fiinte umane, acumulând  crime incredibile, cu atotputernicia retelelor informationale, cu dilemele presei scrise. Autorul celui mai tradus roman, Stieg Larsson, si-a fictionalizat experienta de jurnalist si stie sa construiasca pe panouri mari, asa ca „Millenium“  trebuie citit intr-o casa de vacanta, ca sa nu-ti umpli valizele sau rucsacul cu trei carti grele. Traducatoarea, Elena Maria-Morogan, o universitara care scria excelente romane politiste in anii ‘80, traieste acum in Suedia.
Pasionatilor Venetiei le recomand o autoare de romane politiste pe care am citit-o in editia franceza a lui Calman-Levy, Donna Leon. Personajul cel mai atent descris al Donnei Leon este Venetia, turistica si neturistica, scena permanenta a crimelor si anchetelor. Predând ea insasi literatura intr-o baza americana din apropierea Venetiei, ea a prins toate stereotipurile de gândire referitoare la larga imigratie a Estului. De pilda, in romanul „Disimulare de probe“, 2007, comisarul Brunetti, si el un personajul recurent al Donnei Leon, ancheteaza o crima in care suspecta initiala este o servitoare românca.
Totusi, cred ca timpul potrivit pentru lectura à la légère nu este vacanta, ci mai ales restul anului, când ajungem acasa istoviti. Abia in vacanta poti citi cartile foarte bune, neglijate in timpul anului. De pilda, romanul lui Radu Pavel Gheo, care mi-a placut cel mai mult intre aparitiile lui 2010, „Noapte buna, copii!“. Este un roman dens, dar pe care nu-l mai lasi din mâna, si citindu-l, mi-am amintit ca acum circa 10 ani, când Gheo debuta cu „Adio, adio, tara mea, cu â, cu i“, in cronica sa entuziasta din „22“, Mircea Iorgulescu l-a vazut ca pe un important viitor romancier al tinerei generatii.
Foarte mult mi-a placut si romanul lui Andrea Bajani, „De vei lua aminte la greseli“, recent aparut la Humanitas. Pentru cunoscatorii limbii italiene recomand si „Ogni promessa“, urmatorul roman al lui Bajani si cel al Margaretei Mazzantini, „Nessuno si salva da solo“.
Pasionant este la lectura si jurnalul din 2004 pâna in 2010 al lui Mircea Cartarescu, „Zen“. „Sunt genul de autor care depinde 100/100 de inspiratie“, spune el, si cititorul urmareste, cu inima tot mai strânsa, clipa de gratie care intârzie sa coboare. Sedus de formularile inspirate, flatat de a fi introdus in laboratorul de creatie al celui mai citit scriitor romin de azi si in viata lui cotidiana, devenit  suporter, cititorul este tot mai convins de nefericirea acestui autor care are totul pentru a fi fericit, dar se lupta cu o depresie solid instalata, cerându-si singuratatea si urând-o etc. Ambivalent, dublu, ca zodia Gemenilor sub care sta, scriitorul care transforma in aur tot ce atinge si te seduce prin modestie si sinceritate masochista isi dezvaluie brusc aroganta atunci când „executa“ cartile citite, totdeauna mari autori. O provocare pentru a face lectura jurnalului mai pasionanta? O incapacitate de a intelege ca si in citit, ca si in scris, avem o limitare genetica de perceptie?  m-am gândit, vazând tratamentul la care a supus, intre altele, superbul roman „Ispasire“ al lui McEwan.
As recomanda si o biografie a lui Gaston Gallimard, „Un demi-siècle d’édition française“, scrisa de Pierre Assouline si publicata in 1984. Nu doar pentru ca primarul Parisului a  schimbat si numele strazii unde se afla editura din Sebastien Bottin in Gaston Gallimard,  nici pentru ca sarbatorirea celor 100 de ani tine de la inceputul anului, trezind fireasca gelozie a celorlalti editori, ci pentru ca in aceasta poveste a vietii culturale franceze din 1911 pina azi, iarasi surprinzator, regasim dilemele actualitatii culturale românesti. De pilda:  „1944-1945. Septembrie. A venit timpul  reglarii de  conturi. Trebuia sa publici, sa editezi, sa colaborezi, sa te compromiti, sa te impaci cu situatia? Ori trebuia  sa rezisti, sa nu scrii, sa pleci din tara? Unii spun trebuia sa traiesti, iar scriitorii nu aveau la dispozitie decât stiloul lor ca sa-si câstige viata? Trebuia sa publici, fiindca literatura a fost sustinerea morala a francezilor oprimati… Daca Ocupatia ar fi durat de doua sau trei ori mai mult, tacerea scriitorilor ar fi redus la neant, intr-un mod ireversibil, cultura, prestigiul patrimoniului intelectual francez. Ceilalti raspund: totul ar fi fost mai demn si mai clar daca timp de patru ani scriitorii si editorii s-ar fi decis sa nu se compromita cu ocupantul. Nu este un act de rezistenta sa supui romanele, eseurile, piesele de teatru cenzurii ocupantului, aprobarii si mutilarii lui. Unanimitatea editorilor care au acceptat listele cu autori cenzurati, beneficiile si avantajele obtinute nu ii exonereaza de responsabilitatea lor“. Nevroza anxioasa a editorului care nu voia sa mearga pe front in Primul Razboi Mondial si dilemele din timpul ocupatiei germane, legate de rezistenta prin cultura, il umanizeaza pe cel despre care Pierre Assouline spune pe coperta patru: „De ce Gallimard? Pentru ca  a fost unic si exceptional. Sigur, au mai fost destui alti mari editori. Dar dintre toti cei care s-au lansat in aceasta aventura, el e singurul care, in amurgul vietii, putea sa frunzareasca intreg catalogul gros al editurii lui si sa-si spuna: Literatura franceza sunt eu“.

Lecturi de „categoria grea“

NICOLAE BÂRNA

De totdeauna, lecturile de vacanta mi le-am dorit/pregatit/organizat astfel incât sa fie cât mai placute, ceea ce nu inseamna neaparat (ba chiar deloc, daca ma gândesc bine!) sa fie intrucâtva „lejere“. Suprema placere, in materie de lectura, ti-o aduc evident cartile foarte bune, cartile „mari“ sub diverse raporturi (fie ca sunt ele clasice ori „clasicizate“, ori noutati de ultima ora, eventual agresiv novatoare, fie ca sunt românesti ori traduse), inclusiv cele asa-zis incomode, solicitante ori „obositoare“ („obositoare“ prin energia impactului, nu prin plictiseala!), fiindca acelea genereaza o bucurie indicibila, unica, pe care suratele lor de statura mai modesta, inclusiv (sau mai ales!) cele care au drept scop deliberat asa-zicând „divertismentul“, n-o pot niciodata declansa. Stiu ca o asemenea „declaratie“ poate parea o bravada (fie cripto-conformista, fie histrionic potrivnica „simtului comun“), dar n-am ce-i face daca asta e adevarul… De-a lungul anilor, multe din „marile“ lecturi literare, dintre cele fundamentale, formatoare, de neuitat (cum ar fi de pilda marele ciclu romanesc proustian, romanele dostoievskiene s.a. de asemanator calibru) in ragazul de vacanta le-am facut, atunci când imi puteam „administra“ ori „gestiona“ in cât mai mare libertate si timpul zilnic, si disponibilitatea de receptare. Tabietul suprem asta era: sa-mi „asigur“ lecturi grozave in conditii optime. Facute, cum se spunea pe vremuri, „in voie“. M-a cam enervat totdeauna supozitia? devenita cu vremea, in mentalitatea curenta,  un fel de axioma nechestionabila? ca rastimpului vacantier i s-ar potrivi automat si obligatoriu lectura „usoara“. Adica, cum?! Sa stai „in timpul anului“ si sa citesti, cine stie, Kafka sau Joyce, ori, stiu eu,  D. R. Popescu, Gh. Craciun, D. Tepeneag, Filip Florian, si hop!, cum vine vacanta, sa te afunzi in cine stie ce romanele „de consum“ de mâna a saptea, ale unor confectioneri de duzina, sub cuvânt ca sunt distractive (de fapt, nu sunt!) si fac sa pierzi timpul in mod placut (de pierdut, il pierzi dar „placut“…hm!)? Pai, nu e pacat? Sa parcurgi, „in vremuri normale“, numai volume de Ion Muresan, Angela Marinescu, Alexandru Musina, Elena Vladareanu si Val Chimic, pe care, de cum vine vacanta, sa le abandonezi in favoarea a ce? a productiei epigramistilor minori care colmateaza colturile de pagina prin almanahurile de enigmistica? Pai, treaba e asta? Rezon!
O precizare: marturisirea despre tabietul rezervarii spatiului vacantei pentru lecturile-sarbatoare se refera de fapt la vremuri ceva mai vechi. In deceniile postdecembriste, cu rare exceptii, n-am mai avut parte de vreo vacanta „adevarata“, in sensul ca rastimpurile administrativ „libere“ tot pe lecturi „cu creionul in mâna“, pentru „misie“ ori pentru „proiect“ se consumau (ceea ce nu inseamna, fireste, ca n-am mai citit si lucruri de placere, nu din „misiune“, nu din „obligatie“, dar am plasat si eu aceste lecturi când mi-a venit bine ori când am putut). Anul asta se contureaza insa situatia (rara!) de a avea parte de o vacanta reala, si, daca totul merge bine, am sa caut sa profit de ea ca sa duc pâna la capat parcurgerea maretei nazbâtii pynchoniene „Against the Day“ (cu care ma delectez de mai multa vreme, cu intermitente, din pacate: am parcurs deja primele 1000 de pagini din cele 1200…), sa parcurg poate si cele câteva volume care mi-au ramas necitite din seria Bohumil Hrabal (cea editata acum câtiva ani, la Nadlac, prin stradania admirabila a regretatului Ondrej Štefanko), poate si alte „ciudatenii“ (!) asemanatoare.
Daca mi se permite sa fac recomandari? ori sa le spunem mai putin autoritar: sugestii…? de lectura pentru saptamânile vacantei, ei bine, ii indemn pe cititorii „Culturii“ sa citeasca pur si simplu carti… bune (si nu neaparat dintre acelea reputate a fi „de vacanta“: cu acelea e poate mai bine sa te amuzi in toiul anului de munca, nu?).
Oferta e substantiala, si din productia noastra nationala, si din traducerile editate (mai mult sau mai putin) recent, sigur ca fiecare are de unde alege si va sti sa aleaga, dupa afinitati si predispozitii. Câteva sugestii, totusi, „la intâmplare“, asa-zicând. De pilda, „Curcubeul gravitatiei“ de Thomas Pynchon, sau „Secolul meu“, de Günter Grass. Astea, asa, de la „categoria grea“. Din productia nationala, as recomanda, celor ce nu le-au citit inca, sa profite de vacanta ca sa nu lase sa le „scape“ romanele anului, ca sa zicem asa, si anume „Provizorat“-ul Gabrielei Adamesteanu, admirabil-ravasitorul „Acasa, pe câmpia Armaghedonului“, al Martei Petreu, si controversatul, dar efectiv excelentul „Când ne vom intoarce“ de Radu Mares. Din rândul traducerilor, mai propun si volumasul care reuneste doua „mici“ juvaiere bulgakoviene, „Ouale fatale“ si „Diavoliada“, dar si doua carti pe care nu le-am citit inca, dar le-am adaugat la lista lecturilor pe care sper sa le fac in aceasta mult asteptata vacanta: „Generation P“ de Viktor Pelevin si „Puls“ de Julian Barnes (din ce ne-am putut da seama pâna acum, ambii autori sunt, desigur, fiecare in felul sau, atât de „fiorosi“, incât e greu de crezut ca ne pot dezamagi…).     n
P.S.
Se pare ca sta sa apara, la Editura RAO, o noua editie a minunatului roman „Hotomanii“ de W. Faulkner, in traducerea lui Mircea Ivanescu; o lectura de vacanta mai nimerita nici ca as putea recomanda.

Literaturi straine

BIANCA BURTA-CERNAT

Nu cred ca asa-numita „lectura de vacanta“ ar fi, pentru un cititor profesionist, in mod esential diferita de lectura – sa-i spunem – „obisnuita“. Pentru ca nu vad de ce in vacanta (sau, in general, in zilele ori orele de relache) cititorul avizat, cel infestat de livresc, iremediabil „vicios“, ar simti nevoia de a se afunda (terapeutic?!…) in carti usurele, comode, cu efect soporific sau tranchilizant. In orice caz, eu una nu pun semnul egalitatii intre lectura de vacanta si lectura facila. Doar ca in cele câteva saptamâni de destindere estivala – mai ales atunci când parasesc etuva bucuresteana pentru tarmuri sau creste pe care nu le-am mai vizitat inainte – refuz sa citesc anumite categorii de volume: de pilda, cele pe care ar urma sa le cronichez sau cele care ar avea vreo legatura imediata cu un studiu pe care l-as intreprinde. Si inca ceva: in vacanta acord prioritate altor literaturi decât literatura româna… Nu stiu ce carti voi lua cu mine anul acesta in Corfu si mai apoi pe Rarau; imi e greu sa ma hotarasc, pentru ca de pe rafturile bibliotecii imi fac semn o sumedenie de carti ce asteapta sa le (re)citesc. Pot doar sa va spun cu ce m-am delectat anul trecut in vacanta: cu „Moartea pinguinului“ si „Legea melcului“ de Andrei Kurkov, cu relectura „Fructelor mâniei“ si a „Criptei pentru Boris Davidovici“, cu „America fara etaje“ a lui Ilf si Petrov si cu „Jurnalul rusesc“ al lui Steinbeck, cu „Kafka. Pentru o literatura minora“ (eseul lui Deleuze & Guattari) si cu al treilea volum din „Istoria corpului“. Le-as fi citit, de altfel, cu aceeasi placere oricând in cursul anului.

Voluptati evazioniste

PAUL CERNAT

In vacanta (când sunt, adica, plecat la munte sau la mare si decuplat, in sfârsit, de obligatiile adeseori frustrante ale cronicaritului la gazete) citesc hedonist carti despre care nu scriu si care-mi stimuleaza curiozitatea si voluptatile evazioniste. Fac si aici o selectie, ce-i drept, pentru ca timpul de lectura al vacantei e limitat si incerc sa imbin, pe cât posibil, calitatea cu placutul. Aleg, prin urmare, titluri pe care as fi vrut sa le citesc pâna atunci dar n-am avut timp si stare din cauza cititului profesional. Nu ma simt in masura sa fac recomandari, pentru ca fiecare consumator de carti isi alege (banuiesc) lista de lecturi estivale dupa bunul sau plac, nu dupa recomandarile criticilor literari. Asadar, faites que vous voudras si cititi ce va place! Mai ales in vacanta.

Anotimpul prozei

RUXANDRA CESEREANU
Vara aceasta voi reciti si citi cât apuc, in functie de leneveala binevenita dupa un an cam impovarator ca oboseala si stres.
De multa vreme am incercat sa ma mobilizez sa o recitesc pe Virginia Woolf – cred ca a venit momentul, macar pentru faptul ca simt nevoia lecturii unei autoare care a facut cariera odinioara si care a sfidat destule tabu-uri. S-ar putea sa il re-re-re-recitesc si pe Pound cu ale sale „Cantos“-uri, de care nu ma mai satur. Sau poate o voi relua din doasca-n doasca pe Anne Sexton. Dar as zice si as garanta, mai degraba, ca va fi o vara a prozei in arta cititului meu.
Dintre lucrurile proaspete, voi citi „Curcubeul gravitatiei“ de Pynchon, pe care il astept de multa vreme la cotitura ca sa il parcurg. Sper sa fie la fel de teribil ca si romanul „V“, a carui fana sunt.
La mai multe lecturi fagaduite nu ma incumet, sper sa le duc la capat pe acestea. Si bine va fi.    n
P.S.: Ah, am uitat, tocmai recitesc cu delicii „Insemnarile de capatâi“ ale lui Sei Shonagon.

Îmi fac bagajele

BOGDAN COSA

De obicei nu sunt de acord cu întrebarile propuse si încep, mai în gluma, mai în serios, o mica deconstructie a lor, asa, cu o mie de precautii, astfel încât sa nu se simta vizat cel care ancheteaza/intervieveaza si, pe cât posibil, sa perceapa mai mult raspunsul decât inaderenta mea la felul sau de a vedea lucrurile – specialistii cred ca e OK, e doar o chestiune legata de vârsta. În schimb, în cazul de fata nu pot decât sa spun ca m-ai nimerit în plin, de curând am terminat anul întâi de masterat, adica al patrulea an cu acte-n regula de citit cu pixul în mâna si am început lecturile de vacanta – când zic asta ma uit din pat la biroul pe care s-a asternut un praf uniform, un praf de doua saptamâni, vag deranjat în partea acum locuita a camerei, pentru ca mai împing câte-o scrumiera sau mai ating masa când ma întind dupa vreun creion. De fapt, ce vreau eu sa spun e ca, în primul rând, vacanta de vara ma muta în alte camere din apartament, afara sau chiar în alte case. Nu de alta, dar sunt om de munte si, aici, la capitala, biroul-dormitor ajunge vara ca un cuptor – nu, n-am aer conditionat si nu-mi cumpar, prefer sa las tapetul sa se încovoaie de atâta caldura si eu sa fiu altundeva.
Astfel, dupa un an de tocit xeroxuri si carti terfelite de o suta de generatii de studenti înaintea mea – carti pe care nu puteam însemna nimic, carti pe care trebuia sa le fisez ca sa ma asigur ca nu se dezintegreaza înainte sa le fi buchisit si eu, carti care astazi nu mai înseamna nimic –, în sfârsit pot sa ma bucur de achizitiile de peste an – carti cumparate în general pe la târguri si puse on hold, carti confiscate de prin librariile care fac prea multi bani, dar si carti primite de când cu lecturile prin diferite locuri în care se obisnuieste ca invitatii sa faca schimb de material artistic si sa se complimenteze foarte tare la final de eveniment. Mai întâi, cele sustrase, evident.
Vara asta mi-am propus sa-mi fac valijoara si sa o iau din loc, ca-n anii trecuti, pentru ca în Bucuresti nu se poate citi sau, daca se poate, nu vreau de nicio culoare sa aflu cum reusesc ceilalti. Adica, vara, ca de aia e vara, ma-ntind si eu la romane de 7-8 sute de pagini, nu ma mai joc cu carticele de metrou. Ideea e ca, daca stau în Bucuresti, nu am rabdare cu chestii hardcore, ba suna telefonul, ba hai sa ne întâlnim, ba Skype. Nu, dom’le. Vara nu. Deci setul meu de tabieturi e plecarea din oras, izolarea la tara, viata de om împacat.
Lipita de casa batrâneasca, am o casuta cu o camera, unde se gasesc o soba, o masa cu doua scaune si un pat. Masa sub geam, pisica sub masa, soba în dreapta mâinii cu care tin tigara, usita sobei si hornul deschise, toate astea întru luminozitate perfecta, atmosfera placuta si o camera aerisita peste noapte. Fara Internet. Vara, Internetul e dracul. Telefon, asa si asa, e semnal undeva la poarta, dar n-am nevoie. Filme, în schimb. Pe lânga valijoara, muzica si filme. Muzici si faze, sa nu-mi fie dor de prieteni. Fara cafea, dorm cât vreau, când vreau. În fundul gradinii de legume e un izvor cu apa minerala. Seara, un sprit cu vin de casa si apa de izvor. Si atunci ma apuca Whitman…
Gata, nu mai pot continua, chiar acum ma duc sa-mi fac bagajele si s-o-ntind. Mi s-a facut dor de-mi vine sa lesin, chiar trebuie sa plec. Nu e nimic regizat, dimineata m-am trezit cu total alte planuri, dar am zis ca trebuie sa raspund la aceasta ancheta mai întâi. Asta le recomand si cititorilor revistei „Cultura“. Rupeti-va câteva zile, cu cât mai mult, cu atât mai bine. Plecati undeva si cititi în liniste. Luati cu voi Salinger – eu mereu recitesc Salinger în vacanta de vara –, luati cu voi ce-ati pus deoparte peste an. Recititi cartile care v-au umplut sufletul. Poezie. Luati Marin Malaicu-Hondrari. Luati „Aerostatul“ lui Stelian Müller, va veti minuna.

Bucuria dozelor mari

ION BOGDAN LEFTER

Impresia generala e ca vara citim altceva si altfel decât în restul anului. Vacanta si caldura par sa schimbe datele problemei. În timpul scolii sau în lunile de serviciu, timpul pentru lectura e cel „liber“, de obicei seara sau noaptea. Dupa 15 iunie sau când intram în concedii, nu mai exista restrictii, putem deschide o carte la orice ora din zi, ceea ce ne-ar conduce la ipoteza ca citim mai mult. Pe de alta parte, vacanta îndeamna la relas, odihna, lene, pâna la extrema lui „sa nu faci nimic…“. Caldura nu pare nici ea sa ajute (ma-ntreb cum or fi tratând cestiunea populatiile care, traind în regiuni mai racoroase, nu se confrunta cu canicula?!). Daca mai si calatoresti, se adauga alte argumente fie contra, fie în favoarea lecturii: nu mai ai timp de asa ceva tot alergând de colo-colo; sau – dimpotriva – ai de umplut ore lungi de drum cu trenul, de asteptare prin aeroporturi s.a.m.d., când doar cartile te mai pot salva de plictiseala.
Cam multi parametri pentru a putea aproxima un profil mediu al „cititorului de vara“. Mai depinde si de vârsta, de nivelul de cultura al fiecaruia si de cine mai stie ce. Una peste alta, despre lecturile de vacanta se spune ca sunt – în genere – mai „usoare“. Statisticile avanseaza date severe: vânzarile scad dramatic peste vara si, acolo unde înca mai merg cât de cât (la mare, la munte…), se cumpara mai ales literatura „de consum“ sau, în variantele cele mai bune, clasici cu subiecte de gen (amoroase, istorice etc.). La drum: romanele din categoria numita atât de simpatic de francezi de gare. Versiune a zilelor noastre, pentru calatoriile cu avionul: „de aeroport“. Într-adevar, cartile pe care le poti cumpara înainte de „îmbarcare“ nu mai seamana cu cele din vechile colectii politiste ieftine: sunt romane pe subiecte consumist-mondene, cum presupun editorii si distribuitorii ca s-ar potrivi publicului care-si permite sa zboare, intrigi „corporatiste“, „chicklit“, „ladlit“ & comp., tiparite luxos, cu coperti „glamoroase“, cu literele titlurilor iesite în relief si aurite. Costa în consecinta, drept care în librariile din aeroporturi nu vezi niciodata cozi de cumparatori. Cosmeticele sau tigarile din magazinele vecine sunt tot scumpe, dar… de ele omul obisnuit nu se poate lipsi!
Daca vorbim despre categoriile mai cultivate, numeric mai restrânse, pâna la grupuri nerelevante statistic (nu pot fi cuantificate procentual, sunt sub 1%…), atunci lecturile „de vara“ nu mai sunt deloc „de vacanta“: intelectualii cultivati (par sa existe – din pacate – si ne-…) devora în saptamanile sau lunile de relas ce n-au apucat sa citeasca în restul anului. Câte si mai câte: cartile adunate pe noptiera sau în teancuri de „restante“, opuri de la amici, ochite cândva în bibliotecile lor si împrumutate cu promisiunea ca „ti le dau înapoi într-o saptamâna-doua!“ (dupa care n-a aparut nici o clipa libera pentru ele!), eventual si lecturi „de rasfat“, chiar si mai „usurele“, dar – evident – sub forma de degustari experte.
Din categoria si mai restrînsa a „cititorilor profesionisti“, vor fi fiind si unii care profita de concedii si-si abandoneaza „obligatiile“, lasându-se în voia capriciilor. În ce ma priveste, sunt înconjurat de atât de multe vrafuri de „restante“, încât nu-mi mai permit de multisor luxul lecturilor „pentru deconectare“; sau ma „deconecteaza“ si lucruri care altora li s-or fi parând „grele“. Citesc tot felul, duc pâna la capat romane sau plachete de versuri lasate la jumatate, cu semne de carte sau bilete de metrou ori de teatru între file, multe productiuni editoriale doar le rasfoiesc, parcurg cât pot din teancurile de reviste pe care doar le-am frunzarit la un moment dat, apoi le-am pus deoparte pentru mai târziu – si tot asa. Uneori, când n-am si alte lucruri de facut, alunec spre o stare speciala, careia i-as zice „betie a lecturii“: nu ma mai opresc, trec de la o carte la alta, ma întrerup pentru o conexiune obligatorie care ma duce catre un dictionar, trec si prin câteva volume de critica, citesc pe sarite alti autori complementari si ma întorc la cel de la care am pornit si la care poate ca am ajuns tot dupa un asemenea zigzag, început mai dinainte sau în noaptea precedenta, când n-am stins veioza decât din cauza ca ochii au început sa mi se împaienjeneasca si sa ma usture, catre dimineata. În vacanta precedenta, cea de iarna, mai scurta, am avut – de-o pilda – cam o saptamâna de „betie“ în care, între altele, am citit câteva zeci de volume de versuri recente, plus alte zeci mai putin interesante, doar rasfoite. Pe de alta parte, stau la rând – vai! – si „restantele“ efective, pe care tot speri ca o sa le rezolvi în perioada concediilor: texte de scris, articole, cronici, prefete, studii pentru care trebuie sa citesti alte vrafuri, alte teancuri…
În fine, tot felul! N-am o reteta „de vara“, nici macar una pentru uz propriu. În fond si la urma urmei, esential e sa nu-ti pierzi placerea lecturii. Daca literatura si tot ce-o înconjoara continua sa te atraga, sa te seduca, sa te pasioneze, atunci e interesant tot ce citesti, inclusiv textele… neinteresante, nereusite, ratate, maculatura, relevante si ele în felul lor: ilustreaza niste formule, sunt cazuri de epigonism sau de patologie literara s.a.m.d. Interes cel putin tipologic, „caracterologic“. Bineînteles, a nu se consuma în exces! Restul, grosul, sunt cartile bunicele, bune, foarte bune, extraordinare. Ca le citesti din obligatie, pentru importantissimele articole si studii, sau fara scop imediat – e totuna: de fapt, daca nu te atinge lectura rutiniera, plictisitoare, acra, obositoare, atunci tot ce citesti e „de placere“, „de vacanta“.
Ea, vacanta, vine cu bucuria dozelor mari!

Planuri de vacanta si ironia divina

O. NIMIGEAN

Deloc nu-mi place imaginea profesionistilor „cu pixul în mâna“. Îmi induce o stare disforica sa-mi închipui cum paginile cartilor vor fi subliniate si adnotate, mânjite cu pasta aceea vâscoasa, cumplit de inestetica. A face însemnari cu pixul pe o carte înseamna a o macula. A o terfeli (cum ar veni, a o transforma în… terfeloaga). Eu, unul, folosesc un creion mecanic. Penumbra minei sale moi mi se pare mai potrivita cu pagina, mai calda, mai intima. Mai… smerita si mai „îndragostita“. Ce-i drept, eu nu sunt profesionist (vezi mai sus!), sunt doar (uneori) un cititor extrem de încapatânat, ce tine sa-si marcheze atât consensul, cât si distanta.
Ma intriga, de asemenea, sintagma „lectura à la légère“. Sugereaza o indolenta specifica Portilor Orientului. Cred ca un bun cititor (ba chiar si un bun critic) devine chiar mai sensibil în vacanta – pe plaja, pe drumuri de munte, în hamacul din gradina – la farmecul cartilor „grele“. „Fetele în floare“ ale lui Proust vor intra mai lesne în rezonanta cu zânele de la Vama Veche  – si vitavercea. O ascensiune pe Bucegi te împrieteneste mai usor cu Thomas Mann. O excursie la Dublin te împinge pe traseele lui Leopold Bloom (n-am avut ocazia, dar sunt convins ca asa s-ar întâmpla; în orice caz, orizontul unei excursii la Dublin m-ar determina sa citesc, în sfârsit, „Ulysses“, ca sa-l recitesc, apoi, la fata locului). Vacanta si literatura mare (si mica, doar suntem democrati) construiesc un spatiu al libertatii pe care inertiile profesionale (daca e vorba de critici) si locurile comune ale loisir-ului (pentru noi, cestilalti, neprofesionistii) ni l-ar îngusta altfel pîna la suprimare. În fond, cu lecturile se întâmpla ceva similar cu ceea ce puncta Simone Weil vorbind despre grâce: nu le desavârsesti prin stahanovism cultural, ci asteptându-le cu atentie si rabdare. N-ar fi exclus ca dupa un an de crâncene lecturi, lectura sa se impuna tocmai în „tabieturile noptii de vara“ (cum suna titlul unui volum al extraordinarei poete Mariana Codrut, a carei antologie, „Areal“, de la Paralela 45, se va numara cu siguranta printre cartile mele din vara aceasta).
Ioan Pintea, prietenul meu poet si preot, se amuza citând o spusa a lui Woody Allen: „Stiti când râde Dumnezeu de noi cel mai tare? Când facem planuri“. Trag nadejde, cu scurta lista de mai jos, sa atât cât mai putin ironia divina.
Doua volume masive, totusi relativ comod de transportat în formatul poche: Charles Dantzig, „Encyclopédie capricieuse du tout et du rien“ si „Dictionnaire égoiste de la littérature française“. Excelente carti de vacanta. Nu-ti cer sa le citesti de la cap la coada, le poti începe de unde se deschid, sunt un fel de borgesiene „carti de nisip“. Degajate, cu liste în traditia lui Sei Shonagon, de un subtire iconoclasm frantuzesc, istete, malitioase, pe un registru întins de la nugae la eruditie rafinata.
Christian Doumet, „La déraison poétique des philosophes“. Astept ca raznele filozofilor sa-mi racoreasca nadufurile si frustrarile de poet în vremuri sarace. Visez chiar la o serie „La déraison poétique…“, în care filosofilor sa le urmeze miliardarii, politicienii, finantistii, sociologii, analistii politici, intelectualii publici, baietii destepti s.a.
Michel Houellebecq, „Harta si teritoriul“. Ca sa-mi confirm ca M.H. e rudimentar, tezist, indigest.
Niste numere si caiete mai vechi si mai noi din „Lire“ si „Le Magazine Littéraire“, dedicate lui Proust (poate intru si în „Lectures de Proust“, volumul de convorbiri radiofonice ale lui Raphaël Endhoven cu diverse personalitati; de asemenea, în mai vechiul Barthes), Céline, Boris Vian, Heidegger (nomen odiosus, nu?! O sa-l pun în cumpana cu tomul lui Emmanuel Faye, „L’introduction du nazisme dans la philosophie“ – promite înca din titlu o executie stupida), lui Derrida, Cioran, nihilismului în literatura, literaturilor nordice.
Pessoa, „Opera poetica“. Darul atât de asteptat si parca neverosimil al lui Dinu Flamând.
Si înca 20, cum ar scrie pe facebook, pe care n-am de unde sa le stiu acum, deoarece se afla cuprinse în fondul secret al  hâtroseniei divine de care aminteam mai sus.

Contagiune de iunie

DORA PAVEL

Vacanta? Cuvântul ma exaspereaza si ma amaraste. Fara nici o legatura cu vara, mie îmi evoca strict perioada, mizerabila, dintre doua romane. Lunile în care nu scriu, cele mai devitalizante si descumpanitoare. Când nici lecturile nu ma ajuta, de vreme ce eu oricum citesc tot timpul. Când textele bune ale altora îmi fac chiar foarte mult rau. Atât de rau, încât, când am auzit de la Norman Manea, în urma cu trei-patru ani, de marturisirea lui Philip Roth cum ca nu mai poate scrie, aproape am jubilat. Urmarea? Tocmai el stabileste, de atunci încoace, recordul: anul si romanul. Asa-mi trebuie! Ce imprudenta sa te lasi prostit de-o geniala ezitare… Am cazut în cursa. Si mai ales n-am gândit la ce m-as face eu fara noile lui romane, eu, marele fan Roth, în conditiile în care cele vechi deja nu-mi mai ajung. Iubindu-l din nou, în gând, i-am devorat ultimele daruri: „Indignare“, „Umilirea“ si incredibilul „Nemesis“, din 2010, tradus acum la noi. Am imaginat si o scena: el, Roth, scriind în picioare, la pupitrul lui înalt, din cauza problemelor de coloana, si eu, undeva pe-aproape, pândindu-l sa-si onoreze promisiunea, asa cum pândeste un parinte adoptiv, cu mâna întinsa, sa-i smulga celei care naste pruncul înca plin de sînge, pâna ea nici n-a apucat sa-l vada… Mi-ar placea asta. Mi-ar placea sa am un asemenea „contract“ cu Philip Roth. Sa-i sustrag foile pâna n-a pus punct ultimei pagini. Mi-ar placea sa-l cunosc, sa stam de vorba, poate l-as îndupleca. I-as spune ca, pentru mine, lectura cartilor lui e de mult o perversiune. I-as mai spune ca ultimele trei romane ale sale sunt periculoase, pot crea dependenta chiar într-o masura mai mare decât cele vechi, de greutate. Si asta, pentru ca sunt scurte, alerte, percutante. Începi prin a le consuma ca pe un narcotic sigur, pe care ti l-ai mai injectat si crezi ca-l poti tolera, caci pare produs dupa aceeasi reteta. Aroma, „tulpina“ sunt însa mereu altele, iar „muscatura“ lor poate fi mai veninoasa decât a „Pastoralei americane“, sa zicem.
Asadar, dupa nemaipomenitul „Indignare“ si mai putin izbutitul „Umilirea“, am citit „Nemesis“-ul de curând, într-o singura zi. O zi de sâmbata, a lui iunie. M-a zapacit atât de tare (e un roman de obsesie, în genul „Ciumei“ lui Camus), încât am renuntat seara la o premiera teatrala, la care aveam invitatie, de teama unei contaminari cu… virusul poliomielitei. Am gasit ca e mai prudent sa ramân acasa. Daca n-am contractat boala în copilarie, de ce sa ma expun acum? În iunie, arsita orasului e periculoasa, ne previne Roth. Cum sa iesi în multime, când în suburbia evreiasca din Weequahic epidemia e în toi? Când italienii din mahalaua East Side, de unde a pornit contagiunea, circula liber si orice respiratie îti poate lipi de obraz nenorocirea? Când pe treptele edificiului te poate întâmpina, cu sputa lui infestata, un alt Horace?
E colosal acest „Nemesis“! Si cât de greu e, ca autor, sa suporti constructia, impecabila, a altuia… Ca sa-i detronez suflul, dupa ce-am închis cartea, a trebuit, nu se putea altfel, a trebuit sa-mi fac o concesie, sa-mi caut un motiv de consolare. Nu se putea altfel. L-am si gasit. Exista în roman un moment, chiar daca de ordinul a doua-trei minute, în care am simtit ca lectura mi s-a frânt, ca vraja ei s-a spart. M-am agatat de el. Mi-am spus ca, din ultima parte a ultimului capitol, „Reîntâlnirea“ (un soi de epilog, în care ni se divulga si identitatea naratorului), ar fi putut lipsi foarte bine câteva pagini, 179 (din versiunea româneasca) si urmatoarele, putine, cele cu comentariul redundant al protagonistului, caci reluat a nu stiu câta oara, apropo de „vinovatia“ unui Dumnezeu nedrept etc. M-am agatat de asta si m-am simtit mai bine. Cu toate ca finalul-final m-a panicat iar, rapid, irevocabil. E greu sa accepti ceva desavârsit.
Mi-am amintit ca la fel patisem si cu „Pastorala americana“. Si-atunci, ca si acum, cautasem cu lumânarea micile, posibilele „derapari“. Mi-am spus ca nu se poate sa nu-i gasesc o cât de mica „fisura“ romancierului care pare a nu avea voie sa fie altfel decât perfect. Mi-a facut placere sa constat ca Suedezul, sportivul idolatrizat, acel Apollo al evreilor, înalt si blond, personajul atât de ofertant la început, mi-a înselat asteptarile. Ca s-a cam autoanulat, ramânând la fel de comun si „nepatat“ pe parcurs, de-a dreptul plicticos. Mult mai incitata am fost, în schimb, de sotia lui, Dawn, personaj excelent gândit, caruia Roth apucase sa-i dea o „rezolvare“ rezonabila, totusi pe un spatiu mult prea mic: fosta Miss New Jersey, facând eforturi disperate sa scape de frumusetea ei, se convertise acum în crescatoarea pasionata de vaci… Nu acelasi lucru se întâmpla si cu fiica lor, Merry, adolescenta bâlbâita si urâta, personajul care s-a vrut problematic, dar legat de care dezamagirea mea a functionat din nou. Adica… satisfactia mea. Momentul mult amânat al întâlnirii dintre tatal perfect si fiica degenerata mi s-a parut ratat. Starea în care parintele si-a regasit progenitura este cea mai previzibila dintre toate. Cliseul absolut. Fosta terorista… cautata de toata lumea… acum nebuna, vârâta în rahat, duhnind a fecale pâna si la propriu, violata, sectanta… Altceva sperasem eu de la Roth. Altceva… nu stiu ce. Nu voiam sa cad în capcana de-a inova eu pe textul lui, cum fac unii critici cu romanele noastre, prin cel mai penibil reflex. Totusi, ca romancier… si doar între patru pereti… îmi permit sa fabulez uneori, cu propria versiune. Am fabulat si atunci. Mi-am imaginat ca Suedezul ar fi putut s-o revada pe Merry într-o postura cu adevarat neasteptata, poate ajunsa în vreun post-cheie, în care sa fi saltat spectaculos, habar n-am prin ce minune, prin frauda sau deghizare sau chiar printr-o schimbare de sex, cum i-ar sta bine unui spirit diabolic si rebel, ca al ei… Sau macar sa fi ajuns o buna prostituata…
Mi-a placut sa fac asta: sa revin, sa scotocesc, sa amendez toate situatiile în care moralistul Roth pare „inapt“ pentru asemenea asimetrii, decalaje si rupturi. Cum mi-a placut sa inventariez si parabolele cu care-si infuzeaza romanele si sa ma întreb de ce simte nevoia sa ni le decripteze el însusi pe toate, de fiecare data, punctual. Moralistul Roth, cel pisalog si, în general, cam prea tezist… Mi-a placut sa cred asta. Numai ca… atunci când e vorba de unul ca el… e greu sa te prefaci ca nu vezi ce vezi. E greu sa înduri sclipiri de genul celor din „Pastorala…“, probleme pe care doar el le avanseaza si pe care le dezbate admirabil, indiferent ca sunt de ordin istoric, politic, etic sau psihologic, toate legate neaparat de evreitate si mentalitate: bâlbâiala vindecata prin nebunie; agresiunea fetelor insurgente, mai periculoasa si mai dezlantuita decât a barbatilor; sindromul generatiei tinere de evrei, care, având parinti perfecti, se întorc împotriva Americii; ipoteza ca evreii, odinioara suferind de persecutia tuturor, acum sufera de lipsa aceleiasi persecutii… Si altele, si altele. E greu.
Nevindecata înca pe de-a-ntregul de „Nemesis“, uitându-ma choirâs spre „Harta si teritoriul“ al lui Houellebecq, si spunându-mi ca el mai poate astepta, acum nu fac decât sa pândesc clipa în care „Solar“-ul lui Ian McEwan va fi saltat de Polirom de la „carti în pregatire“ la „ultimele aparitii“. McEwan, britanicul meu favorit, alt autor pe care l-am parcurs integral si care-mi da puseuri grave de invidie. Desi acest roman i-a fost receptat în presa insulara cu oarecare retinere, e sigur ca nu ma voi abtine sa nu-l savurez, macar pentru inteligenta, macar pentru cruzime, cinism… Ca si pe Javier Marias, cu nou-tradusul „Chipul tau mâine 2. Dans si vis“, spaniolul atât de logoreic, de analitic si pasional. Pasional. Când îl citesc – si-l recitesc ca o maniaca – ma întorc mereu la fraza lui învaluitoare din „Mâine în batalie sa te gândesti la mine“, din „Romanul Oxfordului“, din „Inima atât de alba“ sau din povestiri –, sunt tentata sa-i „contest“ cu mai mult curaj pe Roth si McEwan, „arizii“, situati stilistic la polul sau opus.
Între aparitiile ciclice ale celor trei, care-mi asigura fluxul sangvin, consum mult, chiar prea mult roman strain contemporan. Retin putin. În asteptare. E ca si cum, între atâtia cunoscuti întâlniti în strada, zariti în ultimul moment, de nu mai ai cum sa-i eviti si faci eforturi sa te scuzi, te intersectezi totusi, într-o buna zi, cu cel pentru care constati ca ai tot timpul din lume si, dintr-odata, tot ce-ti programasesi sa faci se prabuseste.     n

Autori,
nu carti

RADU PAVEL GHEO

Vacanta (sau concediul) e perioada în care se presupune ca ai mai mult timp pentru tine si ca te rupi de freamatul si rutina de zi cu zi. Asa ca mie mi se pare cea mai buna perioada pentru lecturi de anvergura, pentru carti mari (si pentru carti groase), pentru lectura sau relectura unor clasici si pentru descoperirea unor scriitori înca necititi, dar aflati de multa vreme pe o lista de asteptare din lipsa de timp.
Concret: în concediu prefer sa citesc autori, nu carti, si romane, nu povestiri. Nu ocolesc nici volumele de povestiri, doar ca – în limita timpului disponibil – încerc sa adun câte doua-trei volume de acelasi autor sau volume de opere. Volumele de „Opere“ ale lui Cehov, de exemplu – atâtea câte se gasesc, fiindca seria de la Univers s-a întrerupt cândva dupa 1990, iar seria veche, aparuta la ESPLA Cartea Rusa e greu de gasit. Dar se gasesc volumele de povestiri ale lui Raymond Carver. As recomanda si integrala povestirilor lui John Cheever sau nuvelele lui Saul Bellow.
În ceea ce priveste romanele, de multa vreme am pus deoparte „Ma numesc Rosu“ al lui Orhan Pamuk. L-am început de câteva ori si îmi pare rau ca înca n-am avut timp sa-l savurez. Poate anul asta… Din ce am citit deja, as recomanda romanul Donnei Tartt „Micul prieten“ (si, daca se mai gaseste, „Istoria secreta“), „Pastorala americana“ a lui Philip Roth. Si clasici, indiferent de natie ori continent. Apoi, din ceea ce s-ar numi scriitori de prima mâna de pe raftul al doilea, poate un Graham Greene sau un Somerset Maugham. De placere, nu m-as da în laturi nici la un Stephen King din epoca lui buna. Si nici la o relectura a „Ciresarilor“ sau a romanului lui Radu Tudoran „Toate pânzele sus!“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper