A fost odata, ca niciodata… (I)

… pe vremea când tara era condusa de Pingelica Imparat… Nu. Nu am sa continui povestea in aceasta maniera, desi ea este una care chiar merita povestita, dar nu este tocmai pentru prescolari. In orice caz, lucrurile se petreceau cam acum vreo patruzeci de ani. România abia intrase pe drumul construirii s.s.m.d. (pentru cei alfabetizati dupa 1989, asta inseamna societatea socialista multilateral dezvoltata), iar muzeele patriei colcaiau de grupuri vesele de copii, fericiti ca se simteau ca in vacanta in timpul orelor de curs, desi erau adusi cu cârdul, insotiti de tovarasul sau tovarasa (invatator sau profesor, de la caz la caz) sa vada maretele expozitii permanente, trudite de muzeografi, aprobate de tot felul de organe de partid si de stat si puse in opera de celebra intreprindere de stat Decorativa. In unul dintre aceste muzee, aflat in sudul tarii, un tovaras profesor isi indeplinea misia de insotitor al copiilor si, pasionat de istoria patriei, il trage deoparte pe tovarasul ghid (muzeograful de serviciu, adica) si il intreaba soptit, misterios, aproape, conspirativ la ureche daca e adevarat ca exact din acel palat de sfârsit de secol XIX, in care se afla gazduit muzeul judetean, pornea o galerie subterana (secreta, evident) care ducea tocmai hat, departe, pâna la ruinele cele mai apropiate de oras. Tovarasul ghid, straluminat de o inspiratie luciferica, as zice, l-a tras de umeri pe tovarasul prof (era chiar un absolvent de Istorie acest tovaras profesor) si l-a intrebat daca e in stare sa tina un secret. Omul s-a simtit apasat de intreaga responsabilitate pe care o resimte orice ucenic atunci când maestrul ii dezvaluie marele secret al alchimiei si s-a jurat ca nu va divulga strasnicul secret sub nici un chip. Induplecat de o asemenea straduinta, muzeograful aproape ca l-a târât pâna in dreptul unei usi. Era o usa din lemn, obisnuita, cu o clanta metalica murdara (ca si usa, de altfel), care nu parea sa duca spre undeva anume. „Aici e!“, i-a soptit, pe un ton ferm, tovarasul ghid. „Deci, e adevarat!“, a glasuit, gâtuit de emotie, tovarasul prof de istorie. Apoi cei doi si-au innoit juramintele de pastrare a secretului si vizita a continuat ca si cum nimic nu s-ar fi intâmplat. Nu mai stiu daca vreodata profesorul – visând, probabil, la experienta unei aventuri totale (ceva cam in palierul dintre „Haiducii lui Saptecai“ si „Indiana Jones“) – a revenit in muzeu, pentru a indrazni sa deschida acea usa. Daca nu a facut-o, a ramas, probabil, cu certitudinea ca intotdeauna in spatele istoriei oficiale, se afla aceea oculta si ocultata de oamenii puternici pentru a-i domina pe cei slabi si supusi. Daca a facut-o si daca ar fi gasit usa descuiata, ar fi trait, probabil, dezamagirea oricarui copil atunci când intelege ca nu exista Mos Craciun, pentru ca usa cu pricina nu facea altceva decât sa separe una dintre salile de expozitie de un closet utilizat doar de supraveghetoare (motiv pentru care usa nici nu purta vreun semn distinctiv anume).
L-am intrebat pe amicul meu, muzeograful din poveste, de unde atâta cinism in atitudinea lui? Desigur, era o vreme când cinismul era mai mult decât o atitudine de fronda; era un mod de supravietuire. Raspunsul lui, totusi, m-a dezarmat. „Omul acela avea o viata precum o camera goala. Eu i-am pus o floare in glastra, in camera lui. Se va bucura de ea. Daca nu i-o ofeream eu, oricum, mai devreme sau mai târziu, ar fi capatat-o de la altcineva sau si-ar fi creat-o singur. El avea nevoie de povestea cu tunelul pentru ca si-o dorea“. Argumentul este mai mult decât discutabil, desigur, chiar si in timpul unei dictaturi prin excelenta cinice, asa cum a fost aceea comunista in România. Respectivul profesor de istorie n-ar fi meritat, de fapt, niciodata, sa absolve o facultate si sa nenoroceasca generatii intregi de elevi crezând prosteste in povesti in care nici copiii de scoala primara nu mai cred. Dincolo de asta, insa, intelesul ceva mai adânc al acestei istorisiri este altul: muzeele trebuie sa spuna niste povesti pentru a fi interesante, pentru a fi credibile si pentru a fi memorabile. In timpul regimului comunist, muzeografii isi puneau din greu imaginatia la incercare pentru a inventa povesti, chiar si acolo unde nu existau. Farsele jucate grupurilor de elevi erau la ordinea zilei. Incercând sa se „razbune“ pentru umilintele indurate in viata lor de oameni de stiinta, muzeografii indrugau vrute si nevrute unui public credul, ignorant si, pâna la urma, dezinteresat. Este celebru cazul unui muzeograf care, ghidând un grup de elevi insotiti de profesorul lor de istorie prin muzeul national de profil, a inventat numele unei localitati care parea sa fie un fel de ombilic al natiunii române: cele mai importante culturi din epoca pietrei  purtau numele acelei localitati, acolo fusesera descoperite toate tezaurele istorice, acolo avusesera loc cele mai mari batalii din istorie, acolo se nascusera toate personalitatile, de la Burebista la Carol I si acolo se inregistrasera, in general, cele mai importante momente din trecutul tarii. Fie ca nimeni nu a fost atent la ghidaj, fie ca nimeni nu a indraznit sa il contrazica pe muzeograf, cert este ca nimeni nu a parut contrariat, nici macar profesorul de o asemenea minune. Asa cum vizitatorii veneau la muzeu din obligatie, muzeografii prestau ghidaje proaste si, uneori, zeflemitoare, din aceeasi obligatie. Era un joc cu suma nula. Toti se pretindeau (ne pretindeam, ca sa fiu mai exact) interesati de subiectele tratate, fiecare dintre ei (dintre noi) stiind ca totul era o inselatorie. Ca unii dintre muzeografi vorbeau cu patos si convingere despre „realizarili iepocii“ – si acest lucru este adevarat. Sunt aceia care au incercat sa isi gaseasca un refugiu dupa 1989 in partidele si gazetele „nostalgice“. Totusi, majoritatea muzeografilor presta un ghidaj rutinier si plictisitor. Din când in când, o istorisire ceva mai picanta (privitoare la aventurile amoroase ale lui Alexandru Ioan Cuza, de exemplu), care nu aparea in manualele unice de istorie, facea deliciul vizitatorilor, convinsi fiind ca au avut acces la un secret vital al omenirii. Evident, erau destui si aceia care isi ghidau publicul prin expozitie cu devotiune si cu seriozitate, oameni care stiau totul despre subiectele pe care le abordau, despre obiectele expuse si mai ales stiau sa adauge in ghidaje necesarul de poveste, pentru a-i face pe vizitatori, indiferent de vârsta si pregatirea lor, sa viseze. Nu erau foarte multi, dar erau extraordinari si ar fi meritat cu prisosinta nu doar recunoasterea publica a profesionalismului lor, ci si posibilitatea de a „face scoala“ (si, evident, un salariu mai mare!). De altfel, una dintre problemele nerezolvate inca in muzeografia nationala este tocmai aceasta: nu oricine este capabil sa vorbeasca interesant despre subiectele abordate de o expozitie, nu oricine reuseste sa se apropie cu dedicatie de fiecare vizitator in parte, potrivit pregatirii si interesului sau. Aceasta este o meserie in sine, tot asa cum o profesie aparte este aceea de realizator al unei expozitii pe tematica adeseori „seaca“ oferita de cercetatorul care stabileste firul logic al expozitiei si obiectele autentice (sau nu) menite sa il sustina…. Povestea nu se incheie aici!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper