Insultarea publicului

Un articol de VICTOR SCORADET

Atunci când resping o piesa contemporana propusa spre montare de catre un regizor mai putin rasfatat de soarta, directorii teatrelor noastre dau vina pe bani. Mai exact, pe lipsa lor. Piesa din zilele noastre ar presupune cheltuieli suplimentare pentru achizitionarea drepturilor (autor, traducere), iar vremurile pe care le traim sunt, cum altfel, grele. Nu conteaza ca drepturile respective nu prea sar de 1500 de euro. Si ca traducatorul trebuie platit si in cazul montarii unui clasic – asta, daca nu se apeleaza la vreo traducere foarte veche (si de nefolosit, din cauza ca limba s-a mai schimbat intre timp.) E limpede pentru oricine ca scuza cu banii e un simplu pretext.
Cu atât mai mult se cuvine sa apreciem sinceritatea, atunci când se-ntâmpla sa o intâlnim: „Nu mai fac piese contemporane“, a spus, nu de mult, un manager de teatru, „pentru ca nu vreau sa-mi pierd abonatii de la loji… Sunt oameni care vin la teatru de mai bine de patruzeci de ani“. Si nu numai sinceritatea; iata un conducator de teatru care-si cunoaste publicul, care are grija mai cu seama de spectatorii vârstnici, dar credinciosi… Cât timp mai exista astfel de directori, s-ar putea inflacara un naiv, inca mai exista speranta pentru teatrul românesc.
Care speranta, prietene?, ar putea ricana un tânar informat si sceptic. Cum adica, speranta? Vrei sa zici ca, din cauza unor spectatori care, acum o jumatate de secol, aplaudau cu egala frenezie piese de Lucia Demetrius si Molière, de Shakespeare si Paul Everac, nu putem sa jucam noi ce se mai scrie astazi in lume? Sa nu putem si noi sa vedem ceva de Sarah Kane, de Marius von Mayenburg ori de Artur Palyga, numai din cauza ca directorul vrea sa menajeze câtiva pensionari nostalgici? Sa le ascunda faptul ca, intre timp, lumea s-a mai schimbat, si anume pe ici, pe colo, prin punctele esentiale? Si, odata cu lumea, si teatrul? Pai daca le are cu vârsta a treia, de ce nu-i ia la el acasa sa-i tie cum o tineau aia pe baba din „Good bye, Lenin“?!
O sa intrerup aici acest inceput de cearta ipotetica printr-o intrebare: poate cineva – fie si un manager grijuliu si inspirat – sa bage mâna-n foc ca, printre acei veterani ai lojilor, nu se afla si oameni mai racordati la actualitate, insi suficient de deschisi si de inteligenti incât sa accepte pâna la urma si o mica bruscare a orizontului lor de asteptare?
In a doua jumatate a anilor saizeci, Peter Handke, un austriac nerusinat de celebru pentru vârsta lui (la douazeci si cinci de ani era considerat un clasic in viata) a scris un text in care, pe portiuni ample, publicul era insultat fara menajamente. Incercati sa va imaginati: va aflati intr-o sala de teatru, v-ati dus sa va luati portia de Bine, Adevar si Frumos si pe scena se afla patru insi la costum si cravata care va privesc in ochi si va fac idioti, imbecili, retardati si tot asa. Sigur, era deceniul razboiului din Vietnam. Si, acolo unde societatea incepea sa dea semne de primejdioasa somnolenta, teatrul facea ce face el intotdeauna atunci când e, vorba lui Brook, viu: reactiona, incercând sa-i stârneasca lumii… reactivitatea. Montata ulterior in mai toate tarile in care exista teatre, piesa a avut premiera româneasca (fireste, o jumatate de secol mai târziu) la Teatrul Tineretului din Piatra Neamt in regia lui Vlad Mugur. (E drept, scena nemteana avea un director care nu tinea deloc sa-i menajeze pe spectatorii gâdilati o viata intreaga de plusul aceleiasi loji, preferând sa-i provoace, sa-i faca sa gândeasca.)
Cunosteam spectacolul din repetitii si de la generale, asa ca, la premiera, am incercat sa urmaresc si reactiile publicului. Si apoi, la o astfel de piesa, spectacolul propriu-zis se desfasoara in sala… La un moment dat, am fost realmente izbit de expresia de pe chipul unui spectator asezat intr-una din lojile centrale. Trecut bine de saizeci de ani, omul n-a parut deloc tentat sa paraseasca sala atunci când, dinspre scena, asupra publicului a inceput sa se reverse un potop de insulte. Mai mult, parea sa se amuze copios. Era mai mult decât evident ca „privirea“ lui trecuse dincolo de primul strat al piesei, iar ceea ce descoperea el acolo ii facea o reala placere. Aveam sa-l revad, in aceeasi loja, si la a doua si chiar la a treia reprezentatie, cu chipul inundat de aceeasi bucurie inteligenta.
Asadar, de unde stie managerul pe care l-am invitat, astazi, pe strapontina noastra, ca printre fidelii lojilor din orasul sau nu se afla si oameni dispusi sa guste noul, surpriza ori chiar socul? Mi-a fost dat sa aud de multe ori directori spunând ca „publicul nostru“ nu ar fi pregatit pentru cutare piesa socanta, pentru cutare autor dificil. Numai ca, atunci când astfel de texte au ajuns totusi pe scena, reactiile spectatorilor i-au contrazis copios. Au demonstrat-o inca mai explicit discutiile cu publicul organizate uneori dupa reprezentatii. (Modalitate pe cât de simpla, pe atât de raspândita de updatare a spectatorilor, pe care le-as sugera-o tuturor teatrelor noastre.) Majoritatea celor ce urmarisera spectacolul reusisera sa vada dincolo de actiunile sau formularile socante si sa descifreze cu maxima precizie semnificatiile reale si chiar poezia de dincolo de ororile prezentate pe scena. Si nu numai in Bucuresti sau in alte metropole, ci si in orase mai mici si mai putin „incercate“ de un astfel de teatru (pe care multi manageri il mai numesc, cu apasata condescendenta, „experimental“..!).
Pare de domeniul evidentei: publicul este mult mai inteligent decât il cred majoritatea celor ajunsi, intr-un fel sau altul, sa conduca un teatru. Chiar daca nu a fost rasfatat cu marile experiente teatrale din lumea normala, spectatorul român traieste, totusi, acum. Si exista un spirit al timpului, un mental care impregneaza tot ce ni se intâmpla. El se regaseste in muzica pe care o ascultam, in hainele pe care le purtam, in cartile pe care (poate) le (mai) citim, in filmele pe care le vedem. Si actioneaza apoi ca un cifru si in dramaturgia pentru care nu am fi inca pregatiti. Ei bine, suntem. Iar un director de teatru care gândeste altfel nu face decât sa-si insulte publicul.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper