Arme de catifea, muze feroce

Un articol de NICOLETA SALCUDEANU

In ultima vreme, in lumea scriitoriceasca se face tot mai mult caz de moralitate. Caz, dar nu uz. Ar fi un lucru binevenit daca dezbaterea morala s-ar limita exact la ceea ce se pretinde a fi. Sigur, ea ar fi fost si mai de folos, si mai legitima daca s-ar fi sincronizat cu actiunile similare ale intelectualitatii poloneze, cehe, ungare. E bine si asa, mai bine mai târziu decât niciodata. Altminteri, pentru cineva venit dintr-o generatie mai recenta, spectacolul este cel putin ciudat, daca nu grotesc. Pe cât ne indepartam in timp de razboiul rece, pe atât el se infierbânta si se inteteste. „Razboiul rece cultural“ nu este o metafora, nu e doar un concept, ci, vedem, o realitate, iar cine cunoaste cartea britanicei Frances Stonor Saunders, „Who Paid the Piper. The Cultural Cold War“ (Granta Books, 1999), stie despre ce e vorba. Ea demonstreaza, prin documente si marturii din interiorul mecanismului, cum poate fi folosita cultura, prin vârfurile ei, ca bun si eficient conducator de manipulare politica. Faptul ca intelectuali si artisti cu influenta precum Raymond Aron, Arthur Koestler, Hannah Arendt, Igor Stravinski si altii, persoane importante, cu stiinta sau mai ales fara stiinta lor, au fost finantati si folositi de catre CIA, prin intermediul unor organisme si fundatii, in interesul politicii americane, demonstreaza, o data in plus, ca literatura si politica, nu doar in comunism, alcatuiesc o combinatie nu tocmai inocenta. Folosirea culturii ca arma nu este doar apanajul totalitarismelor, iata ca nici democratiile sau pretinsele democratii nu se dau la o parte de la practici nu chiar virginale. Muzele se dovedesc de multe ori mult mai feroce decât armele.
De morala – spuneam – se face caz, dar cei mai vocali „moralisti“ sunt tocmai cei mai tacuti in vremuri de scârbavnic, nu-i asa, regim comunist, cei incotosmanati in nonsensul „rezistentei prin cultura“ (rezistenta, in termeni reali, presupune ofensiva, lupta, operatiuni militare, din interior, impotriva trupelor de ocupatie, dar si impotriva propriului guvern tradator). Asta in conditiile in care, chiar daca sporadica, disidenta a existat. „Adio, domnule Goma!“, articolul publicat de seful celei mai prestigioase, daca nu si celei mai valoroase, in postcomunism, reviste a breslei scriitorilor, da seama despre cum rezistenta invinge disidenta. Pentru cineva care a apucat sa traiasca in acest regim, dar nu a apucat sa se compromita, spectacolul este aiuritor. Ca intr-o stranie inchidere a cercului vicios al istoriei, sentimentul de intoarcere la stalinism si la metodele lui devine tot mai acut. Lapidari in piata publica, epurari, denunturi, turnatorii, sedinte de excludere, infierari, nimiciri de reputatii, chiar daca la nivel simbolic, dar nu mai putin nociv, trivializeaza si imbâcsesc spatiul public. In numele eticii si moralei. Ca in stalinism. Vezi scriitori marcanti, odinioara respectati de cei din generatia noastra, dându-si poalele peste cap in modul cel mai vulgar cu putinta.
Spuneam, intr-un interviu relativ recent, la Radio România Cultural, ca revista intregii noastre bresle, care se presupune ca trebuie sa ne reprezinte ca principal organ scriitoricesc, pare ca face in ultima vreme mai mult politie politica decât literatura. Ultimele articole din „România literara“ imi intaresc aceasta perceptie. Mai mult, dupa o absenta din tara, aflu ca Daniel Cristea-Enache, unul dintre cei mai marcanti reprezentanti ai criticii mai tinere, expulzat initial din cercul redactiei de unde au disparut si alte nume importante ale literaturii contemporane (deh, are de unde pierde!), si-a dat demisia din Uniunea Scriitorilor. Desi nu o impartasesc, respect decizia lui. Nu o impartasesc pentru ca legitimitatea lui in cadrul organizatiei este emblematica in raport cu masa de manevra manipulabila si, evident, manipulata. In ce ma priveste, nu atât scandalul Horia Hatieganu ca nume conspirativ (sic!) – lamentabila „strategie“ literara, hilara daca nu ar fi penibila – ar trebui sa ingrijoreze, ci aparent eficientul, insidiosul si detestabilul program de distrugere a reputatiilor. Veritabil asasinat cultural, trista si rusinoasa reglare de conturi. Nu vorbesc doar de mai mult sau mai putin abila „dosariada“, când naivitatea marturisitoare a „colaboratorilor buni“ e contrapusa celor „rai“, mai putin marturisitori, si poate nici chiar atât de colaboratori, ci de mult mai grava campanie impotriva valorii cu certificat de autenticitate, prin joase mijloace jandarmeresti. Nume ca Cezar Ivanescu, Breban, Grosan, Ioan Es. Pop sunt nume de patrimoniu pentru literatura româna. Nu este normal, si nici admisibil, ca in revista ce ne reprezinta pe toti, cel putin teoretic, ele sa fie terfelite in felul acesta.
Uniunea Scriitorilor este o asociere pe principii sindicale ce presupune solidaritate si respect, nu e sectie de politie; iar revista ei se numeste „România LITERARA“, nu „Can-can“, nici „Pentru Patrie“, nici macar „Glasul Patriei“. Cât despre „dosariada“, totusi, o singura intrebare: cine este mai culpabil, cel care, printr-un concurs nu tocmai agreabil de imprejurari, a semnat un angajament cu securitatea, dar nu s-a probat ca ar fi facut rau cuiva, sau acela care, preferând sa nu taca, asa cum indemna din exil Virgil Ierunca, criticul est-etic, ci sa publice cu orice pret orice, in ipostaza de formator de opinie, in conditiile in care prea multe reviste de cultura nu existau, cel care deplângea, facând o prima „lista“ a celor mai semnificative realizari literare ale timpului, slaba reprezentare a romanului de uzina, saluta in schimb dibacia creatorului de personaje memorabile precum Mustea, nimeni altul decât Mihai Beniuc, autor al notoriului roman „Pe muche de cutit“? Notoriu, desigur, prin asasinarea in efigie a lui Lucian Blaga (v. articolul „Innoire“, „Contemporanul“, nr. 34/24 august 1962, dar si altele).
Citesc uluita editorialul domnului Nicolae Manolescu, „Ura noastra cea de toate zilele“, din nr. 25/24 iunie 2011. Domnia sa sustine, cu frivola seninatate, daca nu si serenitate, ca vocile care ii contesta prestatia din ultima vreme ca director al revistei scriitorilor si ca presedinte al organizatiei de breasla nu sunt decât zgomote ale urii. Sa fie libertatea de opinie interzisa la U.S.?!, chiar in conditiile in care unele voci se mai ratacesc prin argumente nu din cele mai elevate si elocvente, ton pasional, limbaj nu totdeauna din cel mai adecvat si nu intotdeauna de ordin strict intelectual, cum s-ar cuveni. Pâna la urma un lider de breasla ar trebui sa stie ca aceasta a fost si este prin excelenta, pe lânga un tezaur de talente de diferite marimi, si unul de vanitati si orgolii. Asta nu inseamna ca nu exista nemultumiri autentice, deceptii reale, si ca ele nu ar trebui exprimate si luate in seama. Finalul editorialului, daca nu am sti ca, la urma urmei, Comitetul Director nu e Inchizitie si nici Comitet de Partid, ne-ar trezi fiori reci pe spinare: „Am convocat in partea a doua a lui iulie o reuniune exceptionala a Comitetului Director, care va analiza situatia creata caz cu caz (!!!). Nu exclud posibilitatea de a da curs solicitarii unor filiale (care filiale mai exact, prin vocea cui?!, adunari ale oamenilor muncii, COM-uri?!, n.m., N. S.) si a unor colegi (care? Presedintele e dator sa-i numeasca, e chiar obligat, n. & s. m., N. S.) de a proceda la sanctiuni statutare. Reuniunea va face publice concluziile, nu inainte de a pune pe doua coloane acuzatiile (!!!) si, respectiv, actiunile intreprinse de USR in folosul obstei“. Dar pe cine reprezinta reuniunea aceasta ca sa puna pe coloane acuzatii si sa intreprinda actiuni, fie si in folosul obstei? Cine este U.S.R.? Este o persoana sau un grup de persoane? Este procuratura literara? Cum stabileste „USR-ul“ acesta ce este in folosul obstii? Pentru ca, nu-i asa, dl. Manolescu nu poate si nici nu cred ca se incumeta sa decida de unul singur sanctiuni, nici chiar impreuna cu Comitetul Director, nefiind ei detinatorii adevarului absolut, si nici arogându-si astfel de abuz, chiar daca meandrele statutului le-ar permite-o. Sa fie asta un fel de propunere mai alambicata de alegeri anticipate?
Uniunea Scriitorilor, la vremea in care m-am asociat acestei organizatii, nu era un organism coercitiv care functioneaza prin si la propunerea unui grup de tovarasi anonimi (unele filiale, unii colegi). Sa-si fi schimbat profilul? Sa nu mai fie o asociere libera, sa fi devenit un organism punitiv? Daca da, cred ca avem dreptul toti membrii, nu doar „unele filiale“ sau doar „unii colegi“, sa aflam si, eventual, sa punem umarul la propasirea ei, propunând – de ce nu?! – forme mai perfectionate de disciplinare a „obstei“, in ordinea gravitatii culpei: bunaoara autocritica, prelucrarea prin filiale, reeducarea, infierarea, confiscarea carnetului, domiciliul obligatoriu, excluderea din literatura si, de ce nu, deportarea in Siberia spiritului.
Ceea ce stiam ca Uniunea Scriitorilor este responsabila sa cultive si sa intretina, in momentul in care am optat sa-i fiu parte, si mi s-a facut onoarea sa fiu acceptata, ca institutie pe care o respect in continuare, era solidaritatea de breasla si ocrotirea libertatii de expresie, un bun decisiv in domeniul nostru. Constat cu tristete ca aceste gracile si totusi semete drepturi au fost mai bine aparate in comunism (celor ce nu inteleg ce vreau sa spun, celor mai tineri dintre noi, le-as sugera lectura jurnalului lui Mircea Zaciu – nume, din pacate, obscurizat si el). Nici un fost presedinte al Uniunii noastre de creatie nu a ajuns atât de departe incât sa-si ameninte direct confratii cu masuri punitive.
In afara solidaritatii si liberei exprimari, sau tocmai in virtutea acestora, o alta atributie, de onoare, a fost aceea de a ne pretui si regreta pierderile, de a ne indolia, nu doar formal, când ne imputinam. Se intâmpla ca, pe fondul absurdului razboi rece fratricid anticomunist postcomunist, sa fi plecat de lânga noi, alaturi de Mircea Horia Simionescu, Fanus Neagu si Ion Zubascu, cu siguranta intr-o lume mai buna, unul din criticii „României literare“, unul din cei mai importanti critici si istorici literari ai literaturii contemporane, supus lapidarii publice, fara probe concludente, al carui adevarat nume de cod, Grigore Negrescu, cel sub care a publicat, din tara, una din cele mai virulente critici aduse regimului comunist, este adevaratul sau blazon: Mircea Iorgulescu. Cele patru plecari au fost bifate de „USR“ in cel mai formal mod cu putinta. In cazul lui Mircea Iorgulescu ar fi fost nevoie, poate, de mai mult. El a fost sufletul a ceea ce s-a consacrat deja sub formula „generatiei de aur a «României literare»“. Probabil ca echipa actuala a revistei nu a considerat ca este datoare sa o si recunoasca. Apropiatii sai, in schimb, printre care omul care se identifica cu ADN-ul organului Uniunii Scriitorilor, Gabriel Dimisianu, impreuna cu Augustin Buzura, au gasit adapost pentru regrete in „Jurnalul national“, care a stiut sa-si pretuiasca un colaborator plecat pentru totdeauna. Cum, de altfel, a stiut si RFI, prestigiosul post francez de radio, prin vocile redactiei române, Luca Niculescu si Matei Visniec, precum si Radio Europa Libera, prin impresionantul grupaj alcatuit de Victor Eskenasy, sa isi ia un bun ramas emotionant sau macar  civilizat.
Pentru toate acestea, pâna vom afla cine se ascunde barbateste in dosul etichetei „unele filiale“, „unii colegi“, sub nume propriu, imi exprim solidaritatea de breasla cu colegul meu Daniel Cristea-Enache si, desi nu imi dau demisia din Uniunea Scriitorilor, asemenea lui (cu toate ca, in mod fals, si conform unor tehnici consacrate de dezinformare, Nicolae Manolescu, in ultimul editorial, afirma ca ar fi o demisie „pretinsa“, „retrasa ulterior, in interviul din «Academia Catavencu», interviu ce sta marturie in spatiul virtual), imi retrag respectul pentru conducerea vremelnica a „obstei“.

Un comentariu pentru “Arme de catifea, muze feroce”

  1. iulie 9, 2011 la 8:37 am

    ***
    Încerc să pricep cu mintea cititorului care are tot interesul să-şi admire scriitorii valoroşi. Mă crucesc! Că nu mai există viaţă literară autentică, că Nicolae Manolescu, profesorul meu, din studenţie poate fi omul despre care scrieţi. Constat însă- şi nu am motiv să nu vă cred- că e mai trist ca oricând, pentru că parcurgem, cu toţii, un drum extrem de perfid ce indică fals ieşirea la autostradă, când este, de fapt, o jalnică fundătură.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper