Identitatea româneasca (IV)

Un articol de EUGEN SIMION

6) S-a vorbit mult si se vorbeste si azi in discursul mediatic despre resemnarea, duplicitatea, neseriozitatea noastra organica, de lipsa de gravitate si, deci, de profunzime, de inapetenta românului pentru creatia fundamentala in toate domeniile, in fine, de adamismul nostru, adica de vocatia de a incepe si a nu termina. Sa le luam pe rând. Sunt românii mai duplicitari decât altii? Spun ei una si gândesc alta in relatiile publice si in comunicarea dintre ei? Asa se spune si probabil ca asa se intâmpla in multe situatii. Nu stiu insa daca este vorba de o dimensiune organica a omului românesc. Sincer vorbind, nu cred ca suntem mai duplicitari si mai neseriosi decât indivizii altor natii. Faptul ca am trait atâtea secole sub stapânire straine a stimulat, in mod sigur, un anumit tip de comportament duplicitar bazat pe principiul „capul ce se pleaca sabia nu-l va rapune“. Multi vad aici expresia lasitatii noastre fundamentale, nu semnul unei morale acceptabile (morala supravietuirii). Versul poate fi citit, recunosc, in toate felurile si cine vrea sa traga o concluzie dezastruoasa despre psihologia si morala româneasca are posibilitatea s-o faca. Nu m-as grabi, totusi, sa trag asemenea concluzii pe baza unui singur vers din poezia româneasca. Sunt si altele care sugereaza alt tip de reactie in fata primejdiei. Balada „Toma Alimos“, de pilda, pe care nu stiu de ce analistii specificului nostru o uita aproape sistematic. Ei deplâng resemnarea ciobanului din „Miorita“ si zic ca refuzul de a lupta tradeaza o lasitate fundamentala, o lipsa de virilitate condamnabila. Gresesc, pentru ca interpreteaza abuziv pragmatic o balada in care este vorba de o moarte ritualica si de o nunta cosmica, spirituala, nu de o filosofie practica, „Toma Alimos„, in schimb, sugereaza altceva, mitul onoarei si al justitiei, dupa cum „Balada Mânastirii Arges“ exprima un splendid mit estetic…
In planul spiritualitatii, vreau sa spun, românii au o filosofie de viata mai complexa si nu-i deloc drept si nici pedagogic sa-i tragem mereu de urechi in comentariile noastre negationiste si dispretuitoare, nici sa le cultivam excesiv orgoliile. Cioran ii supune in „Schimbarea la fata a României“ unei terapii de soc, in dorinta – spune chiar el – de a-i trezi din somnul lor in istorie. Adevarul este ca niciun popor n-a trait in afara istoriei din moment ce el exista inca si niciun popor nu este asa de inert spiritual si acultural din moment ce produce, intre altele, spirite atât de sceptice si asa de stralucitoare care sa-l conteste cu atâta fastuoasa vehementa…
7) Un paradox care spune ceva despre firea omului românesc si despre vocatia lui de a cârti. Ne place, intr-adevar, sa cârtim, sa contestam, suntem in atitudinile noastre politice mai mereu pentru contra, ca Ion Creanga, ne place sa trancanim, ca eroii lui I.L. Caragiale, dar stim sa si tacem când vorbaria altora ne agaseaza. Din spiritul de cârtire a iesit critica româneasca puternica si vasta (atât de puternica si, uneori, atât de stralucitoare incât imi vine sa spun ca, daca românul s-a nascut poet – cum pretinde Alecsandri – românul a devenit la maturitate critic literar), din placerea de a vorbi a iesit o mare opera – cea a lui Caragiale – in care unii moralisti sceptici vad un model al spiritului românesc. Modelul exista, intr-adevar, si el este observat mai ales in sfera politicii. Aici, da, Catavencu, Trahanache, Tipatescu, Coana Joitica se repeta de la o generatie la alta si, ce-i mai curios, de la un regim politic la altul, de dreapta sau de stânga, in democratie sau in dictatura. Este o exagerare, totusi, a socoti ca toti românii sunt fiii eroilor lui I.L. Caragiale si singura lor menire pe lume ar fi sa trancaneasca, sa traduca, sa bage intrigi, sa pertracteze si sa se lase condusi, in familie si in politica, de câte o Coana Joitica adulterina, intriganta si romantioasa. Cum am spus si alta data: de ar fi asa, n-am avea poetii pe care ii avem si, in fond, n-am fi avut si n-am avea o viata spirituala, am fi disparut demult din istorie.
Eu cred, dimpotriva, ca românii formeaza o natiune coerenta, o natiune culturala si ca filosofia lor de existenta este complexa, cu virtutii si pacate ca oricare alta. Suntem spirite tranzactionale? Suntem, probabil, când ne ocupam de negot si intram in politica, dar in alte sfere de existenta ne comportam, diferential, in functie de educatia si de puterea noastra de intelegere. Mihail Ralea construieste o fantasma pornind de la parte, nu de la intreg. Suferim de adamism? Ca sud-est europeni, avem negresit o dimensiune adamica, adica incepem ceva si nu totdeauna terminam. Ortega y Gasset considera ca este o maladie a spiritului mediteranean. Din contactul cu grecii si cu alte popoare mediteraneene am fost, probabil, contaminati de aceasta boala a spiritului, ceea ce nu-i foarte grav pentru ca, odata cu ea, au patruns in psihologia omului românesc si alte calitati ale spiritului care a fondat lumea europeana… Simtul estetic, de pilda, vocatia de a construi, ideea de toleranta si o anumita propensiune pentru alteritate, mai exact: disponibilitatea de a accepta pe Celalalt, ceea ce in planul relatiilor sociale se traduce printr-o morala, vizibila pâna de curând in clasa taraneasca, bazata pe omenie. Spiritele sceptice ridiculizeaza azi aceasta notiune, vazând in ea o fantasmagorie a poporanismului sau, mai grav, o utopie comunista. Ceausescu a introdus, intr-adevar, in faimosul sau cod de etica si echitate sociala notiunea de omenie, preluând-o din morala taraneasca si dându-i o alta semnificatie si alta destinatie (o destinatie mai degraba propagandistica). Asta nu inseamna ca trebuie s-o scoatem din vocabularul nostru etic, cum nu trebuie sa renuntam la ideea de justitie si echitate sociala sau la ideea de egalitate de sanse de teama de a nu fi suspectati de simpatii cripto-comuniste. Omenia reprezinta in lumea româneasca, de ieri si de azi, o forma de toleranta si un criteriu de judecata morala. Individul care nu-i capabil de omenie este un individ fara suflet si, pentru a marca aceasta cadere morala, românii au un proverb citat de Zane si folosit de Creanga: „la unul fara suflet, trebuie unul fara de lege“…
De aici si din alte fragmente putem trage, cred, o concluzie: daca vrei sa citesti psihologia unui popor, consulta intâi creatia lui, inclusiv folclorul. Acolo poti afla, daca stii sa citesti si sa intelegi ceea ce citesti, complexitatea si adâncimea unui spirit colectiv si notele unui mod specific de a te situa in lume.
8. Toata lumea este preocupata, agasata, exasperata, apoi, de fatalitatea românilor cu argumentul ca cine este resemnat in viata de toate zilele este resemnat si in istorie. Si, daca resemnarea devine o morala colectiva si o politica de stat, natiunea respectiva este, cu timpul, stearsa de pe harta lumii. Literatura a speculat, oricum, aceasta tema, a repetat-o si a impus, putem spune, in mentalul colectiv mitul fatalitatii noastre implacabile. Eminescu a sugerat, adevarat, ideea fatalitatii, dar in legatura cu destinul omului si cu ideea desertaciunii lumii, nicidecum in raport cu istoria. Sunt românii invariabil fatalisti? Boicoteaza ei la infinit istoria din pricina sentimentului fatalitatii si pe baza filosofiei lor de existenta dominata de resemnarea orientala? Sunt, probabil, printre ei si spirite care, gândindu-se ca la capatul drumului ii asteapta, orice ar face, neantul, accepta ideea fatalitatii, dar ca românitatea, in totalitate, este condamnata la fatalitate, nu-mi vine sa cred. Fatalitatea este, inainte de orice, o tema literara, iar ca subiect de reflectie si atitudine existentiala, ea apare, mai mult ca sigur, in pragul neantului, atunci când individul se intâlneste cu iminenta mortii. O filosofie de viata unic româneasca? Inca o data: nu cred, pentru ca ne putem imagina ca orice individ accepta sau se revolta impotriva fatalitatii ce-l pândeste. Sunt mai degraba de parere ca, asa cum literatura lui Corneille si Racine au influentat comportamentul omului francez – dupa cum spun cei care au studiat aceasta problema – tot asa fatalitatea româneasca a devenit, sub influenta „Mioritei“ si a altor scrieri, o dimensiune a filosofiei lor de existenta. Si, la urma urmei, ce daca am fi fatalisti? Cu ce spiritul nostru ar fi mai inalt si mai profund daca n-am accepta ideea fatalitatii? Care, fie vorba intre noi, tot exista, tot ne asteapta, o acceptam sau nu. O discutie, vreau sa spun, fara finalitate. Sau cu o singura finalitate…
*
Pentru a incheia acest eseu menit, avertizez, nu sa elucideze ceea ce nu poate fi niciodata elucidat in intregime – si anume identitatea unui popor si, ipso facto, identitatea unei culturi – intreb inca o data: care ar putea fi in cazul nostru punctele cardinale de care vorbeste Max Gallo pe urmele lui Fernand Braudel? Sau, mai direct zis, care este problematica natiunii române si ce inseamna a fi, azi, român? Raspund, evident, in stil impresionist si, deci, fatal subiectiv. Secole de-a rândul problematica natiunii a fost pentru români chiar problema natiunii. A fost si a ramas problema esentiala. Ei au trait separati, au trait sub ocupatii straine si de-abia in 1918 au realizat unirea tuturor provinciilor locuite de români. Nu pentru multa vreme insa. Dupa doua decenii Basarabia a trecut din nou la rusi in urma intelegerii dintre Stalin si Hitler, apoi o parte din Transilvania a fost luat de unguri in urma Dictatului de la Viena. Dupa cel de al doilea razboi mondial, Nordul Transilvaniei a revenit românilor, dar nordul Bucovinei si Basarabia, in totalitate, nu… Dupa caderea comunismului, românii au putut sa circule mai mult in lume. Unele statistici arata ca sunt 13 milioane de români, azi, in afara granitelor. Unii plecati sa munceasca, altii instalati deja in tarile-tinta. Ceea ce i-a tinut uniti pâna acum a fost limba si, prin limba, constiinta latinitatii, pusa mereu in discutie, aparata, dovedita de istorici si filologi. Cultura româna are ca tema esentiala tocmai mitul national in sensul infatisat mai inainte, de la poezie la istorie, sociologie si, s-a vazut, la antropologie si psihologie… In secolul al XVIII-lea tema nationala este resuscitata de iluministii transilvaneni in scrierile lor religioase si istorice, in secolul urmator istoricii si poetii definesc miturile fondatoare ale natiunii române… Mituri active, mituri rodnice, de le putem spune astfel, repetitive si mereu imbogatite de cultura…
Ce elemente definesc problematica noastra in afara de natiune, limba, istorie si continuitate in istorie si spatiu? Un subiect care revine in studiile despre identitatea (psihologia) românilor este acela de ordin moral, cum s-a putut constata si din eseul de fata. Intelighentia româneasca este obsedata, putem spune, de morala colectiva sau, mai corect, de vulnerabilitatea noastra morala. Obsedata si sceptica. Greseste, exagereaza, uneori chiar delireaza in negationismul ei spectaculos, exprimat de multe ori in fraze frumoase. Semn ca autorul stie sa-si valorifice estetic deceptiile si idiosincraziile. Doua exemple: Cioran si Eugen Ionescu… Efectul pozitiv al acestui tip de discurs moral este acela ca el poate ajunge la metafizica si, atunci, tulbura ideile primite, pune, pe scurt, spiritul românesc in miscare si-l sileste sa se justifice si sa-si depaseasca complexele – numeroase si persistente.
Inca o data: care sunt punctele cardinale ale identitatii românesti? Ce inseamna, azi, a fi român? As pune punctele de reper in urmatoarea ordine, nu inainte de a aminti ca Mircea Eliade voia sa scrie prin anii ’70 o carte cu aceasta tema (vezi scrisorile adresate lui D. Micu). N-a apucat, din pacate, s-o scrie. A ramas doar tema care-l nelinistea pe marele mitolog. Asa dar: ce elemente esentiale definesc identitatea acestor latini orientali care, tot dupa Eliade, pot juca, intr-o zi, un mare rol istoric (rol de punte intre doua continente ale spiritualitatii)?
a) spatiul identitar („pamântul“, tara cu istoria si cultura ei);
b) limba (elementul esential);
c) ideea de unitate (in baza originii comune si a modului de a fi);
d) religia (majoritar ortodoxa intr-un spatiu lingvistic latin);

e) toleranta activa (morala comuna, mila crestina, omenia);
f) traind prea mult in nesiguranta („in calea rautatilor“), românii discuta mult, prea mult, despre psihologia lor; ei se tem mereu ca natia se risipeste in istorie si ca valorile noastre spirituale si morale dispar; discutam prea mult, vreau sa spun, despre specificul nostru si despre nestatorniciile noastre;
g) de aici ni se trage, in mod sigur, spiritul critic (spiritul de cârtire) exagerat si, de multe ori, paralizant. Se spune ca ar fi o trasatura a lumii latine. Oricum, latinii de la Dunare, fara a fi fundamental sceptici, se pun mereu in discutie pe ei insisi, contesta si prin contestatie (efectul pozitiv) ajung uneori la metafizica; indoiala, scrie undeva Cioran, este singura atitudine creatoare si solida in lume;
h) universalismul nu-i o trasatura dominanta a spiritului românesc, cum este la francezi; românii au alta filosofie de viata: ei vor sa fie, cum spune Maiorescu, nationali cu fata spre universalitate sau, in limbajul de azi, sa fie români-europeni. Nu ambitioneaza sa fie dirijorii concertului universal. Vor ca vocea lor sa nu fie suprimata sau acoperita de altii. E bine, e rau? Reusesc sa se impuna in lume, individual, prin creatorii lor (ca Brâncusi sau ca scepticul Cioran). Dar când vom putea sa ne impunem, mai intâi, si ca natiune culturala?
i) exista mai multe complexe ale spiritului românesc, cel mai puternic fiind acela care porneste din sentimentul ca valorile noastre nu sunt cunoscute si, mai ales, nu sunt recunoscute. O veritabila obsesie. Atât de puternica inca a fi român inseamna azi a te plânge mereu de faptul ca nu suntem bagati in seama, ca fiul risipitor din occident nu se mai intoarce si, când se intoarce, nu-si mai recunoaste fratele ramas acasa, lânga parinti. Si fratele fratelui risipitor n-a stat aici degeaba, a creat o civilizatie tot asteptând intoarcerea fratelui plecat in Occident (opera lui Sadoveanu sugereaza aceasta relatie si acest sentiment de asteptare in ecuatia latinitatii noastre oriental europene). Fantasma recunoasterii si sentimentul uitarii noastre, aici, in rasaritul european sunt, repet, recurente in cultura si obsedante in viata de toate zilele. De aici spaima noastra de ce va zice Europa de noi, grija de a nu ramâne in urma Europei… Preocupare jumatate indreptatita (provocati de ceea ce E. Lovinescu numea impropriu intunericul spiritual al rasaritului), jumatate neserioasa, teatrala, pentru ca Europa n-a fost multa vreme cu ochii pe noi si, chiar de ar fi fost, nu Europa face si desface in locul nostru…
j) Ce inseamna, asadar, a fi român in epoca postmodernitatii si in plina criza economica si morala? Caci, mai puternica decât criza economica, mi se pare a fi criza morala. Poate insemna multe lucruri. Mie mi se pare ca a fi român in 2011 este a fi un individ, daca nu politizat, un individ strivit de politica. Politica a devenit preocupatiunea principala a românilor. Media româneasca este acaparata completamente de tema politica. Ceea ce inseamna: o retorica intolerabila, personaje caragialesti si, ca efect, un sentiment compact de cadere in istoria marunta, anecdotica, un sentiment de exasperare… A fi român inseamna, in aceste circumstante, ca el se afla cu adevarat in urma Europei si ca a ajuns sa fie modelul negativ („barbar“) al comunitatii europene.
Sa schimbam palierul: ce inseamna, totusi, a fi bun român? Bun, nu in sens rasial (optica filosofilor din anii ’30!), ci spiritual, moral? Dupa mine: românul este fundamental un spirit european din rasarit, cu o puternica radacina mediteraneana, un spirit de sinteza – cum s-a spus, pe drept, in repetate rânduri – un om care a trecut mereu printr-o istorie rea, de aceea a devenit tolerant si vigilent (putem sa-i spunem: temator, suspicios) si a practicat in relatiile cu altii o diplomatie bazata pe omenie si rabdare. In fine, românii sufera de adamism, au construit, adevarat, din fuga cailor (G. Calinescu), dar au, cu toate acestea, un sentiment puternic de stabilitate istorica si sunt, in genere, naturi stabilizatoare. Românul este, cred, un spirit creator in profunzimile lui, nu pustiitor, chiar daca ii place sa tachineze si sa cârteasca. Ce i-ar mai trebui ca sa reuseasca in istorie si sa scape, acum, de reputatia rea pe care i-au dat-o infractorii ei risipiti prin Europa? O administratie, desigur, mai coerenta, mai performanta si mai cinstita, suprimarea, apoi, a bacsisului, oameni politici seriosi, competenti si veritabili patrioti, oratori care sa gândeasca inainte de a vorbi, iar când vorbesc, sa vorbeasca in spirit national si in limbaj european, o intelighentie care sa-si depaseasca idiosincraziile, complexele si sa vegheze asupra valorilor nationale si sa nu se rusineze de românitatea ei si, mai ales, sa nu se conteste tot timpul, in fine, a fi un bun român european inseamna mai multa intelegere si mai mult respect fata de conditia de a fi român…
(sfârsit)
Bucuresti, 13 mai 2011

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper