Divina trauma

Un articol de LAURENTIU MALOMFALEAN

Medeea Iancu, „Divina tragedie“, Brumar – Poeti români contemporani, Timisoara, MMXI, 92 p.

 

Obtinând în 2009 Marele Premiu la Festivalul si concursul de poezie ProVERS, organizat la Nicula prin truda mereu harnicului sufletist Luigi Bambulea, manuscrisul „Divinei tragedii“ semnat Medeea Iancu apare cu sprijinul Clubului Cultural Euphorion din Dej, care îi decerneaza Premiul National de Poezie „Radu Saplacan“ în decembrie 2010. Trecând peste faptul ca premiile de gen au relevanta locala si centrifuga, fiind oarecum desuete, pe cartea debutantei de fata se pare c-am putea paria. Delicat, insolit, vaporos, însa mai ales tragic, volumul aduna o scriitura daca nu gata formata, cel putin aproape de stadiul tintit al maturitatii.
În deplina concordanta cu motoul cehovian ales („Dar sufletul mi-e ca un pian pretios si închis“), autoarea se deschide cu tact înaintea noastra, de parc-ar fi scris doar în gând. E ca si cum poeta ni s-ar interpreta recitându-ne volumul, ca-n piesa celor trei surori, în ziua când se-mplineste fatidicul an de la moartea tatalui celor patru, divina tragedie ce da si titlul cartii, nitel exagerat la prima vedere. Deocamdata, vom pune frumos între paranteze referinta la Dante, pentru a-i remarca volumului structura, mai degraba de piesa neterminata pentru pianina mecanica: trei miscari, în care tempo-ul ar fi, pe rând, Allegro, Allegro con Molto, respectiv Largo.
De-a-v-ati-ascunselea în boala
Eveniment capital, disparitia figurii paterne transforma cumva tot universul într-un spital. Evident, o hazardare se prea poate sa fie la mijloc, însa poeta pare ca se interneaza si sufera doar pentru tata, caruia s-ar decide sa-i împartaseasca destinul. Inclusiv iubitul apare contaminat: „EU ATÂRN DE INIMA TA CA UN CATHETER.“ („Allegro con Molto, 13“); la un palier ceva mai abisal-fantasmatic, doliul se traduce printr-un regres în complexul jungian al Electrei. Si coperta volumului, înfatisând o pietà lucioasa pe fond bleumarin, duce si mai departe – sau mai aproape? – fantasma: tatal ajunge copil. Astfel, de la „mi-e dor de tata încerc mereu sa imaginez un alt film“, la identificare simbolic-participativa („când te uiti în oglinda trebuie sa te astepti ca în ziua urmatoare sa moara cineva“ – „Allegro, 3“), poeta parcurge toate stadiile unui traseu regresiv: „EU, MEDEEA IANCU AM SCRIS / CAPITOLUL AL SAISPREZECELEA / ÎNTR-UN MOMENT DE FRICA, LA VÂRSTA DE DOUAZECI SI DOI DE ANI / CÂND AM CREZUT CA POEZIA ESTE UN OM CARE MOARE.“  („Allegro con Molto, I, 14“) – pâna la schimbarea tonului în voce tendentios infantila: „tata, eu am început sa dezlipesc pamântul bucata cu bucata pâna îmi voi face o groapa s…t tata, eu sunt mica mica de tot / ia-ma în brate / nu mai pot / nu mai pot / nu mai pot…“ („Allegro con Molto, II, 1“). Vârstele feminitatii survin fiecare cu specificul asumat si cu perspectiva de timp întors înapoi, de parca nu din memorie, ci din jurnal ar vorbi. Ca si cum,  dupa modul în care procedeaza pe situl omonim personal, poeta si-ar posta în format clasic fotografiile cu stafiile proprii, facute cu „tata tatoi tataioi tatioi“ în diverse camere luminoase.
Reconstituirea decesului cu D mare începe ca un arghezian de-a v-ati ascunselea în boala: „tata ne-a rugat într-o zi sa plecam pentru ca el are cancer / iar cancerul se poate lua prin mângâiere“; si poezia citata basculeaza brusc în recunoastere: „tata are nasul meu / tata are ochii mei / tata are urechile mele…“ („Allegro con Molto, II“). Coborâta subit în acest punct, viata e re-imaginata si de-scrisa de parc-ar fi fost o calatorie dintr-un spital infernal prin purgatoriul unui traseu personal pâna la un paradis textual, în care, o data ajunsa, poeta poate spune cu buzele strânse, lipite, unite: „Aici e tata. Adica lipsa lui.“ („Largo, 5“). În fond, asa cum viziunea trinitatii din finalul „Divinei comedii“ ne lasa – noua – nu senzatia de cerc închis, ci, paradoxal, de nefinitudine, „Divina tragedie“ se sfârseste la fel, ca un volum ramas neterminat. Cele trei surori nu mai ajung la Moscova, iar poeta ramâne captiva, si doar în absenta figurii paterne.
Stilistic vorbind, înca de la primul contact cu textul, e clar ca reteta versului devine de la un punct facila. Versul-propozitie, ruptura de la finalul fiecarui vers traduce ruptura de la sfârsitul însângerat al fiecarei amintiri (de notat serialul „Dallas“ vizionat cu bunicii si trenuletul încropit din piesele televizorului). Înlocuind rima cu versul taiat, poeta scapa impresia certa ca fiecare vers apartine altui poem: o heteropoezie cu ritm sacadat, sustinut, serios amenintata de retorism. Apoi, formula poetica mizeaza prea mult pe substantivul initial iterat, în jerbe incantatorii de genul: „îngeri mai mari, îngeri din ce în ce mai mici sundeva pâlpâie barbianul „încet, mai tare“, cu timbrul sau largt, / îngeri decolorati, îngeri cu aripile pârlite, / îngeri asezati unul peste altul printre cuvintele noastre, / printre literele imigrante, lterele de dragoste, / cu flori pe pântece, cu ploi sub brate, / literele pe care le înghitim când suntem singuri / dar singuratatea este o moarte mai mare din care ies fel si fel de morti mici / posibile morti mici, larve de moarte, puzderie / care se urca pe tine nu te lasa, te pipaie, te siluiesc, / îti pun mâna la gura.“ („Largo 6“). Mai trebuie scris ca, nu de putine ori, poezia scapa de sub controlul Medeei Iancu: „Ziua mea cea mai frumoasa este dimineata în care / scriu pe obrazul tau / Cutele pielii tale / Ziua mea este a o perna de sarbatoare / În culori vii cu tesatura subtire / În care pregatesc tristetea / Apretata ziua mea cea perfecta / Pe care o ating toti sub frunzele de castan / Pe care arunca cu pamânt, petale fine de nu-ma-uita“ („Largo 8“).
În a doua parte a cartii, se întâmpla ca poeta sa treaca la enumeratia prin „si“ – cu alte cuvinte la glasul de copil – câstigând în fluenta; la fel evolueaza lucrurile când e transcris dialogul bunicilor porniti în vizita la familia fiului raposat. Alteori, înca dinainte ca poezia sa curga, naturalatea si gesturile sale coboara la nivelul cel mai de jos al poeticului si atinge firescul, acolo unde e cel mai greu sa fii poet, la firul de par: „as vrea sa îti scriu ceva frumos despre fapte valoroase despre oblomov / despre cum îmi sta astazi parul / cât de mult mi-am simtit astazi picioarele spatele clavicula / mi-e atât de dor de tine încât o sa ma gasesti dimineata rasucita precum un ciorchine“ – „Allegro con Molto, 5“). În rest, atmosfera cartii e destul de rarefiata, realitatea se destrama ca o flanela, fiind în fond o realitate modernista: „un gropar mi-a spus aseara ca deasupra lumii stau lebede si nu îngeri / ca ele bat cu aripile lor lungi în balti puturoase“ (Allegro con Molto, 7).
Dar minusurile volumului sunt cauzate mai ales de metaforele si comparatiile deplasate, imposibil de vizualizat – însa niciodata comune, mereu neasteptate sau câteodata numai… gratuite, ca în stupefiantul urmator exemplu: „MAMA s-a schimbat într-o apa limpede a deschis soarele si / VOCEA i se mareste ca un sunet înnodat peste ghetari.“ („Largo, 15“). Medeea Iancu se complace într-o postura genuina, de parca fiecare poem s-ar fi ivit cu forta primei tâsniri. În fond, instinctul poetic e foarte prezent, acut sanatos, în ciuda subiectului, cronic imatur, în ciuda bravadelor, exhibând o prematura placere de-a scrie, de a se copia sau muta pe hârtie. Cu toate astea, când poti sa fii mai mult obiectiv-impartial decât subiectiv-incomod, e mai bine sa punctezi meritele si nu dezastrele unui volum, caruia daca e si debut, o radere s-ar putea solda cu mutenia pentru tânarul autor poate mai slab de înger. Însa si mai bine ar fi sa treci dincolo de minusuri, plusuri si mai stiu eu ce alte semne de-ale revolutei cumva judecati de valoare, si sa te-ncumeti încet la o analiza rece a textelor, o analiza globala, care sa traseze liniile de forta si coerenta dintr-un imaginar. Am tot mai clar convingerea ca literatura buna e nu doar plina de viata – sau moarte? – si/sau talent, ea bucurându-se gratios, printr-o favoare al carei agent nu trebuie neaparat clasat, cel putin nu cu precizie si pentru totdeauna, tocmai de aceasta coerenta la nivel de imaginar. O coerenta sistemica, de parti unite prin ceva ce le depaseste si le constituie miraculos într-un tot.
Un univers îndoliat
Fireste, o cronica de poezie poate fi colata din citate culese nu atât pentru marea lor valoare estetica sau mai stiu eu de care, cât alese cu grija, de dragul ideilor de mai sus. Par exemple despre cum din gologanii primiti în sau pe sub mâna, domnul doctor o sa-si faca de toate la tara, „facând socoteala pe spatele plicului“, si cum îi va mânca familia (coliva) „din farfurii cu boruri largi cât lustra din sala de operatie“  („Allegro con Molto“, 11)  pe seama bolii si mortii, nicidecum sanatatii unui om. Aparent, o poezie cu miza si tinta sociala, desi punctul nevralgic si nodal în care imaginarul poetei se concentreaza ramâne disparitia tatalui.
Întorcându-ne la paralela cu „Divina comedie“, daca prin întortocheatele mecanisme ale sublimarii, Dante si-a valorificat iubirea neîmpartasita pentru Beatrice Portinari creând o capodopera, pentru Medeea Iancu moartea neîmpartasita s-a transformat în poezie de relativ promitatoare calitate. Si ce poate fi mai neîmpartasibil-inacceptabil decât iubirea neîntoarsa daca nu moartea? Spre final, poeta ne ofera o macroviziune, de copil închis într-un imens univers îndoliat: „a doua zi lucrurile ni se împachetasera / în pungi de cadouri / tata purta funda cea mai mare / o funda neagra, lunga / care înconjura blocul nostru, facea o bucla / continua pe 11 iunie; / a doua bucla începea la spitalul din Craiova / românia fusese împachetata într-o funda neagra, lucioasa, de satin.“ (Largo, 10); mai mult, experienta mortii paterne se prelungeste fantomatic într-un spatiu post-mortem: „îmi pusesera fundita neagra la gât. / Cu ochii rosii de plâns îmi imaginam lumea lalelelor / sub care se afla la 12 361 m tata / cu trupul ca o linie, / tata, sub cerul alb, grunjos / tinea ochii deschisi / ca sa vada ce face mama când ne trezeste dimineata / sa vada pe cine plânge mama, pe cine iubeste mama mai mult / ce face mama când e singura acasa. // Nu esti singur, / noi nu suntem singure, / noi tine ochii deschisi / pregatim respiratia pentru groapa / punem ace de siguranta pe piept / (…) / numai tata cu ochi deschisi / urmarea culoarul pe care mama nu mai venea.“ („Largo“, 17). Si peste toate, fiind eminamente o tragedie divina, volumul nu se putea sfârsi decât cu viziunea celor de sus, multiplicati absurd si fara speranta: „dincolo, prin tuneluri, dumnezeii râd cu gurile pâna la urechi.“ („Largo“, 18). Ca orice poet veritabil, Medeea Iancu stie prea bine ca despre Dumnezeu nu poti vorbi decât cu pumnul în gura.
Ma si mir c-o atare carte s-a pricopsit cu premiu la Nicula; si oare cum un Luigi Bambulea poate sa creada pe coperta a patra ca „redescoperind sensul tulburator si mântuitor totodata al adâncului inimii, cel ss.m.; insuportabila misoginie de critic, pentru care poetul nu are sex – aidoma îngerului, probabilt care oficiaza acest ritual eliberator al poeziei ajunge în apropierea unei intuitii profunde a infinitatii spirituale (care încheie, cu ultimele tonuri de glorie, volumul)“? Nu stiu pe cine, dar întreb: ce (dumnezeu) e de redescoperit aici? De câte ori îti moare tatal pe lumea asta? Si ce poate fi spiritual într-o moarte care nu dovedeste nimic – în afara faptului ca, ea, moartea, se bucura de atributul infinitatii si, mai ales, gloriei? Fireste, îmi transform textul în cu totul altceva, poate chiar în ce si-a transformat poeta imaginarul pornind de la un eveniment obscen, capital, imposibil, ireparabil. Impardonabil. În fond si la urma cea de pe urma, volumul e un teribil denunt, un rechizitoriu de asumat la modul colectiv, etern-valabil: „tata a fost creat dupa chipul si asemanarea lui dumnezeu. / numai ca trupul lui s-a facut un smârc.“

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper