Antimitologicale

Un articol de GEORGE NEAGOE

Ofelia Prodan, Ulise si jocul de sah (Ulysses and the Game of Chess), traducere din româna de Florin Bican, Bistrita, Editura Charmides, 2011, 126 p.

Eugen Negrici a povestit cum „La lilieci“ a ajuns o carte de poezie, citându-l pe Mircea Ciobanu, redactor in epoca la Cartea Româneasca. Marin Sorescu ar fi prezentat spre publicare un manuscris care cuprindea proze foarte scurte despre satenii din Bulzesti: „Sa le trecem in versuri, maestre! Se plateste mai bine“, l-a indemnat autorul „Istoriilor“. Iata cum un amanunt financiar a contribuit la fabricarea unei opere de referinta! Astfel, in spatiul românesc, poezia a reacceptat epicul. Pastrând proportiile, noul volum al Ofeliei Prodan, „Ulise si jocul de sah“, aparut in editie bilingva, are circumstante poematice numai datorita dispunerii inegale a rândurilor in pagina.
Expresivitate involuntara
Nu genul intereseaza, ci rezultatul superficial al creatiei. Tehnica are aspect primar, scolaresc, anecdotic, umoristic, sprijinind distantarea de mituri. Personaje sfinte, câtiva dintre zeii grecilor, eroi din toate vremurile si idoli ai modernitatii se invârtesc in scurte nuclee narative malitioase. Tema se arata ofertanta. Numai ca, deja dupa al treilea (al patrulea?) titlu din cuprins, mecanismele se deconspira. Atitudinea ramâne constanta, cu reusite intâmplatoare si cu poante buruienoase. Ironizarea livrescului se numara printre constantele postmodernitatii, asa incât e necesar ca structura din spatele textului sa se bizuiasca pe o capacitate larga de inventie. Ofelia Prodan recicleaza brandurile artistice fara sa-si impuna sigiliul. Ce diferenta intre recentele „Povesti impertinente si apocrife“ de Andrei Cornea, cu momente aproape magistrale, si gâfâielile din „Ulise si jucatorul de sah“! Perspectivele rasturnate si jocurile de cuvinte conduc la manierism si la ineficacitatea oricarei reactii comice. Drept care, cea mai distractiva gluma provine din zona „expresivitatii involuntare“. Imi dau seama ca nimeni n-a avertizat-o pe scriitoare ca „iscusitul hidalgo“ proiectat de Cervantes mergea calare pe un armasar, nicidecum pe o iapa: „fara pic de sfiala Sancho Panza/ isi imagineaza cum o rapeste/ pe Dulcineea si face dragoste cu ea/ sub smochin// in tot acest timp Don Quijote/ sforaie atât de aprig incât din smochin/ cad smochine// Sancho Panza si Dulcineea/ se iubesc fara sfiala sub smochin/ sub smochin sforaie cumplit Don Quijote/ incât din smochin cad in cascada smochine// priponita de smochin/ cu ochii ei mari si umezi/ Rosinanta priveste totul cu ingaduinta“ („sub smochin“, p. 64).
Doar cineva neatent ar crede ca biografia intelectuala a Ofeliei Prodan s-a modificat. De fapt, asistam la camuflarea filonului care se concretiza in viziuni ale unor copii ciudati, decedati probabil, fixati in amintire datorita câtorva ticuri. Chicoteala inlocuieste grotescul scenelor de altadata. Printre altele, epopeea (nationala) intra in derizoriu. Curajul si demnitatea voievodului din „Scrisoarea III“ se preschimba in dorinta de a le pângari pe consoartele sultanului. Pacat ca fondul erotic ramâne singurul resort care provoaca râsul. Mijloacele de realizare (polisemia si nonsensurile) sunt marunte. Alt defect ar consta in utilizarea unor termeni argotici, demodati, asemenea „filomelelor“ mentionate de T. Maiorescu in „O cercetare critica asupra poeziei române de la 1867“: „baiazid are un harem tare misto/ la care râvneste in taina insusi mircea cel batrân/ deghizat in ienicer mircea cel batrân/ patrunde in miez de noapte in harem/ si isi face de cap cu toate cadânele// a doua zi baiazid tuna si fulgera/ ii executa pe toti eunucii si-i transmite/ oficial lui mircea cel batrân/ ca unde-i stau picioarele ii va sta si capul// mircea cel batrân ii transmite tot oficial/ lui baiazid ca se simte ca-n raiul lui Allah/ si ca nu-si mai face griji pentru cap/ ca oricum si l-a pierdut in noaptea cu pricina// baiazid asculta raspunsul lui mircea cel batrân/ si cu un ochi râde in hohote/ iar cu celalalt plânge de-i sare turbanul“ („harem“, p. 62). Sigur, s-a schimbat domeniul de interes, insa abilitatile retorice si-au conservat slabiciunile. Poemul „Afrodita“ atesta saracia resurselor de concepere a imaginilor: „Afrodita vede totul cu incântare se ridica din scoica/ primeste ofrandele primeste rugaciunile/ le indeplineste in functie de dispozitie si de prioritate/ apoi se arunca in apa marii plângând amarnic cu lacrimi/ albe si sidefii ca perlele“ (p. 32). Alegerea are motivatie semantica si culturala (tabloul lui Botticelli, „Nasterea lui Venus“), dar efectul persiflant nu depaseste stadiul unei intepaturi. La fel se intâmpla si in alte poeme: „Merlin“ sau „ravas de iarna“ (in care Charles Bovary o dascaleste pe nepotolita Emma sa nu se amestece intr-o „affaire“ cu berbantul Baudelaire, care, din intâmplare, poarta acelasi prenume).
Sacru si profan
Ofelia Prodan ar fi compus un volum pasabil daca si-ar fi dat seama ca zeflemisirea sacrului necesita nu atât fluenta si ghidusie in povestire, cât virtuozitate stilistica si transformarea hazului in tragic. In schimb, in „Ulise si jocul de sah“ intâlnim in exclusivitate pozne. Pretutindeni, naratorul se joaca de-a inchipuirea, uitând ca naivitatea nu-si afla rostul intr-o compozitie marcata de panteonul european. Fiindca, alaturând piese arhicunoscute din mitologie si din literatura, autoarea nu poate evita toposul vanitas vanitatum. Prin urmare, poezia ajunge prilej de bascalie, nu de meditatie. De pilda, coborârea printre muritori a stapânului Valhallei apare ca o arlechinada. Zeul nordic se comporta exact ca Sfântuletul din folclorul românesc, cautând pe cineva sa-l miluiasca: „Odin porneste sub chip de cersetor/ cu Hugin si Munin pe câte un umar/ la drum lung prin lume/ nimic nu mai este asa cum stia/ oamenii s-au schimbat mult/ de când n-a mai fost printre ei/ si daca le cere cu glas sfârsit/ câtiva banuti sau un codru de pâine/ ei il prind si-i toarna o vadra de mied/ pe gât apoi il alunga in batjocura copiilor“ („Nevermore“, p. 34). Tonul se dovedeste bine calibrat in citatul anterior. Sub impresia burlescului sta ruptura intre orizontala si verticala. Din obiect de adoratie, tatal lui Thor devine paiata, un caraghios care ispaseste vina colectiva. Dupa gravitatea acestei secvente, Ofelia Prodan mizeaza din nou pe aluzii sexuale neavenite, demne de teatrul de revista, lasându-i pe corbii lui Odin sa repete celebra replica din „The Raven“: „cu mintile furate de miedul cel dulce/ Odin pândeste fecioarele/ din umbra unui copac batrân/ visând nesfârsite nopti de desfrâu prin cele mai tainice locuri din vazduh/ când Hugin si Munin/ croncanesc deodata: Nevermore!“ (p. 36).
Poeziile din sfera religioasa nu depasesc nivelul rescrierii scenariilor in cheie mefienta. Adevarul credintei este contestat voalat, punându-l pe seama indivizilor care isi cauta ultima nadejde in forte supranaturale. Indepartarea de povestile autoritare care asigura coeziunea comunitatii se produce prin intrebuintarea verbelor dicendi si prin convertirea miracolului in sminteala: „grozava fata Ioana d’Arc/ cica vine de la tara nu stie o boaba de carte/ spun unii ca aude voci divine/ ei si ce daca aude voci/ multi nebuni aud voci si nu-i baga/ nici dracu’ in seama“ („Ioana d’Arc“, p. 66). Tehnica sensurilor si a referintelor duble se intinde ca praful intr-o camera nearisita. Poemele reproduc banalitati mediatice in maniera fiziologiilor pasoptiste. Societatea maculata nu accepta nicio manifestare a puritatii. De aceea, orice vis de sanctificare se curma dupa prima curba. Materia inlatura gândul de la fericirea eterna: „Nicole se asaza ca o domnisoara/ de pension cu genunchii apropiati/ si mâinile in poala, ascultând fermecata/ cum soferul ii povesteste cu o voce/ guturala despre credinta, rugaciune,/ post si toate cele sfinte. Nicole se vede/ deja la manastire sub o rasa lunga si neagra,/ urmând calea credintei fara nicio abatere./ Decapotabila zboara pe sosea/ in miez de noapte, maneaua se aude in surdina,/ Nicole viseaza ingeri cu mâinile incrucisate/ in poala, Nicole se viseaza in rai, soferul/ se viseaza in rai, vireaza masina/ spre stânga si opreste in curtea vilei sale cu/ piscina si doua etaje“ („Nicole“, p. 108).
„Ulise si jucatorul de sah“ este o carte care defineste kitschul.

 

Un comentariu pentru “Antimitologicale”

  1. februarie 18, 2015 la 12:23 pm

    Poate ca nu intelegeti poezia tinerei generatii, domnule! Dvs. sunteti malitios si superficial!

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper