Clasici revizuiti

Un articol de C. STANESCU

Poet în stare pura si „nimic altceva“ este D. Bolintineanu într-una din sintezele lui Mihai Zamfir care, dupa toate probabilitatile, vor deveni capitole dintr-o noua „Istorie a literaturii române“. O Istorie  unde scriitorii „clasici“ se vad recititi cu ochii unui specialist redutabil în retorica, poetica si stilistica literara. Nu-i însa vorba, din câte ne putem da seama, de o recitire „actualizanta“, în pas cu moda, vrând cu tot dinadinsul sa faca din literatii secolelor trecute „contemporanii nostri“; dimpotriva, multi dintre ei, de nu chiar toti, se vad „inactualizati“ si, adusi între noi prin delegatie, par solii unor planete disparute, îndepartate sau necunoscute. Trimisii altor tarâmuri. Unghiul de atac asupra acestor planete (era sa spun: monade!) literare este mai totdeauna unul socant si contrariant în raport cu opinia în uz. Iata-l, într-o sinteza din „România literara“, nr. 26, pe prea cunoscutul pasoptist si unionist, patriotul înfocat Dimitrie Bolintineanu, într-o viziune cel putin necalinesciana: smuls din loc si dezbracat de biografie, de hainele civile, civice si sociale si pus, gol, pe masa de disectie a stilisticianului robit exclusiv „artei pentru arta“: „Cu Bolintineanu întâlnim pentru prima oara la noi poezia în stare pura. Daca pâna la el pasoptistii români integrasera arta versurilor în entitati non-culturale, considerând-o mijloc de a atinge valori sociale, politice, umanitare etc., odata cu Bolintineanu ea se dispenseaza de pretexte non-poetice, ajunge valoare în sine“. Cauza poeziei, extrateritoriala si neterestra, este în poet, purtatorul ei pentru care influentele externe (lamartiniene din „Scoala Heliade“ în acest caz) sunt exclusiv de natura catalitica: poetul Bolintineanu este – dincolo de orice influente culturale ori sociale – produsul exclusiv si revelat al propriului ingenuu, al unei fatale si irepresibile „dispozitii de versificare iesita din comun. Imediat dupa debut începe sa improvizeze cu gratie, sa se joace cu ritmurile si cu metrul: «modelul Lamartine» devine curând pentru Bolintineanu doar unul dintre multe altele“. Alte modele catalitice sunt romanticii germani si Byron, receptati din Franta lui Lamartine: „un romantism deja obosit, fara Lamartine, plin de contestari ale romantismului provenite chiar din rândurile romanticilor, iar romantismul englez si cel german exercitau o influenta hotarâtoare. Atmosfera «Meditatiilor» lui Lamartine, traduse de Heliade, fusese lasata în urma“. Noutatea extrasa de Mihai Zamfir din observarea sagace a defilarii modelelor ce doar precipita si precizeaza vocatia de „poet pur“ a lui Bolintineanu consta în „Unirea explicita a voluptatii cu ideea mortii (care) nu mai trecuse prin poezia noastra (…) Poezia lui Bolintineanu reprezinta întâlnirea dintre doua lumi geografice si culturale diferite: cea a Sudului, unde jocul luminilor, atmosfera de iubire intensa fac regula; si cea a Nordului, populata de spectre, hârci, morminte, decor macabru – comuna romantismului englez si german si preluata apoi cu aviditate (de la Uhland, Bürger si Byron) în cea de-a doua faza a romantismului francez. Originalitatea lui Bolintineanu consta tocmai în unirea neasteptata a celor doua orizonturi opuse, într-unul singur, ambivalent: pe de o parte, Sudul de basm oriental si splendoare factice a Imperiului otoman în decadenta; pe de alta parte, contactul cu romanticii germani si cu Byron a lasat urme directe în poezia lui Bolintineanu, venind sa fortifice pornirea naturala a poetului spre mister si scenerie întunecata. Lumea poetica specifica lui Bolintineanu a rezultat din întâlnirea celor doua orizonturi“. Prezenta celor doua „lumi“ în poezia lui Bolintineanu fusese, ce-i drept, observata si catagrafiata si de G. Calinescu: noul exeget semnaleaza si descrie copios ambivalenta naturala a poetului nascut si nu facut ce uneste sub acelasi temperament complex si paradoxal senzualitatea sudica si „macabritatea“, abuziva dupa G. Calinescu, a Nordului. Din loc în loc si ca urmare a neasteptatei uniri si ambivalente din faptura „poetului pur“, M. Zamfir îl semnaleaza pe Eminescu în creatia lui Bolintineanu. În afara de „relatia ambigua dintre vii si morti“ ce naste „paloarea mortala eminesciana în care moartea si placerea se unesc“ din cunoscutele „Mihnea si baba“ ori „Pestera mustelor“, exegetul descopera în „Traianida“ lui Bolintineanu „raiul dacic“, înca nenascut, din „Memento mori“ si, decisiv pentru noutatea si coerenta viziunii critice, scrie despre romanul în versuri „Conrad“: „Trecând pe lânga insulele grecesti, Conrad îsi rememoreaza epopeile homerice, ca si imnurile primilor lirici; în Liban, el versifica în stilul lui Rudel, trubadurul îndragostit de legendara «printesa departata»; în Palestina, revede timpurile biblice si pe profeti; în Egipt, descrie originea civilizatiei umane si monumentele mute ale splendorii, asa cum va face mai târziu Eminescu în „Memento mori“. Ca si la Eminescu, suita pitoreasca de peisaje culturale, desfasurate în versuri ample, e acompaniata cu muzica de fond a unei filozofii funciar-pesimiste. Reflectiile continui despre efemeritatea omului si a civilizatiilor marcheaza momentele cruciale ale poemului. Ultimul vers din «Conrad» («Dar crucea nu mai este, mormântul s-a stricat») ne anunta retragerea în natura a ultimului semn lasat de erou pe pamânt. Rostogolirea continua de sententii schopenhaueriene din ultimele strofe ale lui «Memento mori» se afla aici schitata cu anticipare“. Alta aparitie ca si miraculoasa a lui Eminescu în straiele „poetului pur“ D. Bolintineanu se petrece în „Traianida“: „Romantismul debordant si fastuos prindea pentru prima oara forma în limba româna în versurile «Traianidei». E drept ca, în acelasi timp, ascuns în camera sa studenteasca de la Viena, ca sub imboldul unei inspiratii secrete, Eminescu asternea deja pe hârtie primele sale poeme fantastice de mari dimensiuni: «Arbori cu fructele d-aur se copera, / Muntii pierd fruntile verzi în azur, / Lacuri, prin cele opt ceruri feerice, / Râur molatece cu lin murmur / … / Stelele scutura pulbere aura, / Luna molateca în spatiu luce / Ca o surâdere dulce de vergura / Sufla în frunzele vaii vânt dulce» («Traianida», cîntul III)“. Exegeza lui Mihai Zamfir pe urmele lui Eminescu în opera lui Bolintineanu este, cum scrie el însusi, una de tip… politist: „A descoperi valoarea poetica bine ascunsa din aceasta nesfârsita opera presupune o investigatie aproape politista“. La capatul acestei recitiri minutioase si anevoioase ca o „investigatie politista“ criticul poate formula convingator si cu deplina acoperire aceasta judecata noua ce schimba radical pozitia traditional subalterna a unui precursor literar: „«Cel mai poet» dintre pasoptisti poate fi înteles mai bine daca îl privim ca pe un fel de pre-Eminescu“. De regula, precursorii sunt „înghititi“, cu recunostinta si respect, de marii urmasi care le capitalizeaza mostenirea sub nume propriu. Noutatea consta în faptul ca Bolintineanu devine în viziunea lui M. Zamfir un Eminescu înainte de Eminescu. Revizuirea poetului din Bolintin îi da acestuia o noua sansa de supravietuire. În plus, existenta unui poet prin si în altul face mai putin „inexplicabila“, cum credea Ibraileanu, aparitia lui Eminescu în saraca si defazata poezie româna.

Cu o viziune înnoitoare vine Mihai Zamfir si asupra „poetului taranimii“, George Cosbuc („Clasici revizuiti“, în „Viata Româneasca“, 5-6, 2011). Sa spun din capul locului ca nu înteleg si nu împartasesc dispretul aristocratic, ca sa nu zic altfel, fata de „galeria“ impresionata de un poem social ca „Noi vrem pamânt“. Ce-au facut ideologiile si propaganda din poemul lui Cosbuc – e una; din ce realitate istorica a „brazdei“ argheziene s-a nascut poemul – e cu totul alta. Trecând peste aceasta impolitete… istorica, trebuie sa notam contributia remarcabila a criticului la re-definirea „poetului taranimii“. În sinteza dedicata lui George Cosbuc, Mihai Zamfir umple în chip fericit „golurile“ din capitolul închinat poetului de G. Calinescu în marea lui „Istorie…“. Într-un chip aproape inexplicabil, „divinul critic“ trece acolo în galop prin opera lui Cosbuc: noteaza, prea rezumativ, câteva trasaturi, aproximeaza inefabilul inanalizabil al poeziei „obiective“ si „abstracte“, face trimiteri la goticul german si sanctioneaza în treacat „uitarea injusta“ a lui Cosbuc, fara a ne convinge cu propriile-i judecati asupra injustetei, desi recomanda „redescoperirea“ si pretuirea autorului „Baladelor si idilelor“. Dar nu face pasul mai departe. Meritul lui Mihai Zamfir consta, mai întâi, în definirea cu precizie erudita a formulei lirice proprii, în care se simte acasa Cosbuc: „Acest gen de lirica scrisa de Cosbuc în ultimii ani ai secolului al 19-lea actualiza în mod neasteptat specia numita, în poezia medievala iberica, cantiga de amigo, specie care facuse faima lirismului din secolul al 13-lea. Sase veacuri mai târziu, poetul român redescoperea o formula poetica straveche; ca si în cantiga de amigo, în cele mai reusite poeme de iubire ale lui Cosbuc asistam la confesiunea, de obicei dramatica, a unei tinere fete, confesiune careia poetul, cu spiritul sau masculin, îi ofera o gama infinita de posibilitati stilistice (…) Lirica erotica se înrudeste la Cosbuc cu cantiga medievala prin conditia ei stilistica de baza, cea a lirismului travestit: poetul ne vorbeste prin intermediul unei voci secunde“. Cosbuc redescoperea cantiga secolului al 13-lea când avea 20 de ani si va practica ingenioasa formula pâna în faza ultimelor sale poezii de iubire: vitalitatea remarcabila a speciei poate asigura si poeziei lui Cosbuc o actualitate spectaculoasa…

În al doilea rând, meritul exegetului consta într-o la fel de spectaculoasa repunere în drepturi a marelui traducator al „Odiseei“, „Eneidei“ si al „Divinei Comedii“, „punctul maxim de evolutie al poeziei lui Cosbuc în general, chiar daca e vorba doar de o traducere… În varianta Cosbuc, «Divina Comedie» se apropie de idealul unei traduceri… Cosbuc inventeaza în cazul de fata o limba româna artificiala, utilizata de el o singura data în viata – si anume pentru «Divina Comedie»“. Este profund inexplicabila si misterioasa mentionarea sumara, „din avion“, a acestei capodopere realizata de poetul si dantologul Cosbuc de catre un „italienist“ de talia lui G. Calinescu. M. Zamfir are meritul de a face cuvenita reparatie. Restabilirea locului înalt ocupat de Cosbuc în istoria poeziei românesti i se datoreaza celui ce semneaza aceasta remarcabila sinteza critica asupra „poetului taranimii“, sinteza încheiata memorabil: „Daca poezia lui Cosbuc rascumpara oarecum lipsa unui clasicism românesc, absent la momentul potrivit, aceeasi poezie rezuma, involuntar, istoria poeziei europene: plecând de la Homer si de la clasicii latini, trecând prin lirica medievala, ajungând la Dante, facând o reverenta barocului italian, inspirându-se apoi din clasicii germani si din marii romantici ai secolului al 19-lea, Cosbuc personifica o sinteza de cultura, explicita în traduceri, implicita în poezia originala. (…) Atasat unor surse culturale aproape ignorate la începutul secolului 20 (poezia clasica latina, lirica medievala, clasicismul german, literaturile orientale), Cosbuc are meritul de a le fi actualizat, în limba româna, sub forme surprinzatoare, de indiscutabila originalitate. Cea mai reusita parte a poeziei lui se prezinta cronologic izolata, suspendata într-un atemporal care îi asigura supravietuirea“.    n

P.S.: O voce din „galeria impresionata“ de activismul social al poetului taranimii, precum si de patriotismul lui Bolintineanu ne sopteste ca remarcabilele sinteze recuperatoare si revizuiri adevarate operate de Mihai Zamfir contin, în subtext, si o revizuire polemica, implicita, a predecesorilor, critici si exegeti ai celor doi importanti poeti români. Din bunacuviinta, pudoare sau prudenta criticul pastreaza tacerea asupra lor sau pur si simplu îi ignora, desi uzantele ar fi pretins cuvenitele mentiuni bibliografice. Probabil ca le are în vedere la publicarea viitoarei lui istorii a literaturii române.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper