Iesirea din Ieud

Un articol de ALEX GOLDIS

Ioan Es. Pop, Unelte de dormit. Cu 10 desene de Dumitru Gorzo, Cartea Româneasca, Bucuresti, 2011, 103 p.

Pe cât e de placuta reintoarcerea la literatura a unui autor important (si am avut destule comeback-uri spectaculoase in ultimii ani, de la Gabriela Adamesteanu pâna la Mircea Cartarescu sau Ion Muresan), pe atât e ea de derutanta si de angoasanta atât pentru scriitorul insusi, cât si pentru critici. Pentru primul, miza de a-si depasi umbra devine aproape inevitabil un scop in sine, paralizându-i de multe ori gesturile creatoare. Cele doua alternative care-i stau in fata – incercarea de a repeta opera prima sau, dimpotriva, experimentul de dragul ocolirii ei – sunt egal de riscante. Astfel incât, daca nu e in acelasi timp radicala si autentica (fatala combinatie!), reintoarcerea e rapid clasata ca esec. Angoasa criticilor, pe de alta parte, vine din obligatia profesionala de a situa foarte clar textul nou in ansamblul reusitelor vechi. In loc sa comenteze volumul in sine, cronicarul se vede nevoit sa apeleze la toate instrumentele si procedurile care fac sfânta rutina a meseriei: judecata de valoare, situare in context, privire comparatista s.a.m.d.

Manierism si popularitate
Ce-i drept, in cazul lui Ioan Es. Pop, poet care, desi publica rar, revine constant in actualitate, lucrurile sunt ceva mai simple, intrucât socul „Ieudului fara iesire“, cel mai bun volum de poezie din anii ‘90, a fost dezamorsat treptat – gradat chiar – prin cele patru carti de dupa. Daca scaderile valorice de la un volum la celalalt au ramas aproape insesizabile (mai ales ca poetul si-a pastrat aproape intacte imaginarul si obsesiile), odata cu „Petrecere de pietoni“ (2003), a patra carte, distanta fata de „Ieudul fara iesire“ a inceput sa devina vizibila cu ochiul liber. Astfel incât s-a vorbit atunci pentru prima oara despre oboseala, repetitie si alunecare in manierism. De notat, totusi, ca imaginea lui Ioan Es. Pop n-a avut prea mult de suferit – asa cum se intâmpla de obicei când scriitura o ia pe o panta descendenta – din cauza unui paradox interesant: cu cât poetul actual slabea in expresivitate, cu atât autorul „Ieudului fara iesire“ era mai popular in rândurile tinerei generatii. „Petrecere de pietoni“, cel mai neconvingator volum al poetului, era contemporan cu instalarea sa simbolica in primul strat de referinte ale douamiistilor, alaturi de Mircea Ivanescu, Virgil Mazilescu, Angela Marinescu sau Ion Muresan.
Recentul „Unelte de dormit“ se inscrie deja intr-o tendinta mai generala din ultima vreme, de regasit, in mod surprinzator, la poeti de generatii si de timbre foarte diferite. La fel ca Angela Marinescu in „Probleme personale“, la fel ca Mircea Cartarescu in „nimic“ si alaturi de Ioan Moldovan in cel mai recent volum, autorul „Porcec“-ului tematizeaza, in atâtea ipostaze, pierderea inspiratiei, marasmul expresiei, abulia scrisului. Intr-o formula cu totul diferita, Ioan Es. Pop vine totusi in siajul volumului de anul trecut al lui Cartarescu, etalon absolut pentru modalitatea brutala de a-si anunta renuntarea la poezie si „tocirea simturilor“: „nu mai stiu nici o limba./ in cerul gurii e o bezna absoluta/ cum sa vorbesti cu o pestera/ in loc de gura?// poate insa ca noua vorbire/ nu va mai trece prin gura“. In cazul lui Ioan Es. Pop, insa, inutilitatea scrisului nu e decât consecinta directa a unei resemnari si a unei oboseli aproape cronice. N-as zice ca suferinta, vinovatia, teama organica de moarte (mai ales ideea de familie e inseparabila de cea de disparitie, caci poetul nu uita sa noteze mereu ca arborele genealogic i se scutura in fiecare anotimp) au parasit cadrul lui Ioan Es. Pop, desi imaginarul sau e mult imblânzit. Ele se regasesc, toate, in siajul micilor evenimente de interior ale personajului central, cu cât mai dramatice cu cât nu vorbesc decât despre banala (dar cât de coroziva!) singuratate. Fie ca asteapta colindatori de Craciun, se imbraca frumos pentru o petrecere inexistenta sau doar isi face siesta, personajul din „Unelte de dormit“ e amenintat mereu de o disperare surda, care iese doar rareori la iveala, ca in aceste frumoase versuri demne de scriitorul „Ieudului fara iesire“: „intr-o noapte ca asta, nici prea vârtoasa,/ nici prea zbuciumata,/ cu o luna mai degraba vesteda si sovaitoare,/ stând in pat si holbându-ma la nimicurile de la televizor,/ voi fi lovit brusc de o spaima neasteptata.// voi incepe sa tremur din toate incheieturile./ o slabiciune aspra imi va impinge plamânii in gâtlej./ voi vrea sa trag aer in piept si nu va mai fi cu putinta./ ma voi precipita sa respir cu pielea de pe piept,/ caci prin glota nu va mai fi chip.// ma voi grabi sa-mi fac o alta gura./ voi despica una-ntre coaste, cât mai aproape de plamâni./ nu va fi bine, pentru ca plamânii/ vor fi plcat de la locurile lor.// cu masele fierbând si cu mintea ratacita,/ voi zori sa dau o gaura in burta,/ sa trag aer pe acolo si sa pun plamânii/ sa-si faca treaba de plamâni.“ Ascunsa mereu in spatele unui trup indiferent, politicos si sensibil la convenientele sociale, singuratatea cea mai brutala iese la suprafata razbunator prin malformarea totala a organelor. La Ioan Es. Pop, drama interioara prinde intotdeauna corp.

Intre Scylla simbolica si Caribda realista
Din pacate, insa, putine piese din volum se ridica la nivelul frumusetii violente cu care ne-a obisnuit poetul. Notam ca versurile de mai sus sunt demne de autorul „Ieudului fara iesire“ pentru ca, din pacate, majoritatea fragmentelor din „Unelte de dormit“ par a fi scrise de un cu totul alt poet. Fapt cu atât mai ciudat cu cât, repet, temele lui Ioan Es. Pop sunt de regasit in intregime aici. Ceea ce s-a schimbat, insa, e tocmai conceptia de fond. Caci, departe de a mai cultiva acea relatie convulsiva cu exteriorul, care facea ca translatiile de la subiect la real sa fie intotdeauna surprinzatoare, Ioan Es. Pop practica o poetica simbolica pe de o parte, si realista, de cealalta parte. Miezul „Ieudului fara iesire“ consta atât in captivitatea geografica, propriu-zisa, intr-o localitate de provincie, cât mai ales in prizonieratul in odaia personala sau, de ce nu, chiar in propria carne: „daca as fi scobit cu unghia in carnea ei as fi putut intra/ a zis nu-ti scobi cu unghiile carnea nu-i camasa e/ carnea ta nu poti iesi“. tinute pâna acum intr-un echilibru perfect, partea simbolic-abstracta a poeziei divorteaza de cea realist tranzitiva, ramânând, fiecare, niste jumatati sterile. Prima se invârteste in jurul unui metafizic indoielnic, populat de ingeri si lumini, ce dau poemelor un aspect de candoare trucata. Ceea ce pierde in vizionarism, Ioan Es. Pop (la fel ca Ion Muresan in ultimul volum, dar cu mai multe izbânde) incearca sa compenseze prin scenariu. Iata cum suna acest poem previzibil si naiv al despartirii de ingerul personal: „pâna la doi-trei ani, ingerul tau/ sade in apropierea ta./ sunteti cam de aceeasi greutate./ il poti vedeau, auzi, pipai. apoi, insa/ el, care e energie pura, se inalta putin,/ iar ochii tai, care nu se mai uita in sus,/ il pierd din vedere. auzul tau, care se/ ingroasa, nu-l mai poate auzi“. Semn ca in „Unelte de dormit“, Ioan Es. Pop nu mai construieste metaforic, ci vorbeste in metafore. Si n-ar fi fost nicio problema daca, in drumul anevoios spre plasticizare, Ioan Es. Pop nu s-ar fi ciocnit de Lucian Blaga sau de Nichita Stanescu. Primul graieste prin gura lui Ioan Es. Pop in versuri de tipul „daca n-as fi fost silit sa vorbesc,/ n-as fi vorbit niciodata./ pâna la sase ani nu mi-au cerut-o/ si a fost bine, pentru ca stateam sub vorbire/ ca sub un clopot de fonta perfect ermetic“, in timp ce al doilea ii imprumuta, in câteva poeme, cam toata fizionomia: „si poate atunci ochiul, care face/ doar deservicii vederii, va disparea./ când va vedea cu pielea, omul nu va mai fi om,/ iar religia retinei va fi disparut de mult./ dumnezeu, atâta cât exista, nu rezista la vedere,/ dar atunci nu ne va mai scapa“.
Supralicitarea simbolicului merge, astfel, cot la cot cu tranzitivitatea cea mai fada. Caci prea multe din „Uneltele pentru dormit“ nu sunt decât naratiuni lipsite de culoare, inviate pe alocuri de câte o sentinta exprimata aforistic. Cu simbolicul scapat din mâna si lasat sa zburde liber, pe suprafata poeziei lui Ioan Es. Pop incepe sa se depuna o crusta moralista pe care poeme mai vechi n-o anuntau deloc: „dupa ce m-am holbat in noaptea de craciun/ trei ceasuri la televizor si am auzit aceleasi stiri/ pe toate posturile si am vazut aceiasi/ bastani risipind aceleasi mii de euro/ la manelisti si aceleasi tâte rastindu-se/ la camera de filmat si aceleasi funduri ciuruite/ frecându-se de ecran,// am inchis totul si m-am tavalit in pat/ cu gândul sa nu ma mai scol vreodata“. Sugestivele poeme de odinioara despre betie si alcoolici se transforma si ele in schite si monologuri asezonate cu vorbe de duh. Finalurile „inspirate“ laudate de critica nu sunt, vai, decât gaselnitele unui autor indeajuns de inteligent incât sa-si dea seama ca doar aceste tuse cam groase ii pot salva poezia de la anonimatul complet. Un poem despre posibilitatea inmultirii – macar optice a – berii se incheie astfel: „cum de nu mi-am dat seama pâna acum?/ pai cu ochelari numarul sase beau toata ziua/ si platesc doar cât pentru o bere“. Altul, despre nesatietatea alcoolizatului, dobândeste valente simpatic-metafizice, dar cu nimic mai profunde: „precis o sa ma las un an sau doi/ sau zece sau o suta./ de mâine chiar c-am sa ma las precis./ dar vai cu câta frica ma gândesc deja/ la vesnicia insetata care va urma“.
Surprinzator e Ioan Es. Pop in acest volum doar prin replicile la adresa câtorva dintre pastelurile lui Alecsandri. Jocul devine provocator cu atât mai mult cu cât, fidel inaintasului, fara a renunta la versificatia rimata si vioaie, neoexpresionistul reuseste s-o rastoarne in mici bijuterii de sadism si expresivitate intunecata. Cine s-ar fi gândit vreodata ca Ioan Es. Pop e si un excelent artizan al cuvintelor, capabil sa compuna poate cândva, in cea mai curata maniera cartaresciana, o istorie a poeziei românesti din unghi morbid si absurd? Cu regretul de a nu putea cita mai mult, transcriu, totusi, un pasaj dedicat poetului „vesnic tânar si ferice“, „tradus“ in sfârsit in sensibilitatea EMO specifica tinerei generatii: „si când neguri arzatoare se vor prabusi alene,/ s-or acoperi de carne si vor atipi in vene,/ unde sângele-i va duce spre intâiul lor stramos./ fioros va bate gândul, sumbri fi-vom si frumosi“.
Nu-l pot invinui, astfel, decât partial pe Daniel Cristea-Enache pentru ca acorda puncte din oficiu acestui om si poet fantastic, care a ratacit insa drumul acasa, in fertilul si binecuvântatul Ieud.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper