Anotimpurile: „Another Year“ de Mike Leigh

Un articol de CATALIN OLARU

Daca asupra lui „Another Year“ al lui Mike Leigh s-ar fi abatut un dezastru si cea mai mare parte a materialului filmat s-ar fi pierdut, salvându-se numai primele zece minute,
cel mai fericit ar fi trebuit sa fie Leigh insusi. In aceste prime zece minute, avem un scurt metraj perfect. In restul de 120, emotia lasa loc plictiselii, pentru ca acelasi scenariu se repeta la nesfârsit, cu aceeasi protagonista, dar cu alta victima.
„Pe o scara de la unu la zece, cât esti de fericita?“, o intreaba Gerri (Ruth Sheen) pe Janet (Imelda Staunton); „unu“, i se raspunde prompt. Scena, de o tristete teribila, e cu atât mai intristatoare cu cât devine clar destul de repede ca intrebarile lui Gerri sunt puse degeaba, ca la fel de bine ar putea sa iscodeasca o planta intr-un ghiveci sau un scaun de la metrou despre cea mai fericita zi din viata lor. Pentru Janet, notiunea de fericire nu exista. Nu exista fericire, nu exista speranta, nu exista schimbare (nu pentru ea, cel putin); colac peste pupaza, nu exista nici somn, si in loc sa fie ajutata sa scape de insomnie, e sâcâita cu tot felul de intrebari, al caror rost nu il intelege, despre sot, copii sau cea mai draga amintire. Asaltul asta metodic asupra intimitatii ei vine dintr-o dintr-o realitate paralela. Indiferent in ce context extrafamilial s-ar afla, Gerri pare a fi detinatoarea unui adevar superior, iar asta vom vedea de-a lungul a patru anotimpuri.
Intre ferpar si fabula
Ceea ce Leigh ar fi vrut probabil sa fie un epitaf pentru prietenul si colaboratorul sau, producatorul Simon Channing Williams, implicit o meditatie amara despre batrânete si renuntarile la care ea obliga, ajunge sa fie mai degraba un eseu despre fericire si absenta ei, despre noroc si predestinare. Cele patru secvente alese de Leigh pentru a corespunde anotimpurilor sunt de fapt patru mese si evenimentele (putine) care le preceda. La aceste mese, doar trei dintre meseni nu lipsesc niciodata: gazdele, adica Gerri cu sotul sau Tom (Jim Broadbent), si Mary (Lesley Manville), colega lui Gerri. Gerri si Tom au o casnicie fericita, o casa frumoasa cu o gradina pe care o ingrijesc din primavara pâna in iarna si un fiu al carui unic cusur e ca inca nu si-a pus pirostriile (e o scapare pe care, pe final, da semne ca urmeaza s-o corecteze). Spre deosebire de ei, Mary e divortata, nefericita si sta cu chirie iar singura sa tentativa de a-si schimba viata in bine e sortita unui esec de proportii: isi cumpara o masina pe care mai mult o repara decât o conduce si care ajunge in cele din urma la fier vechi.
Gerri si Tom au avut noroc din plin, Mary nu are deloc. Gerri si Tom au intotdeauna un discurs prevenitor si cumpatat, Mary turuie ca o moara stricata si jigneste pe toata lumea fara prea mare efort. Filmul este povestea confruntarii dintre aceasta idila ideala cu lumea exterioara. E o intâlnire din care Gerri si Tom ies neatinsi, ba, mai mult, cu fiecare nou ospat pe care il organizeaza, multumirea lor de sine pare a creste, indiferent ca invitati sunt Mary, Ken (Peter Wight) sau Ronnie (David Bradley), fratele lui Tom. Nefericiti, neintegrati sau traumatizati, cei trei oaspeti pun si mai mult in lumina eterna perfectiune a gazdelor. Cei doi spun si fac intotdeauna ce trebuie, desi acest „ce trebuie“ ascunde câteodata ironie, daca nu chiar condescendenta. Servindu-se mereu de intrebari disjunctive (question tags), la fel de utile in schimbul de amabilitati precum sunt in aluzii si persiflari, Tom si Gerri isi reafirma superioritatea asupra mesenilor de rând, pastrând in acelasi timp aparentele. Marea calitate a unui film plin de ocheade adresate spectatorilor e aceasta ambivalenta, niciodata pe deplin spulberata: micile rautati ale celor doi sunt de fiecare data atât de interpretabile, incât se prea poate sa nu le observam deloc.
In calitatea sa de geolog, Tom sondeaza solul pentru diferite studii de fezabilitate, in timp ce Gerri e psiholog (altfel spus, tot sondari face, dar de alta natura). Si unul, si celalalt isi pun permanent intrebari (despre ei insisi, despre natura relatiei lor, despre ceilalti). Mary, Ken sau Ronnie nu au niciodata asemenea reflectii. Ca in fabula greierelui si a furnicii, la sfârsitul anului, cu totii culeg roadele. Tom si Gerri au totul, ceilalti nu au nimic, Leigh are ceva.
Un alt an, un alt film. In niciun caz acel film, nu-i asa?, in niciun caz Filmul.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper