A fost odata, ca niciodata… (II)

Tocmai începusem sa istorisesc despre povestile pe care muzeele si muzeografii le spun. Cine crede ca povestile sunt doar pentru copii se înseala amarnic. Si asta, nu pentru ca adultii ar cadea în mintea copiilor din când în când (si acest lucru e adevarat, uneori, si nu înseamna neaparat un lucru rau), ci pentru ca mintea noastra este alcatuita astfel încât sa retina mai usor, cu mai putin efort si deci mai placut înlantuirile dominate de un fir logic si armonic. Armonia nu înseamna neaparat frumusete, ci mai degraba coerenta interna. Este ceea ce ne face sa memoram motivul unei piese muzicale compuse inteligent, este ceea ce ne face sa tinem minte un tablou, este ceea ce ne ramâne în minte dupa vizionarea unei piese de teatru sau a unui film, chiar si dupa zeci de ani.
Fiecare expozitie este o opera de creatie intelectuala, asemenea oricarei opere de arta. Desigur, nu orice expozitie este frumoasa, placuta, interesanta, dar nu efortul intelectual de a crea ar putea fi negat, ci doar calitatea acestuia. Orice expozitie este, în sine, o poveste. Cel care o gândeste, autorul tematicii, are nevoie nu doar de cunostinte solide asupra subiectului abordat, ci si de imaginatie, pentru a exprima mai sugestiv mesajul pe care doreste sa îl transmita vizitatorului. De multe ori, latura imaginativa a proiectului expozitional este suplinita prin munca designer-ului. Cinstit vorbind, adeseori, imaginatia se mai si „fura“. Din acest motiv veti observa ca solutii expozitionale inovative aparute în Spania, Germania, Franta sau Brazilia (nu am ales chiar la întâmplare aceste tari, ci pentru ca astazi ele se afla în „vârful de lance“ al inventivitatii în domeniul expresiei muzeale prin originalitatea solutiilor) sunt adaptate în alte tari sau chiar în cele mai sus numite, dar în muzee care nu au avut norocul sa beneficieze de la început de o consultanta scumpa si de marca. Ideile circula extrem de repede, astfel încât solutiile adoptate de muzee considerate originale în 2001 au devenit moneda curenta acum, dupa zece ani, iar muzeele care le-au aplicat pentru prima oara cauta deja alte rezolvari expozitionale. „Furtul“ de idei se practica si în România. Am pus cuvântul între ghilimele pentru ca pâna acum, desi este vorba despre opere de creatie intelectuala, nimeni nu a reclamat, dupa stiinta mea, ca vreo solutie muzeotehnica adoptata de un muzeograf la o expozitie anume sa fi fost însusita si de alti creatori de expozitii. Dimpotriva, de cele mai multe ori, creatorul originar se mândreste cu faptul ca ideile sale au fost preluate si de altii. Dar cum din ce în ce mai des expozitiile – mai ales, cele permanente –, sunt realizate de firme specializate, fapt care implica si o acerba concurenta pe piata, or sa apara si asemenea cazuri – care, asa cum se stie, nu se pot rezolva decât în justitie. Deocamdata se copiaza nu atât solutii concrete de expunere, ci mai ales „stiluri“. Mi-a fost dat, de exemplu, sa vad în România din ce în ce mai multe expozitii etnografice care copiaza maniera discursului expozitional imaginat de Horia Bernea si echipa sa la Muzeul Taranului Român. Se poarta, asadar, expozitia – eseu; textele explicative lungi si pretioase au cazut în desuetudine. Muzeografii nu mai încearca sa explice, cu metoda, un fenomen cultural, ci se lasa purtati de frumusetea obiectelor alunecând pe panta poemului si a meditatiei mai mult sau mai putin filozofice. Probabil ca este doar o moda. În realitate, muzeografii, asemenea oricaror alti creatori, încearca sa recicleze reusitele colegilor în speranta dobândirii unor succese asemanatoare. La fel se întâmpla în muzica, în artele vizuale, în literatura etc. Similar, muzeele de istorie par sa se pasioneze, de vreo doua decenii încoace, de diorame. Evident, unele dintre realizari se apropie îngrijorator de kitsch. Totusi, publicul pare fascinat de ele, asa încât dioramele au devenit repere obligatorii, pentru orice muzeu care se respecta.
Dar sa ne întoarcem la povesti!
Este povestea firul logic al oricarei expozitii care se doreste a fi memorabila (si memorata)? Da, este, ceea ce nu înseamna ca nu putem iesi fermecati dintr-un muzeu care nu spune în mod explicit o poveste. Ca sa ma întorc la exemplul de mai sus, este greu de surprins firul povestitor din expozitia permanenta a Muzeului Taranului. Dimpotriva, desi exista o logica evidenta a modului în care salile îsi însiruie temele una dupa alta, muzeul nu spune o poveste, ci o multitudine de povesti, pentru ca fiecare obiect are propria sa istorie care merita sa fie povestita, auzita, gustata, înteleasa. O trecere rapida prin salile de expunere mângâind absent cu privirea obiectele si suporturile nu va lasa vizitatorului grabit decât o a amintire a unui întreg frumos asezat în pagina, dar fara ceva memorabil, cu exceptia tocmai a ansamblurilor. Vizitatorului „inocent“ i se va înstapâni mirarea sa vada casa lui Antonie Mogos „crescuta“ la etajul cladirii istorice a muzeului, i se va inunda sufletul de linistea impusa de stranele de la schitul din Crasna ori de presiunea istorica data de „moastele“ ramase din biserica din lemn de la Mintia si, fara îndoiala, i se va taia rasuflarea în fata morilor din sala „Munca“; dar acest „inocent“ vizitator nu va ramâne, vorba lui Florian Aaron, decât cu o „idee rapede“ despre cele vazute. Daca va dori sa afle povestile uneori doar înduiosatoare, alteori pline de dramatism ale obiectelor si ale fundamentelor spirituale care explica formele si istoriile „personale“ ale exponatelor, vizitatorul va fi nevoit sa adaste mai mult prin sali, consultând dosarele cu informatii sau ascultând ghidajul audio. Procedând astfel, el va întelege poate si marea poveste care leaga salile una de alta si care face ca întreaga expunere sa fie armonica si deci coerenta, în pofida aparentei abordari „postmoderniste“ (pentru ca numai de viziune postmodernista nu poate fi „acuzata“ expunerea permanenta din acest muzeu care constituie, poate, una dintre expresiile profund moderniste ale muzeografiei românesti din secolul XX). Aparenta, pentru ca Horia Bernea si echipa lui au avut curajul sa afirme niste valori, într-un moment în care întreaga cultura „occidentala“ încerca sa îmbratiseze diversitatea culturala, adica, acel multiculti al carui deces îl anunta, recent, Angela Merkel, facând ca aparenta fragmentare expozitionala sa nu aiba un fundament fariseic „echidistant“, ci unul strict estetic, subtraversat de un filon moral asumat. Ca putem sau nu fi de acord cu el, asta este o cu totul alta poveste. O poveste despre care vom mai povesti…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper