Eseistica lui Adrian Popescu

Un articol de AL. CISTELECAN

Eseistica lui Adrian Popescu sta la marginea criticii literare, mixând reportajul de calatorie cu recenzia si cu editorialul cultural. Fiind preponderent ocazionala, e si extrem de divaganta, in functie de oferta propriei biografii si de cea a actualitatii culturale. Singura carte construita cu disciplina e micro-monografia dedicata lui Radu Gyr, „Lancea frânta“. E o carte de ofensiva recuperatorie, justitiara, menita sa-l aduca pe Gyr in prima linie a poeziei românesti. Urmând un canon clasic (desi extrem contras), monografia reface o schita biografica si parcurge apoi, intr-o lectura la pas, toate volumele – antume si postume – ale poetului. Suflet eminamente pozitiv, bun ca pâinea calda, Popescu nu vrea sa-si vorbeasca de rau subiectul, asa ca va inlatura din pornire „partile compromise“ spre a putea „gasi carnea tare si sucul tânar“ al poeziei lui Gyr, poezie „comparabila cu un mar atins, in anumite zone, de o pata“. Poetului i se discuta mai intâi situatia in context interbelic, in interiorul disputei traditionalism-modernism, fiind pe rând plasat, in capitole distincte, ba intr-o tabara, ba in cealalta. In traditionalism, Radu Gyr isi pune „partea de originalitate“ in „chiotul vitalist“, iar ca modernist exhiba „un fond sufletesc tensionat“. Dupa alte criterii, ba formale, ba tematice, sunt croite urmatoarele capitole, inchinate „baladistului“, „poemelor de razboi“ si „poeziei inchisorilor“. Pledoaria pentru Gyr merge pe doua linii de argumentare: mai intâi (supra)evaluarea deschisa, totdeauna optimista, iar apoi o plasa continua de relatii tematice si structurale care se intinde de la interbelici (Pillat, Arghezi, Barbu etc.) pâna la Doinas, Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Labis, ba chiar pâna la Dinescu si Liviu Ioan Stoiciu. Ori de câte ori da peste un sunet cunoscut sau peste o tema reintâlnita, memoria lui Popescu face subit o legatura, dând impresia ca Gyr ar fi unul din motoarele decisive ale poeziei române sau punctul ei de maxima rascruce. Rasfoite cu migala, volumele sunt citite poezie cu poezie, ceea ce pune in oarece primejdie viziunea sintetica. Atunci când ajunge la ea, Popescu extrage „imaginile izomorfe“ (ale zborului, urcusului, gradinii si recluziunii), le sistematizeaza si proclama: „Radu Gyr e o fraza verticala, o aspiratie spre infinit in respiratia unei vieti pasionate si uneori contradictorii, un vârf de lance frânt, dar dur, imbaiat in propriul sânge si spalat de lacrimile suferintelor din temnite“. Parcursul analitic prealabil nu e, insa, atât de patetic pe cât e apoteoza finala, fiind vorba, de fapt, de lecturi empatice, dar adecvate.
Din cele patru sectiuni in care e impartita „Spuma si stânca“, prima e cea mai relevanta pentru conceptul poetic al lui Adrian Popescu. Reflectii (majoritatea) asupra unor probleme ale poeticului, eseurile contureaza cu fermitate si-si asuma cu oarece patos conditia unei poezii responsabile, vizionare si compasionale. Dupa Popescu, poezia nu mai poate fi „una a gratuitatii, ci a gravitatii“, trebuind sa fie „o etica a vietii imediate, o morala in actiune“. Tocmai pentru a recupera responsabilitatea de mesaj a poeziei, P. trece de partea literaturii „asa-zis traditionale“, care „nu vrea sa smulga aplauze, sa stupefieze“, ci „sa convinga, sa ofere o certitudine“. O garantie in plus in realizarea acestei misiuni ar aduce-o „severitatea formei“, in contrast cu „lejeritatea excesiva“ promisa de „forma libera“. Poezia fiind „proiect si proiectie spirituala“, ea isi asuma angajamente profunde si modelatoare; rostul ei nu se poate rezuma la jocul unor „tensiuni ale limbajului“, ci, din contra, ea trebuie sa aiba „simtul cosmosului si al misterului existentei“, intrucât poetul „nu este doar un simplu inginer al limbajului“, ci „un mesager al spiritului“. Ca mesager, el „vizeaza descifrarea unei suprarealitati interioare“ si deschide, „pornind de la real“, „o perspectiva infinita“. Poezia, in fine, trebuie sa-si conserve „simtul pentru sublim“ si radacinile mitice.
In cititor, Popescu nu e, insa, un fanatic al propriei doctrine, caci, bunaoara, primul lucru pe care-l observa la Bacovia e ca „singularitatea lui /…/ provine mai ales din ignorarea oricarei perspective mitice“. Lecturile pe clasici (doar câteva) si contemporani sunt, ca de obicei la Popescu, empatice si marinimoase, desi uneori iau prea in catastrofic o nuanta strict punctuala sau un simplu moment din dialectica viziunii. Asa se intâmpla, de pilda, la Arghezi, care, in viziunea lui Popescu, „nu accepta ideea unui act de sacrificare a intelectului, de negare a ratiunii, pentru dobândirea vreunui har sau a revelatiei“. Afara de un psalm-doi, Arghezi, fireste, face tocmai pe dos, coborând in profunda umilinta in fata misterului si a epifaniilor. Evocari sau cronici-necroloage sunt puse aparte intr-un capitol, iar cel final comenteaza câteva traduceri.
Cotite in toate partile si ajungând la marginea eseului sunt si evocarile si rememorarile de calatorie din „Italia subiectiva“, „un joc numai aparent proustian de evocari“, zice Marian Papahagi in prefata. Daca mecanismul evocativ n-are spontaneitatea proustiana cuvenita, alunecarile in toate partile, la fiece pretext, produc, totusi, un efect de spontaneitate. Memoria lui Popescu, prodigioasa, nu e si cursiva, sarind de pe una pe alta fie cu premeditare, fie cu inocenta. Ca sa vorbeasca, de pilda, despre „Sa trecem pragul sperantei“, Popescu porneste de la prilejurile in care s-a aflat personal in preajma lui Ioan Paul al II-lea, iar ca sa vorbeasca despre Paris si prietenul Gerard Bayo, trebuie sa faca mai intâi o incursiune in istoria „Echinoxului“. Odata insa ce amintirile pornesc sa se depene, alunecarile devin necontrolate si stilul evocarilor unul parentetic, divagant, unind, in mare, notatia cu reflectia si reflectia cu amintirea. „Descoperirea Occidentului“ prin elementele definitorii ale spiritului european (grec, latin, iudaic) se deruleaza cu pompa anamnetica („voi porni de la experiente personale“) inainte de a ajunge la reportajul de actualitate. Ca batuta cu piciorul, Italia „subiectiva“ a lui Adrian Popescu se releva in amanunte culese din toate colturile, fie bântuite de turisti, fie uitate si de Dumnezeu.
„Aur, argint, plumb“, carte impartita frateste intre literatura si religie, rezuma si ea câteva calatorii-pelerinaje. Pelerinajele din partea a doua nu vizeaza doar locuri, ci si persoane: Papa Ioan Paul al II-lea, cardinalul Alexandru Todea, amintirea lui Iuliu Hossu, dar mai ales Sfântul Francisc insusi. La toti acestia Popescu apeleaza cu fervoare si cucernicie, raportând despre propria iluminare in prezenta/absenta lor. Din loc in loc, pietatea i se transforma in mânie si atunci sloboade câteva afurisenii la adresa negustorilor din templu, de genul: „A inceput betia primaverii care transforma centrul Clujului in cârciuma“. Aceasta ira sacra nu tine insa mult, caci Popescu prefera locurile de reculegere si comuniune si scrisul comemorativ, de celebrare.  inclinatia comemorativa, cât culturala, cât crestineasca, domina si paginile din sectorul literar al cartii. Amestecat si el (ca si celalalt) si cuprinzând editoriale, recenzii si evocari, acest sector transforma spiritul crestin infuz din poezia lui Popescu in spirit crestin combatant. Iar cum Adrian Popescu scrie mai intâi cu inima, din solidaritate si prietenie, pe primul loc stau aici cele câteva necroloage, toate de o admirabila sensibilitate indurerata. Fie ca e vorba de Adrian Marino, fie ca e vorba de Mariana Marin sau Augustin Pop, Adrian Popescu gaseste tonul just intre durere, evocare si comentariu.
Subiectele alese in „Academia de pe Gianicolo“ sunt subiecte de suflet, rezolvate intr-un fel de eseuri memorialiste sau festive, impartite in doua clase: „Teme romane“ si „Memoria fericita“. Ultima se distinge de prima pentru ca se ocupa (de regula aniversar) de câtiva scriitori sau artisti sau carti, in frumoase omagii. Adica in omagii neumbrite de nici o vorba neplacuta, in omagii metodice. Reflexul de a evita si exorciza rautatea e simptomatic, caci Popescu scrie stricte eseuri de beatificare, eseuri care aluneca numaidecât in reverii de memorie. Memoria (si, dupa ea, reveria) lui Popescu umbla, desigur, motivat in toate partile in care e solicitata. Dar dincolo de solicitarile punctuale, facute anume in folosul unui autor ori al unei teme, ea sufera si de o solicitare supra-tematica; e vorba de solicitarea italica. Fie ca vine, fie ca nu vine vorba de ceva italienesc in comentariile lui Popescu, acestea vor fi mereu conditionate de amintirile italice. Italia e referinta suprema, obsesia paradisiaca a memoriei lui Adrian Popescu. Chiar si cercetarile de arhiva (sunt aici câteva) beneficiaza in prealabil de un ritual de memorie transpusa in reverie. Reveriei, fireste, nu-i prieste linearitatea cronologica; si nici lui Popescu nu-i prieste studiul strict istoric fara reverie.  Indiferent de ce specie apartin din punct de vedere tehnic, fragmentele din „Academia de pe Gianicolo“ sunt niste eseuri-reverii de gurmand. Nu-i de mirare ca pâna si cel mai inteligent eseu al cartii recurge la o analogie alimentara, comparând noua literatura cu pizza.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper