„Vocea trebuie sa functioneze cu gândul la continut, la piesa“ (II)

Un articol de COSTIN POPA

ION BUZEA în dialog cu COSTIN POPA

Gherman si Otello
C. P.: Am înteles ca ati cântat si Gherman din „Dama de pica“?
I. B.: Da, la Basel. A fost un fel de… umplutura. Director era cineva care avusese aceeasi functie si aici. M-a avertizat ca nu au bani ca la Zürich. I-am spus ca daca pune spectacolele atunci când nu am programat altceva, cânt si pe bani mai putini. Plus ca pentru Basel, ma urcam în masina si noaptea reveneam acasa. Acolo am mai cântat „Aida“ si „Turandot“.

C. P.: Gherman, rol complicat, cel mai complicat, cel mai dificil pentru tenor.
I. B.: Frumos rol! Nu pot sa spun ca-i greu, pentru ca daca un personaj te intereseaza si daca poti sa-l cânti… De exemplu am interpretat de multe ori în aceeasi seara, „Paiate“ si „Cavalleria rusticana“. Nu-i dificil si, în general, e mai usor sa cânti „Paiate“ dupa „Cavalleria rusticana“ decât sa faci numai „Paiate“. Te încalzesti, faci vocalize…

C. P.: La noi, la Bucuresti, cântau doi tenori diferiti. Acum foarte putini sunt cei care intra în ambele spectacole într-o seara… José Cura, dar e destul de deteriorat. V-ati gândit la „Otello“?
I. B.: Trebuia sa-l cânt aici, la Zürich. Am facut repetitii cu Nello Santi, am înscrise pe partitura sfaturi si obiectiuni de-ale lui. Urmau sase spectacole. Dar, în aceeasi perioada, aveam zece seri cu „Povestirile lui Hoffmann“ la Köln. Am cerut sa se faca în asa fel încât sa nu se suprapuna datele, nu s-a putut si n-am mai avut ocazia sa onorez oferta cu „Otello“. Sa stiti ca este un rol usor, credeti-ma, l-am repetat. Nu-i greu pentru ca are un sens, dificil este ceva care… Mai grele decât „Otello“ sunt „Traviata“ sau „Rigoletto“.

C. P.: Dati-mi voie sa va contrazic.
I. B.: Stati, daca vine un cântaret  tânar, liric si vrea sa cânte „Otello“ nu merge. Dar când n-ai probleme vocale, nu-i dificil. Stiti ce-i mai greu? „Fata din Far West“.

C. P.: Nu v-a parut rau ca n-ati cântat „Otello“?
I. B.: Ba da. Dar mi-a parut rau si de Alfred din „Liliacul“, de Anul Nou la Viena, pe vremea lui Eberhard Waechter, în regia lui Otto Schenk. Nu aveam timpul fizic sa-l învat. De acest rol îmi pare si mai rau, pentru ca pe Otello l-am repetat si nu aveam nici o problema. Dar Alfredo este o clasica parodie de tenor. Mi-amintesc cum îl imitau la Cluj pe Dinu Badescu, care era un cântaret excelent.

Mofturi
C. P.: Acutist formidabil, legenda spunea ca daca îl trezeai din somn la 7 dimineata, avea în voce Si bemol-ul la fix.
I. B.: Eu am facut repetitie generala cu „Aida“ la ora 9. Cine cânta dimineata cânta si dupa masa. Paradoxul este ca acela care se oboseste dupa amiaza nu cânta nici dimineata. Eu înteleg ca artistii au sensibilitatile lor, dar asta este mai mult o chestie legata de emotii, de creatie, dar daca cineva începe cu mofturi… Câteodata sunt bune pentru ca fac situatia mai palpitanta. Dar când pui conditii ca „nu curge apa decât dupa ora 12“… astea-s mofturi!

C. P.: Mai sunt unii care spun la 4 dupa amiaza ca nu stiu daca pot cânta seara. Se zice ca orice artist liric stie la ora 13 daca se simte apt sau nu sa cânte în ziua respectiva.
I. B.: Trebuie sa anunte la ora 12. În America erau trei cântareti care, la vremea mea, cântau alternativ „Boema“: Corelli, Gedda si subsemnatul.

C. P.: Intuiesc de ce ati adus vorba. Am auzit ca Franco Corelli era destul de nesigur cu aparitiile, da?
I. B.: Era sigur, dar îi placea lui sa… Dupa cum stiti, exista sistemul rezervelor, „cover“, cum se spune. Primul „cover“ trebuie sa fie gasit în jumatate de ora, iar al doilea mai târziu. Odata eram la masa într-o situatie destul de agreabila, cu niste fleici, când a sunat telefonul pe la 8 fara un sfert, spectacolul începând la 8. Când am ajuns la teatru, Corelli anuntase deja ca va cânta: la 8 fara un sfert nu era sigur, iar la 8 a intrat în scena! Mi-a parut bine, m-am întors sa-mi încalzesc friptura!

„Cântaretul câstiga cel mai mult când nu-si deranjeaza vocea“
C. P.: Ati cântat cu placere opereta?
I. B.: „Vânzatorul de pasari“ la Cluj si, cu si mai mare placere, „Casa cu trei fete“. Berthé a facut o colectie de muzica de Schubert si a inclus-o într-o opereta fermecatoare. Faceam turnee la Arad, la Timisoara, cântam sâmbata dupa-amiaza la 3. Am mai cântat si arii din operetele de gen austro-german, de exemplu din „Paganini“.

C. P.: Ce vi se pare mai usor de cântat?
I. B.: Opera. E drept, vocea trebuie sa functioneze, asta e prima conditie, cu gândul la continut, la piesa. Eu recomand cântaretilor sa se gândeasca exact la continut. De pilda, „Casta diva“ din „Norma“ este ceva contemplativ. În „La donna è mobile“ din „Rigoletto“, Ducele sta la han si face diverse reflectii, filozofeaza, nu trebuie sa se gândeasca la Si-ul acela acut, cum sa-l emita.

C. P.: Din pacate, multi se gândesc la el, daca iese sau nu.
I. B.: Cu cât te preocupa mai mult notele, cântul, e mai greu sa-ti iasa. De fapt, noi suntem un aparat de suflat. Daca dai aer si ai calea buna, vocea iese natural; clarinetul are clape, sufli si ies toate variatiunile. Dar noi avem deja clapele în cap. Cântaretul câstiga cel mai mult când nu-si deranjeaza vocea.

C. P.: Da, adevarat, daca este pusa la punct.
I. B.: Vocea îsi face drumul ei; ea merge, cum ar fi, pe orizontala; daca ne gândim „în sus“, deja ideea ca trebuie sa atingi înalturile te streseaza. Nu eu am inventat asta, am încercat sa învat de unde am putut, cât am putut. Repet, trebuie sa ai un motiv ca sa cânti ceva, trebuie sa-i gasesti sensul.

C. P.: Dar „Celeste Aida“ cu care intri în scena emotionat de asteptarea celor trei Si bemol-uri, de faptul ca aria este „descoperita“ complet, cu orchestra doar cu functie de acompaniament aerisit?
I. B.: Nu-i ceva complicat, trebuie sa te convingi ca nu cânti ca sa dai Si bemol-uri, ci pentru ca Aida este cereasca. Trebuie sa te sugestionezi, sa te gândesti la sintagma „forma divina“, la cuvântul „splendor“. Va spun, mie mi s-a parut mai usoara decât alte lucruri pe care le-am cântat. Nu înseamna ca am fost buricul pamântului… ma întelegeti, dar asa mi s-a parut.

„Vreau sa-i sochez pe burghezii astia!“
C. P.: Cum au fost relatiile dvs. cu regizorii?
I. B.: N-am avut probleme.

C. P.: Erau si alte vremuri.
I. B.: Asta se poate spune. Nu am avut niciodata controverse cu regizorii nu numai pentru ca erau alte timpuri, dar te poti întelege cu ei. Pentru ca regizorul care crede, de exemplu, ca poate sa faca din cineva un personaj se însala. Daca este destept, îsi gaseste tipul cu care sa faca ce vrea. Si atunci, nu-i greu. Pentru ca exista cântareti cu care nu poti construi personajul respectiv. Eu nu am avut niciodata probleme, nu pentru ca am facut pe revolutionarul, l-am lasat sa aleaga, am facut ce mi-a zis, dar am mai potrivit-o asa, usurel, ca sa-mi vina bine. Daca ai un concept despre un personaj, atunci se potriveste si regizorului. De exemplu, am facut „Carmen“ în regia lui Jean-Pierre Ponnelle. Era pregatit sa cânte Luis Lima. Eu aveam aici spectacole cu „Fedora“. Lima a anulat si atunci le-am facut în paralel, ca un cal de tractiune. Când antipatiza pe cineva, Ponnelle putea fi foarte neplacut. N-am avut nicio problema cu el, sigur eu mai cântasem „Carmen“, aveam o idee cum este rolul. De exemplu, la sfârsit, în arena, eu închideam usile, ca sa nu mai intre nimeni. El a acceptat initiativa pentru ca i-a placut. Nu ca faceam ce voiam eu, dar ne întelegeam, sigur, în lucrurile care erau logice. Singurul care era altfel a fost Giancarlo, fiul lui Mario del Monaco.

C. P.: S-a mai linistit acum, face lucruri mai potolite.
I. B.: Spunea ca Don José este un baiat din provincie, soldat cam stângaci, cu ochelari pe care si-i curata tot timpul. I-am spus ca nu vreau sa-l fac… patron de bordel, dar nici dobitocul satului. În actul al treilea, în loc de munti a facut schele de zidar. Nu-i nimic, mi-am zis, „facem gimnastica, cu ochelari pe nas“. La premiera am lasat ochelarii în culise iar la sfârsit noi, cântaretii, am avut succes. Pentru Giancarlo au fost huiduieli iar el a zâmbit la lume. Spunea: „Vreau sa-i sochez pe burghezii astia!“

C. P.: Este un concept, un mod de comportare al multor regizori, vor sa socheze, nu le pasa, iau banii si pleaca. Scandalul chiar foloseste la publicitate.
I. B.: Daca un teatru accepta asa ceva. Eu nu zic ca toti sa stea tepeni, dar nici sa faca lucruri care trec de o anumita limita. Recent a fost la TV „Liliacul“ de la Frankfurt. În viata mea am vazut destule, dar asa ceva, nu. Mai rau nu se poate.

Gretosi, mofluzi, mormaitori… dar buni
C. P.: Am vorbit anul trecut despre relatiile cu cântaretii, mi-ati vorbit de cântaretii români, de cei straini, dar nu despre dirijori. Care a fost relatia cu ei, cum v-ati înteles, ati avut conflicte? V-ati corelat bine, ati avut probleme ca sa va urmareasca? Sau, poate, v-au impus conceptia de tempi, de culori. Un sef de orchestra, daca e valoros, poate sa modeleze o interpretare.
I. B.: Dirijorul poate da sugestii. De exemplu, excelent în opera este Nello Santi. Are instinct pentru voci. Cine se întelege cu el merge perfect. Tot timpul cât am cântat sub bagheta lui, aici, la Hamburg, la München, n-am avut nicio problema, a mers perfect. Daca vede ca ai o problema, te întelege, merge cu tine. Când întâlnesti unul care tine la un fel de rigiditate, încerci si tu sa faci, asa, pe împaciuitoristul. Dar sunt unii rai, ca Fausto Cleva. La repetitii era gretos, nu râdea, nu zicea nimic. La „Boema“, s-a certat cu Renata Tebaldi, dar nu cu Cesare Siepi, pentru ca acesta nu-l lua în serios. Dar la spectacol era perfect. La o repetitie de cabina, eram noi cu pianistul. Nu zicea decât: „Cântati!“. Statea complet mofluz. Si cânt, si cânt, nu m-a lasat pâna n-am trecut tot rolul. Voia sa vada daca rezist. Dar dupa aceea, în spectacol, era ca o manusa, acompania perfect.

C. P.: Cleva a  dirijat mult la Metropolitan.
I. B.: Acolo era cunoscut ca o persoana foarte importanta. Tebaldi si Corelli erau dumnezei. Francesco Molinari Pradelli era bun dirijor, dar cam prea… italian. La unele repetitii îi cam înjura pe cântareti, era cam rau de gura. Ei s-au suparat si i-au zis directorului Rudolf Bing: „Sau el sau noi.“ Si l-au scos pe Pradelli. Dirijorul este important, dar cântaretii sunt si mai. În „Tosca“, tot la Metropolitan, debuta baritonul Giangiacomo Guelfi, deja cunoscut în lume. Avea o voce imensa, începe si-l întreaba pe dirijor: „E bine?“. Pradelli raspunde „Da!“ cu voce tare si în surdina: „Ce ma fac, cum sa lucrez cu cretinul asta?“. Guelfi continua ca un bivol… noi ne uitam în plafon. Pradelli era însa un bun dirijor. Îmi mai amintesc de Horst Stein, Hans Swarowski, Berislav Klobucar… La Viena, Stein dirija „Trubadurul“. Era mai nou atunci si bun. Dupa câtiva ani, la Berlin, în „Carmen“, cântam frumos si m-a întrebat daca interpretez versiunea româna. I-am raspuns ca da, întrucât cea germana nu s-a descoperit înca. I s-a înrosit chelia. Nu aveam ce pierde. Claus Helmuth Drese, înainte de a fi la Viena, era director la Köln prin 1972-73. Se dadea „Traviata“ si el începuse sa explice subiectul. Era un decor cu un sezlong rotund în mijloc, parca eram în „Contele de Luxemburg“. Ascultam si mestecam guma. Vorbea de atmosfera din Paris… El, furios: „Eu explic si dumneata mesteci guma!“. Raspund: „Guma o am în gura, nu în urechi, eu va aud!“. S-a înrosit tot de suparare. Pe urma ne-am mai înteles; a ajuns director la Viena, eu nu eram angajat fix si mi-a zis ca nu stie daca o sa poata sa-mi dea spectacolele pe care le-am avut la Köln, pentru ca mai trebuie facute schimbari, sa distribuie cântareti noi. Foarte bine, logica m-a convins. A trecut un timp, a avut nevoie, m-a chemat… Meseriasul, daca-l chemi sa repare ceva, vine. Când Santi a împlinit 75 de ani, a avut loc o sarbatorire pe scena din Zürich, Drese a venit la mine si m-a îmbratisat, de parca eram cei mai buni prieteni.

C. P.: Lucrau vreunii dintre sefii de orchestra mai amanuntit cu cântaretii?
I. B.: Santi. Numai ceea ce nu-l interesa lasa la corepetitori. Nu multi lucrau detaliat cu cântaretii. Nu trebuie sa iau apararea nimanui. Cântaretul care nu-si pregateste rolul, ca sa stie ce personaj interpreteaza, ramâne vinovat. Sigur, dirijorul poate sa mai dea si sugestii. Altii… John Pritchard m-a angajat sa cânt „Maestrii cântareti din Nürnberg“. El parca dirija „Povestirile lui Hoffmann“. Karl Böhm…

C. P.: O legenda!
I. B.: Da, o legenda care îi teroriza pe toti. Rau! Eu am cântat „Macbeth“ cu el. „Macbeth“ de Verdi cu Böhm se potriveste ca nuca în perete. Dirijor celebru, dar eu totdeauna l-am vazut ca si cum ar fi avut… Parkinson, se misca asa… Si tot mormaia. La Viena, nimeni nu putea sa-l sufere. Eberhard Waechter si Erich Kunz îl imitau cum vorbeste, îl parodiau, dar nu ieseau din cuvântul lui. Dirija bine „Flautul fermecat“. Richard Strauss, numai el stia cum se dirijeaza, pentru ca îi fusese corepetitor. Am cântat si eu Bacchus în „Ariadna la Naxos“. Rolul este bun daca n-ai probleme, te achiti, mai iei si un ban…, totusi este o muzica antivocala par excellence.

C. P.: Eu sunt impresionat ce versatil ati fost si ce diversitate de roluri ati interpretat. Aflu acum si de Bacchus.
I. B.: Nu-i usor de cântat, l-am auzit recent pe Roberto Saccà, s-a descurcat. Eu am debutat în rol la Zürich, sub bagheta lui Ferdinand Leitner, dupa aceea l-am facut la Berlin cu Eugen Jochum.

C. P.: Alta legenda.
I. B.:Era acum 40 de ani, eu eram o idee mai… tânar si am vazut la repetitie un batrân destul de bine, care nota tot. Foarte bun.

C. P.: Stimate maestre, va multumesc din  suflet pentru întrevedere si convorbire.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper