La ce a fost buna coruptia

Un articol de NICU ILIE

Filosofie pop

 

 

Romania si tot Estul s-au aflat în 1990 într-o reala dilema si într-o subliniata imposibilitate. Aceea de a face peste noapte consumism fara capital si capitalism de eprubeta. Concret, economiile comuniste se prabusisera din imposibilitatea de a programa consumul, dupa ce decenii în sir fusese suficient sa programeze productia. În plus, consumismul, mondializat dupa criza Suezului, relativizase si fluidizase economia globala, transformand-o într-un mediu în care rigiditatea economiilor din Est a produs o profunda de-capitalizare. Dincolo de principii politice, dincolo de revanse istorice, dincolo de afirmare personala si de drepturi individuale sau colective, noile regimuri politice aveau în 1990 un singur meta-principiu si un singur imperativ social: acela de reconstructie a capitalului, prin care sa se poata (re)genera consumul. Comunitatile post-comuniste agreau ideea libertatii de expresie, cochetau cu principiile Helsinki ale drepturilor omului, dar îsi doreau cu adevarat doar bunuri de consum diversificate si accesibile. Este ceea ce au primit sau sunt pe cale sa primeasca.
Coruptia a fost alegerea logica si, oricat ar parea de paradoxal, corecta în efortul politic de reconstructie rapida a capitalului. Putinii bani ramasi în economiile comuniste se aflau blocati în comertul de stat, captivi în mecanisme de îndatorare reciproca între companiile vremii. Pentru extragerea lor rapida, guvernele aveau la dispozitie doar doua mecanisme: „restitutio in integrum“ (reinventarea elitelor interbelice, predominant revansarde, cu descendenti exclusi social timp de decenii si împiedicati sa aiba acces la educatia economica si politica potrivita) sau dezvoltarea capitalului privat ca excrescenta a economiei de stat. Jurnalistii de investigatii care au studiat cazuri particulare au impus termenul de „societati capusa“ pentru aceste mecanisme prin care „plus-produsul“ „întreprinderilor de productie“ era extras comercial de management prin micro-întreprinderi pe care tot acesta le patrona, de asta data în nume propriu. Comenzile de stat, scutirile de datorii si privatizarea intempestiva, fara licitatii, fara planuri transparente de reorganizare sau prin mecanisme obscure (cuponiada, negocirea directa, autonomizarea „locatiilor de gestiune“) sunt metodele prin care banii au fost extrasi din stat si au generat acumularile primitive de capital. Pentru acoperirea deficitelor produse au fost capturate toate capitalurile latente, inclusiv (prin inflatie) cele aflate în rezervele populatiei.
În mod tehnic, marea majoritate a oamenilor de afaceri de azi, top 300, top 500, topurile camerelor de comert, sunt cei care în 1990 aveau 30 de ani. Care, cum explica un analist imobiliar strain, aveau o suficienta cunoastere a mecanismelor politice si economice, dar si o suficienta deschidere si putere de adaptare. Mai mult, se poate calcula ca si în lipsa schimbarii de regim, aceleasi persoane (în majoritatea cazurilor) ar fi condus economia, indiferent de ideologia ei. Se poate deci spune ca generatia 1960 a avut, din punct de vedere macroeconomic, lipsit de atitudini si sentimente, misiunea de a crea capitaluri brute care ulterior sa fie folosite la o dezvoltare structurala a economiei. Guvernele nu au fost în stare sa inventeze mecanisme corecte si comunitar acceptate prin care acest lucru sa se întample, ci au folosit rudimente legislative si tendinta naturala a aparatului functionaresc de a se lasa corupt pentru a aplica rapid si individualizat legi confuze si insuficient controlate.
Partea nationala a capitalului, reorganizarea sa prin constituirea a diverse nuclee, reprezinta doar un segment din suportul financiar al consumului. O alta parte, cea mai consistenta, este reprezentata de împrumuturile externe, prin orice forme s-ar realiza. Astfel, împrumuturile directe au doar o mica pondere, principala forma de finantare fiind balanta comerciala negativa, respectiv importurile/consumul pe datorie. Acestea au fost sustinute dinamic, prin investitii straine directe si prin consolidarea financiar-bancara, asigurandu-se un cash-flow. Însa datoria suverana a statelor din Est este în continua crestere de 21 de ani, chiar daca rata de crestere a scazut în ultimii doi.
Concluzia este ca economiile din Est au ajuns deja într-o etapa de maturare a capitalului în care nu mai pot „rostogoli“ datoriile reale prin alte împrumuturi si credite. Acestea au ajuns deja aproape cat PIB-ul, iar conditiile de împrumut ar deveni complet defavorabile.
Trebuie asadar sa urmeze o reconstructie a capitalului intern si migrarea sa din zonele „extensive“, dominate de afacerile cu statul, spre constructia de business-uri reale, în interiorul mediului de afaceri si deschise spre consumator. În plus, acceptate în zona economiilor euro, companiile din Est nu mai pot beneficia de suportul discretionar al statelor, acesta facandu-le impredictibile si riscante la nivel european. Totodata ar afecta „concurenta loiala“ pe piete puternice, dominate de companii globale, mai puternice financiar decat statele fost-comuniste. Coruptia nu mai este asadar nici dezirabila, nici încurajata, nici tolerata la nivel macroeconomic si trans-politic. Ea si-a îndeplinit functia, iar capitalurile brute trebuie acum sa intre într-o zona utilitara. Un singur mare impediment mai exista, unul a carui rezolvare nici n-a fost necesara în cazul economiilor extensibile de pana acum: retardul tehnologic. Rezolvarea acestei probleme va fi, cel mai probabil, misiunea macroeconomica a generatiei 1980.     

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper