Jurnalul ca autoportret (II)

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Exista relativ putine personaje în „Jurnalul scris în a treia parte a zilei“, iar cele care sunt ies doar episodic în lumina rampei, caci ego-ul Angelei Marinescu ocupa aproape întreaga scena. Daca apare din când în când si o alta figura, ea nu e decât un element de atmosfera a momentului surprins în jurnal, asa cum este el trait, simtit de cea care îl exprima cu sufletul în palma si fara menajamente: „Nimic nu justifica o ticalosie – nota la 18 iunie 2001 –, nici boala (iar din acest punct de vedere experienta Angelei Marinescu e terifianta – nota mea), nici moartea, nici talentul si nici geniul. Daca Mariana Marin este bolnava trebuie sa o iert pentru faptul de a fi împrastiat zvonul ca am colaborat cu securitatea? Trebuie sa-l iert pe Daniel Corbu pentru faptul de a-mi fi luat bani fara sa-i mai înapoieze, numai pentru ca, între timp, a devenit un amarât lipsit de har? Trebuie sa-l iert pe Marcel Bunea ca a fost nepoliticos cu mine într-o situatie dificila, numai pentru ca este talentat?/ D-nii Plesu si Liiceanu, pentru ca sunt, din punctul de vedere instrumental, intelectuali rasati, trebuie sa fie degrevati de vina de a fi fost oportunisti? Nimic nu scuza nimic si nici eu nu pot fi scuzata de nici un rau pe care l-as fi putut face celor de lânga mine sau si celor mai îndepartati de mine. Ticalosia nu are scuze, vine de nicaieri si de pretutindeni si trebuie amendata urgent“.
Modul în care îl pune asa-zicând la zid pe Marin Mincu si, în context, pe optzecisti, iar asta când fostul mentor de la cenaclul Euridice încercase, chipurile, sa o menajeze, deformând însa realitatea, mi se pare definitoriu pentru maniera de a se pozitiona si reactiona a Angelei Marinescu. Întrucâtva, cel putin ca ton, ea îmi aminteste de Ileana Malancioiu din „Recursul la memorie“, din „Calatorie spre mine însami“ sau „Exercitii de supravietuire“. Textul se intituleaza „Scrisoare deschisa d-lui Marin Mincu“ si este de o „directete“, ca sa folosesc chiar un termen al autoarei, greu de suportat pentru cel/ cei în cauza: „… Dumneavoastra veniti nonsalant si declarati sus si tare ca tinerilor nu le-a placut poezia optzecista (în speta, a lui Florin Iaru, fost lider al generatiei, când, de fapt liderul lor a fost si este considerat Mircea Cartarescu), ci numai poezia mea. Ce spiridus întunecat s-a înghesuit prin colturi pentru a scoate untul din poemele mele si a rastalmaci faptele? Desigur, poate fi scos oricât unt din ceea ce am scris, dar sa lasam timpul sa faca decantarea respectiva. Ideea ca as putea ramâne cu poezia în mintea celorlalti datorita unei minciuni, de-a dreptul, ma scoate din minti s…t. Cum ar putea sa placa tinerilor poezia mea când ei merg toti, cu toata fronda de care sunt în stare, pe o linie estetizanta, minimalista, livresca si ludica? Ei sunt atât de tociti din punct de vedere afectiv încât nu mai simt decât atunci când le sunt ratacite simturile, când intervine perversiunea, inversiunea si o hemipareza a unei revolte post… decembriste./ Stiti foarte bine, D-le Marin Mincu, ca, la sedinta de cenaclu la care m-am «produs», pe lânga ca nu au venit si nici nu au vorbit aproape deloc tinerii poeti, cei ce, totusi, au vorbit, nu au reactionat favorabil s…t De ce sa nu recunoastem ca tocmai marele Florin Iaru a fost receptat cu bucurie?“ Etc.
Cineva, precum cel ce semneaza aceste rânduri, care nu cunoaste atmosfera cenaclului condus de Marin Mincu decât prin intermediul fostului supliment literar al unui defunct cotidian, nu poate sa-si dea seama despre ce anume s-a întâmplat în acea sedinta. Parca nu-mi vine sa cred ca regretatul critic ar fi facut-o din neagra, alba sau invers. Mai degraba cred ca la mijloc ar putea fi un sentiment de frustrare, dar, eventual, si de insatisfactie fata de nivelul discutiilor de acolo. Oricum, Angela Marinescu foloseste prilejul de a mai lansa câteva sageti în directia optzecistilor pe care am vazut cât de mult îi iubeste cu tot cu liderul lor, Mircea Cartarescu.
Aparent contradictorie, de multe ori paradoxala, confesiunea Angelei Marinescu este, în fond, de o profunda coerenta, dar si necrutatoare cu biografia si poezia proprie, desi, în opinia sa, „sinceritatea este o calitate morala de mâna a doua“. Evocarile sau schitele de portret survin numai atunci când autoarea vrea sa-si argumenteze într-un fel marturisirea, folosindu-le adica pentru a se autocaracteriza. Iata una dintre ele care mi se pare definitorie în ceea ce o priveste: „A fost si «dreptatea» tarii mele o problema si o optiune a mea tocmai când paream a fi obsedata de mine însami. Am scris, cred ca prin 1990, în «Cuvântul» un articol despre ceea ce s-a întâmplat în Tg. Mures, în martie 1990, dupa ce am avut o conversatie edificatoare cu d-na Smaranda Enache. Am fost atunci, cred, singura românca mai rasarita care vedeam exact lucrurile (eram în tema) si nu derapam în gândire datorita sloganurilor despre Europa Unita si alte fleacuri subversive. Au trecut anii si «intuitiile» mele s-au adeverit. Prin 1991-1992 a fost o delegatie a revistei «22» la Budapesta, din care faceau parte d-nii Gabriel Liiceanu, Mircea Dinescu, Victor Bârsan si altii si, când s-au întors, a fost publicata în paginile revistei conferinta sau luarea de cuvânt a d-lui Victor Bârsan, la Budapesta, în care afirma ca suntem un popor de mâna a doua etc. Nimeni nu a protestat, nici un român nu a plâns. Toti erau, putin timp mai târziu, cu ochii pe dl. Horia Roman Patapievici, ce navalise pe scena literelor noastre. Am asteptat o reactie din partea d-lui Nicolae Manolescu, febletea mea, ca sa zic asa, ca  critic si om de litere, eludam în minte ca era si om politic. Cel mai mult m-a durut ca exact si domnia sa nu a luat nici o pozitie si s-a complacut sa faca politica «pe jumatate». Stia ca faptul politic presupune, cu atât mai mult cu cât esti scriitor, o luare de decizie rapida convertita în text. Eu eram un nimeni, cum ma consider si acum (suntem în 21 iulie 2001 – nota mea), chiar daca, uneori, limbajul meu îsi da arama pe fata si de aceea abia acum ma învrednicesc sa scot aceste cuvinte din uscata mea gura de hârtie si cerneala arsa. Nu am nici o functie sociala, colegii mei ma iau peste picior, Buduca îmi spune ca nu am nici o valoare ca om si ca numai poezia mea conteaza, ca am scris împotriva revistei «22» dintr-o ranchiuna penibila, pentru ca nu am facut sau nu fac parte din gruparea elitista cu pricina, altii ma întreaba, cu un zâmbet complice în coltul gurii, cum devine chestia cu orgasmul în poezie, altii ma considera desueta din pricina batrânetii etc., etc., nici nu mai este nevoie sa enumar toate relele în care sunt înghesuita cu umor sau fara“.
Dintre cei pomeniti în textul pe care l-am reprodus, nu stiu nici acum, dupa atatia ani de la aparitia jurnalului, cine este Victor Bârsan. O fi vreo personalitate cu o opera care mi-a ramas necunoscuta?! Tot ce se poate. Parca îmi vine totusi sa-i spun Angelei Marinescu, nu fara o usoara unda de repros, ca a tras cu tunul în muste. Ce importanta are ce afirma la Budapesta despre poporul român un neica Bârsan?!
Foarte interesante sunt consideratiile Angelei Marinescu despre „disidenti“ si „revolutionari“, de pilda cele din eseul intitulat „Aristocratii luati cu japca“. La un moment dat, autoarea îsi aminteste: „Când l-am întrebat în 1990 pe Alexandru George de ce nu a facut disidenta, el, în a carui structura de intelectual intra, pâna în ultimele straturi ale tesaturii lui din carne si sânge, spiritul dreptatii, s-a uitat buimac la mine si mi-a raspuns simplu: sunt un aristocrat“.
Într-adevar, este un aristocrat si un spirit liber. Un scriitor polivalent, un intelectual cu adevarat de elita care crede în libertatea spiritului. O libertate pe care nimeni nu ti-o poate oferi – nici macar disidentii sau revolutionarii, cu sau fara ghilimele, si care nu avea nevoie sa fie ratificata de muncitorii cu gura la microfoanele unor posturi de radio, astazi disparute. Da, Alexandru George, pe care l-am tachinat uneori pentru faptul ca e mult prea mândru de originea sa burgheza si, mai ales, întrucât a fost nu o data nedrept cu marele scriitor Marin Preda pentru originea taraneasca a acestuia, este un aristocrat… Asa cum Angela Marinescu însasi, careia nu-i plac gruparile elitiste postdecembriste, este o veritabila aristocrata…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper