Fum fara foc: „Incendies“ de Denis Villeneuve

Un articol de CATALIN OLARU

Datorita mai cu seama vocii sale tânguitoare, fie ca intelegi sau nu cuvintele solistului Thom Yorke, muzica trupei Radiohead se caracterizeaza printr-o ineluctabila tristete. Chiar daca, prin absurd, Yorke ar vorbi despre pace, iubire, nori pufosi si mielusei naravasi, melodiile lui nu ar fi cu nimic mai putin vestitoare de jelanii: oricâta engleza ai sti, cu greu pricepi mai mult de câteva cuvinte legate. Dar auzindu-l cum se caineaza, te simti obligat sa te intristezi si tu.
Probabil acesta e motivul pentru care Denis Villeneuve a folosit piesele trupei britanice in soundtrack-ul unui film despre razboiul civil din Liban. Prima dintre acestea, „You and Whose Army?“, beneficiaza de un adevarat videoclip, având in centru un baietel cu pielea inchisa la culoare, tuns in cap, privind cu repros fix in camera. Vinovati nu suntem noi, nici de prezentul in care e tuns chilug, nici de trecutul care l-a adus in pozitia de refugiat orfan, nici de viitorul care il va face sa ajunga tatal propriilor sai frati. Dar un pic vinovati ne simtim. Sau asa ar trebui, cel putin.
Noi stam si ne lafaim in sali de cinema dotate cu tot confortul in timp ce altii sufera zi de zi de tot felul de lipsuri si mor pe capete, cam acesta e mecanismul logic pe care Villeneuve il vrea declansat. Complexele de vina ale vesticului devin, in cadrul acestui rationament, criteriu estetic si motor al induiosarii fara motiv. Nu e un mecanism pe care trebuie sa il intelegem, desigur. Nu trebuie sa intelegem nici ce zice Yorke. Dar daca o facem, muzica trupei Radiohead capata noi intelesuri, se imbogateste, angoasele lui Yorke capata cât de cât contur intr-un tablou invariabil sumbru al unei realitati corporatist-consumiste sufocante. Daca il intelegem pe Villeneuve, intelegem totodata si faptul ca ecranizarea unei piese de Wajdi Mouawad are acelasi mandat pe care il are telenovela clasica, doar ca aceste intentii sunt bine camuflate de un angrenaj in care intra naratiunea non-liniara, povestile intretaiate, slow motion-ul si celelalte triserii bine cunoscute prin care tehnicile de filmare si montaj transforma banalul in extraordinar si extraordinarul in arta cu „a“ mare.
La liman in Liban
O drama (moartea mamei si felul in care evenimentul ii afecteaza pe cei doi fii ai sai) se transforma in policier in momentul in care copiii sunt chemati post mortem sa isi descopere tatal si fratele. Despre primul stiau pâna atunci ca era mort, despre al doilea nici nu stiau ca exista. Demersul detectivistic presupune o dubla calatorie, cea de acum, a fiicei pe urmele mamei, si cea initiala, a viitoarei mame. Acest road movie etnic devine, in cele din urma, melodrama, când tatal si fiul se dovedesc a fi una si aceeasi persoana.
Protagonista este Jeanne Marwan (Mélissa Désormeaux-Poulin), asistenta la catedra de matematica a unei facultati canadiene. Pusa in fata acestui mister (cum sa-si regaseasca un tata despre care nu stie nimic), Jeanne e indemnata de catre profesorul titular al cursului sa trateze chestiunea ca pe o problema de matematica. Ceea ce stie sunt datele problemei, iar faptul ca isi credea tatal mort e denumit „variabila necunoscuta“ si decretat cea mai putin indicata cale catre aflarea solutiei. Nefiind matematician, Simon Marwan (Maxim Gaudette), fratele lui Jeanne, are o abordare mai putin rationala a acestui impas. Mai precis, refuza sa indeplineasca ultimele dorinte ale mamei sale. Când totusi o face, ii comunica lui Jeanne ce a aflat pe limba ei. Nu e matematica pura, e algebra de clasa I: in loc sa spuna, ca toti oamenii, ca fratele si tatal sunt unul si acelasi, Simon isi intreaba sora, cu vocea taiata, daca unu plus unu pot sa dea tot unu. Tropi gata mestecati precum acesta vin dintr-un fel de purgatoriu al cinema-ului, in care un intreg limbaj e redus la o serie de automatisme. Fenomenul nu este limitat doar la sfera filmului. In teatru, de pilda, incremenirile cu rol de semn de carte sau scandarile in cor, repetate cu subinteles dupa ce unul dintre personaje a rostit o replica ce se vrea memorabila, nu vin dintr-o prea mare cunoastere a artei teatrale, dupa cum, in cazul filmului, excesul de artificii tehnice nu da masura unui bun operator de imagine. Dimpotriva, sunt tot atâtea simptome de lene intelectuala. Impotriva lor exista o singura arma, iar aceea este receptarea activa.
Ea ne dezvaluie paradoxul matematic al filmului lui Villeneuve: poti sa aduni cât vrei, daca nu aduni cum trebuie, suma tot zero e.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper