Feţele durerii

Un articol de augustin buzura

Numerele de telefon ale prietenilor sau ale celor destul de putini de care ma simt într-un fel legat le stiu pe de rost. Deocamdata nu am nevoie sa apelez la agenda. Dar daca totusi am ajuns sa-mi fac una, este mai mult ca o masura de prevedere caci, pentru mine, rasfoirea ei este un prilej de coplesitoare tristete. Tot mai multe nume sterse si, oricât as fi de lucid sau de întelept, nu ma pot consola cu gândul ca, la capatul firului, nu va mai fi niciodata cel cu care ma obisnuisem sa vorbesc la anumite ore sau în diverse împrejurari importante pentru unul dintre noi. Spun asta gândindu-ma, în momentul de fata, la Mircea Iorgulescu. Si mai ales la faptul ca înainte de a fi fost rapus de necrutatoarea boala, a fost înfrânt de o alta, perfida, murdara, foarte la moda în minunatul nostru spatiu spiritual si geografic, fara a fi avut sansa sa o înfrunte pâna la capat. Nu este singurul lovit, a avut predecesori celebri, caci aproape nimeni dintre cei care au facut ceva pentru literatura româna nu a scapat de asediul periferiei. Sigur, în cele din urma vor învinge cartile celor loviti, toata mârsavia dosarelor de Securitate va cadea în ridicol împreuna cu cei ce le-au mânuit nu de dragul adevarului, întotdeauna necesar, ci doar pentru a obtine  o iluzorie izbânda. Timpul da câstig de cauza lucrurilor cu adevarat durabile.

 

Ce importanta mai are ca Eminescu a fost conservator? Cine îsi mai aminteste de faptul ca Ion Luca Caragiale sau Camil Petrescu au fost simpatizanti sau membri ai unor partide? Cu toate astea,  cei de azi ar trebui sa cunoasca si punctul de vedere al celor acuzati pe nedrept. Dar câti dintre iubitorii de dezvaluiri si de scandaluri facute în numele adevarului asa cum îl pricep ei, merg cu investigatiile pâna în pânzele albe? La noi, unde superficialitatea se simte la ea acasa, cine ataca primul câstiga, iar eticheta pusa de unul ca acesta, risca sa ramâna definitiva. Lumea condamna fosta Securitate, dar, paradoxal,  mizeriile consemnate de catre slujbasii ei au fost si continua sa fie luate în serios. Pe asemenea minciuni s-au cladit mari reputatii postrevolutionare, s-a consolidat o dinastie de procurori bine remunerati. Marile acte de razvratire, precum cele ale minerilor sau ale muncitorilor brasoveni, nu se bucura de interesul si de cinstirea pe care le-ar merita, în schimb bârfele, micile cancanuri, razvratirile consumate în soapta capata dimensiuni nemeritate. Eroi si modele nu au fost cei care cu adevarat au facut ceva, ci mai degrabã cei ce s-au proclamat eroi, democrati si luptatori împotriva comunismului. Cei care n-au trait acele vremuri, înainte de a condamna ar fi obligatoriu sa se întrebe  cine sunt cei ce acuza si, fireste, cine sunt cei ce ne judeca? Si, mai ales, daca faptele celor acuzati au avut vreun efect asupra celorlalti, daca le-au pricinuit vreun rau. Din moment ce  tara a ajuns asa cum este, iar saracia, umilinta si prostia  s-au întins ca o boala infectioasa, unde sunt marii luptatori de atunci, de ce au permis sa se întâmple toate câte se petrec sub ochii nostri mereu mai închisi, mai obositi? Întreb cu iluzia ca si altii vor fi având aceleasi nedumeriri. În ceea ce ma priveste, nu astept nici un raspuns. Am o vârsta, lupt cum pot cu neajunsurile ei, stiu ca dispar lumi, universuri, ca tot ce exista este sortit mortii, dar trist este ca înainte de  a te ucide Inevitabila, te înving prostia, nedreptatea si agresivitatea celor ce nu-si lasa semenii în seama infernurilor ce vor veni. În cele câteva dictaturi pe care le-am traversat, am avut posibilitatea sa cunosc  toate fetele stupiditatii si ale prostiei agresive si fudule împotriva carora, desi am scris mai bine de o jumatate de veac, nu am avut satisfactia de  de a fi obtinut nici cea mai neînsemnata victorie. Se stie ca prostii nu citesc, iar cei care totusi citesc sunt convinsi ca nu despre ei este vorba. Mai ales ca în jurul lor misuna întotdeauna „nulitatile recompensate“, cum spunea Eminescu. Dar, cu toate acestea, nu mi-am pierdut speranta ca, asemeni unor marunte si ignorate izvoare subterane, adevarul si dreptatea vor izbuti sa iasa la suprafata.

Acum, ma iluzionez ca ne aflam la cursul cel mai important pe care ni-l preda istoria: de pierdere a libertatii si demnitatii cucerite cu doua decenii în urma cu sacrificii. Din pacate, într-un timp atât de scurt nimeni nu a ramas neumilit. Dar vina pentru aceasta situatie nu trebuie cautata în alta parte, ci în slabiciunea noastra, în usurinta cu care acceptam infernul de fiecare zi. fara sa întârziem cu suficienta temeinicie asupra întrebarilor care ne-ar putea arata o cale de scapare. Iata, ma urmareste o întâmplare din anii în care descoperisem ce înseamna cu adevarat a scrie. În anii aceia atât de îndepartati, avusesem, ca orice scriitor neocolit de succes, numerosi dusmani pe care, pe atunci îi luam în serios. Unul dintre ei, un scriitor cu nume sonor, ma  desfiinta în orice împrejurare: nu numai ca nu îmi gasise nici urma de  talent, dar si ca om îmi descoperise mai multe defecte decât acele câteva de care eram eu însumi constient. Întâmplarea a facut sa reîntâlnesc un fost coleg de facultate pe care Securitatea îl ridicase de la camin. În vremea aceea,  asemenea gesturi de o mare brutalitate, menite sa impresioneze, nu erau raritati, dimpotriva. Colegul respectiv mi-a marturisit ca în anii de detentie statuse în aceeasi celula cu scriitorul  pomenit, ceea ce pentru mine era o adevarata surpriza. Mi-a povestit despre respectivul ca adeseori era luat dimineata, iar seara revenea în celula cu tigari, ciocolata si alte delicatese. Din care cauza lua de multe ori bataie de la ceilalti detinuti. Mâncând acelasi lucru, fecalele tuturor aveau aceeasi culoare. Cei ce faceau exceptie erau în  ochii lor turnatori si, se întelege, pedepsiti în consecinta. Toate aceste marturisiri le-am folosit în disputa cu confratele meu,  mult mai cunoscut decât mine. Într-o împrejurare în care am simtit nevoia sa contraatac, m-am pomenit luat de reverul hainei de catre unul dintre ascultatori: „Daca l-ai fi vazut, si nu doar o data,  inconstient, într-o balta de sânge, fara dinti în gura, cu gardienii aruncând peste el  galeti cu apa încercând sa-l trezeasca, tu ai fi rezistat?
N-ai fi devenit si tu turnator?“ Întrebarile lui m-au urmarit mereu si ori de câte ori am întâlnit numele „adversarului“ meu, am simtit nevoia sa-i cer iertare în gând si sa-i multumesc celui ce m-a certat punându-mi întrebarea aceea atât de simpla.  Înainte, dar si dupa acea întâmplare, am vorbit cu sute de oameni care au facut închisoare.  Discutiile cu multi dintre ei m-au convins, daca mai era nevoie, ca, uneori, cuvintele lovesc mai necrutator decât instrumentele tortionarilor. „Cuvintele lovesc mai greu ca lancea/ Când porti razboi cu morile de vânt“. Sunt doua versuri dintr-un poem scris în închisoare si pastrat în memorie pâna dupa 1964.
Publicând documentele care îl apara pe Mircea Iorgulescu, mi-e imposibil sa uit ca Marin Sorescu si Valeriu Cristea au fost linsati pur si simplu. Si ca, în 20 de ani, s-au realizat doua statii de metrou, câtiva milimetri de autostrada pe cap de locuitor,
s-a golit tara de forta ei de munca, au fost distruse învatamântul si sanatatea si, mai ales, nu a ramas un singur scriitor nemurdarit: unii de aiurelile din dosarele Securitatii, altii pentru ca, singuri si nesiliti de nimeni, au ales banii, gloriile trecatoare si incultura pe care o slujesc cu credinta.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper