Independenti de nevoie

Un articol de VICTOR SCORADET

Desi e departe de ponderea pe care o are în tarile normale, inclusiv în cele vecine, teatrul independent pare sa cunoasca si la noi o evolutie ascendenta. Din ce în ce mai multe afise, din ce în ce mai multe anunturi tv, radio ori pe net se straduiesc sa ne atraga prin poduri, prin beciuri, prin cluburi sau cafenele în care se face teatru. Si nu numai în Bucuresti, Cluj, Iasi, Timisoara, Craiova, ci si în orase mai mici, cu teatre de stat destul de autoritare, exista initiative nascute fara aportul banului public. De câtiva ani buni, fenomenul a intrat si în atentia organizatorilor de festivaluri. A existat chiar si un festival anume (Underground-ul de la Arad), din care s-au consumat opt editii, ultimele trei sau patru fiind internationale. Sa însemne asta ca avem si noi, în sfârsit, independentii nostri?
De fapt, nevoia artistilor de a-si asigura un grad cât mai mare de libertate tine de definitia artei. Iar miscarea desprinsa programatic de sistemul teatral consacrat a aparut atunci când acesta din urma a început sa-i confrunte pe artisti cu varii îngradiri sau presiuni. Ele nu veneau dinspre politic, ci – culmea?! –, erau facute în numele publicului. Ati înteles, desigur, ca e vorba de Broadway-ul anilor ‘50. Succesul comercial era incompatibil cu contrarierea gustului general, cu orice tentativa de bruscare a orizontului de asteptare. Orice încercare de înnoire a limbajului, orice gest ce implica o doza de risc de casa erau respinse de catre un establishment beat de propriul sau succes. Ca atare, un numar de creatori de teatru au întors spatele nu doar consacrarii generale si prosperitatii materiale, ci si unui confort tehnic considerat indispensabil unei exprimari teatrale adecvate. Acestia s-au apucat sa faca teatru prin locuri care de care mai ciudate, cu mijloace extrem de precare. Un teatru polemic, refuzând orice compromis moral si estetic, un teatru al frondei, al socului. Miscarea a fost denumita, probabil spontan, off-Broadway. Iar când fronda si socul au devenit de bon ton si comertul a pus stapânire si pe off, independentii radicali au creat off-off-Broadway-ul. Iar sirul de off-uri a continuat – e drept, sub denumiri care au facut istorie: Living Theatre, Open Theatre, Bread and Puppet…
Am reluat aici, foarte pe scurt, câteva lucruri stiute pentru a releva cele câteva elemente definitorii al independentei în teatru: alergia la orice tip de constrângere exercitata de sistem, nevoia de cautare neîngradita, fascinatia riscului. Artistul independent refuza compromisul. Si, odata cu acesta, succesul de dragul succesului. Mai mult, el accepta o serie întreaga de neajunsuri si sacrificii determinate de lipsa banilor. Pentru ca e convins de puterea mesajului, de energia explorarii, gata sa compenseze orice fel de neajuns. Pâna la un punct, situatia independentului pare sa se asemene cu cea a unui personaj de desene animate. Când e victima unui accident extrem de dureros, dar nu poate sa urle din cauza câinelui care doarme alaturi, motanul iese glont din casa, fuge pâna-n vârful dealului si îsi urla durerea în voie. E adevarat, pe artistul independent nu frica îl goneste din casa, ci sila de stapânii acesteia. Si apoi, acolo unde se refugiaza el, exista totusi un public dispus sa urle cu el. Încolo, si unul, si celalalt, au o mare problema cu dulaul imbecil si feroce si stapânii talâmbi.
Câtiva independenti din specia asta a dat si teatrul nostru. E vorba de artisti care, fie doar într-o prima etapa a carierei lor, fie si ulterior, s-au simtit mai la largul lor pe scena precara tehnic si material a independentei. Acestia – i-am putea numara pe degetele unei mâini –, s-au lansat pe la sfârsitul anilor nouazeci si începutul deceniului urmator. Dar independentii aparuti între timp? Sa nu fie ei autentici?
S-ar putea ca si printre acestia sa existe câtiva artisti obsedati de un teatru pentru care scenele noastre nu se simt înca pregatite. Dar cei mai multi dintre ei se produc prin subsoluri, prin cluburi, prin sufragerii si garaje pentru ca nu au încotro. Mai exact, pentru ca nu au loc pe scenele subventionate.
Si cum ar putea sa-si gaseasca loc în vreunul din cele mai putin de saizeci de teatre nationale si de stat din România cei peste doua sute de tineri care ies, anual, din toate facultatile noastre teatru? Sigur, exista si televiziuni, posturi de radio, exista publicitatea. Dar nici acestea nu pot prelua decât o mica parte dintre absolventi. Si apoi, e firesc sa ne închipuim ca multi dintre cei ce au absolvit actoria, regia, scenografia, teatrologia tin mortis sa faca teatru, si nu televiziune sau radio sau publicitate. Pentru acestia, singura posibilitate ramâne scena independenta. Sau underground. Sau off. În cazul lor, nu e însa vorba de o alegere. Ei sunt constrânsi sa fie independenti.
Ar fi absurd ca aceasta delimitare între independentii de vocatie si cei de nevoie sa fie citita ca un repros adresat celei de-a doua categorii. Rostul acestei strapontine e acela de a introduce o nuanta, un accent, o precizare. E extraordinar ca mai avem câtiva independenti de vocatie. Acum vreo zece ani am cunoscut, în Germania, un actor în vârsta. Prin anii saizeci, la douazeci si trei de ani, era angajat la un teatru important – Münchner Kammerspiele – si  considerat unul dintre marile talente ale scenei germane. Pâna într-o zi, când directorul i-a împrumutat cartea lui Peter Brook, „The Empty Space“, care a tocmai aparuse în germana. Dupa ce a citit-o, tânarul actor de succes si-a dat demisia din prestigioasa institutie si si-a alcatuit o trupa a lui. Ar fi putut sa revina în establishment, dar a ales sa-si petreaca viata batând lumea cu propria sa companie.
Si e foarte bine ca avem o scena independenta din ce în ce mai populata. Climatul specific acesteia, chiar si în conditiile în care majoritatea celor ce o anima sunt idependenti de nevoie, nu va întârzia sa-si arate efectele. Iar de acestea are din  ce în ce mai multa nevoie teatrul nostru de repertoriu, cel subventionat. Establishment-ul, cum s-ar zice.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper