Io, directorul…

Un articol de VICTOR SCORADET

„În stagiunea viitoare fac numai piese clasice.“
„Intru în renovare, dar o sa joc la Casa de cultura.“
„La toamna îl aduc pe Afrim, sa le rup gura la toti.“
„Anul asta nu mai am bani…“

Ce anume au în comun propozitiile si frazele de mai sus – în afara ghilimelelor, desigur? Toate sunt formulate la persoana I singular, desi actiunile la care se refera presupun, pe post de subiect, o institutie, o echipa, asadar un personaj colectiv. Coroborând acest detaliu formal cu continutul citatelor, rezulta cu necesitate faptul ca, de fiecare data, subiectul este un director de teatru. Român. Fie ca se afla în fata unui microfon ori a unor camere de luat vederi, în biroul propriu, într-o discutie între patru ochi sau în grup, pe strada sau în foaier, directorul român pare a fi una cu institutia pe care o conduce. Frumos, nu-i asa? Ins dinamic si dispus la sacrificii, el nu mai are casa, nu mai are masa (cum de multe ori îi place sa spuna), fiindca viata lui se reduce la aceea a scenei pentru a carei propasire a renuntat, nu-i asa, la tot ce-i e drag unui om normal. S-ar zice ca merita compasiunea noastra – dar si pretuirea.
Fiindca el singur poarta raspunderea repertoriului, de vreme ce a decis sa faca „numai piese clasice“. Ca sa nu mai vorbim de cel de-al doilea exemplu. De intrat în renovare, nu intra doar cladirea teatrului; ooh, ce simplu ar fi sa fie asa… Dar nu. E ca si cum el personal s-ar lasa renovat (ceea ce, între noi fie vorba, nu ar fi rau deloc). Ni-l si imaginam încorsetat de schele, cu meseriasii lovindu-i nemilos trupul mai vânjos sau mai firav cu fel de fel de unelte ca sa-i dea jos tencuiala, ca sa-i schimbe o grinda, doua, sa-i refaca acoperisul. Ca sa nu mai vorbim de amenajarile interioare, de echipamente. Si cum, în tot acest timp (care se lungeste, caci cine nu stie cum sunt constructorii?) o sa joace în haul populat de fantomele proletcultiste al Casei de cultura..! Nu el însusi, fireste. Actorii lui. Numai ca, atunci când zice ca EL o sa joace, noi trebuie sa întelegem cât sufera pentru actorii care vor fi nevoiti sa presteze efectiv acolo. Ei, noroc ca functia îi mai ofera totusi si satisfactii. Si chiar o umbra de autoritate, de putere, atunci când îl pune în situatia de a-l aduce pe Afrim sa monteze la el în teatru. (Într-un fel, mandatul lui pare sa aiba ceva în comun si cu acela de… aducere.) Iar el e mândru – pe buna dreptate! În fond, nu oricine poate sa-l aduca pe Afrim. Sau pe Hausvater. Sau pe   Frunza. E adevarat, dupa astfel de „aduceri“, el nu va mai avea bani. El – adica teatrul. Sa fie clar.
Am improvizat cele câteva „citate“ de la începutul acestei Strapontine frapat fiind de faptul ca, de câtiva ani buni, directorii nostri de teatru mi-l evoca pe Mircea cel Batrân. Si asta, nu atât pentru ca îmbatrânesc literalmente în functii (despre asta, poate, într-o rubrica viitoare), cât pentru acest singular al deciziilor si înfaptuirilor evocând celebrul document istoric care începe cu „Io, Mircea Voievod“. Am avut ocazia sa stau de vorba cu directorii unor teatre ori festivaluri importante din Germania, Anglia, Polonia, Ungaria… Ca sa nu mai vorbesc de interviuri, articole. Nu stiu daca era vorba de o modestie funciara sau „doar“ de un elementar bun-simt (cultivat, presupun, si de o mult mai lunga experienta a democratiei), dar, de fiecare data când era vorba de performante, initiative, turnee ale institutiei conduse de ei, pronumele personal era pus la plural. Si personalitati artistice de maxima anvergura, având si calitatea de fondatori si directori ai unor companii sau centre (Ariane Mnouchkine, Declan Donellan, Peter Brook etc.) se evoca doar ca parte a unei echipe.
Si atunci, am fi oare îndreptatiti sa banuim ca viata directorului de teatru român nu se reduce la aceea a institutiei care-l are drept staroste, ci se extinde pâna când ajunge sa se identifice cu scena respectivã? Nu cumva omul nostru procedeaza, în fond, la un transfer de importanta? Identificându-se cu functia, cu teatrul respectiv, arogându-si statutul de unica instanta decizionala, el capata dintr-odata rang, profil, importanta. În momentul în care si-a luat în primire mandatul, el înceteaza sa mai fie doar actorul Popescu sau regizorul Ionescu. Si atunci arunca la gunoi si pluralul, asa cum un boschetar ajuns peste noapte milionar îsi arunca vechile zdrente în pubela în care le-a gasit. Pluralul e pentru subalterni, pentru mase.
În plus, acest mod de a folosi singularul tradeaza de cele mai multe ori atitudinea insului fata de rostul sau în lumea care e, nu-i asa, teatrul. Odata înscaunat, insul se transforma într-un vataf care face, cu mai mult sau mai putin talent, pe boierul. Slugarnic fata de cei care l-au înscaunat, taie si spânzura în relatia cu cei de sub el. (De exemplu, te lovesti de o secretara careia îi e frica sa primeasca si sa înregistreze o cerere fara acordul sefului! Atunci, cum sa-ti rezolvi daravela? Poate sa faci mai întâi o cerere prin care sa-i soliciti directorului aprobarea de a depune cererea propriu-zisa. Dar cum faci sa ajunga la el aceasta prima cerere? Poate printr-o cerere preliminara..?)
Iar atunci când i se cere sa faca reduceri de personal, se grabeste sa fuga la primarie cu tabelul cu indezirabilii de la el din teatru. Ori îsi aduna întreg personalul (artistic, administrativ, tehnic), îsi freaca mâinile si comunica, în termeni mult mai licentiosi decât cei folositi aici: „Acum ati ajuns la mâna mea!“.
Sigur, nu toti cei care conduc teatre, la noi, corespund acestui posibil portret-robot. Doar ca aceia nu prea se învesnicesc în fotoliul de director. Poate pentru ca prefera pluralul?

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper