Viata dupa „Orbitor“

Un articol de TEODORA DUMITRU

Mircea Cartarescu, Zen. Jurnal 2004-2010, Editura Humanitas, 2011, 629 p.

Etica jurnalului
Conform metaliteraturii de specialitate, in cazul jurnalului totul e legitim si, in acelasi timp, strigator la cer. Din fericire, „Jurnalul“ lui Cartarescu isi secreta singur pragul de intruziune si-si pune legitimarile pe tava: „Cel care-mi citeste jurnalul nu intra in viata mea, si nu (doar) pentru ca orice text mistifica viata. Dar pentru ca sensul jurnalului meu nu e de a-mi dezbraca inima-n fundul gol, ca la doctor. Adevarata mea viata nu e accesibila cuvintelor. Cochilia nu este si nu reprezinta viata melcului“, racneste intr-un moment de fracas identitar autorul „Orbitorului“.  Dar câteva pagini mai incolo scrisese: „Sunt jurnalul meu. Nu ma identific nici cu carnea si pielea mea, nici cu amintirile mele, nici cu imaginea mea in oglinda, nici cu numele meu atât de total cum ma identific cu paginile astea, caietele astea“.
Atitudinea fata de propriul text e importanta, dar mult mai de luat in seama mi se pare atitudinea fata de textul altuia: proaspatul autor al trilogiei incheiate „Orbitor“ rasfoieste, bunaoara, „Serenada zadarnica“ – insemnari ale Mariei Ghiolu, „cea din „Jurnalul“ lui Sebastian“, gasind acolo o suma de dulcegarii si nostalgicisme specifice profilului feminin minor. „Pâna la urma, doamna Ghiolu, ai fost fascinant de neinteresanta, decide autorul „Orbitorului“ si al „Jurnalului“ de fata. Nu se vede ca i-ai citit pe Proust, Gide, Sebastian si Blecher. Nu se vede nici macar ca l-ai iubit pe ultimul, desi l-ai iubit s…t. Iar când l-ai cunoscut pe Blecher erai maritata, bogata, te durea-n fund. Iar pe Sebastian il descrii ca pe-un pitic care-ti face sila. Ce viata oribila trebuie c-ai avut.“ (subl. mea, T.D.). Asa citeste Cartarescu insemnarile altuia (memorii, jurnal, peu importe), asta e metoda pe care o valideaza, singura in care s-ar cuveni citit si „Jurnalul“ sau: cochilia e tot ce conteaza – ce nu se vede, nu este. In deplina valabilitate a reciprocei: ce se vede, fireste ca este.
Ce se vede din
„Jurnalul“ lui Cartarescu
Singurele informatii concrete „de epoca“ privesc alienarea/ progresul prin digitalizarea relatiilor cu lumea si angrenajul aferent: computer, celular, blog, iPhone, site-uri, „Hamlet“ si „Iliada“ citite pe iPad etc. Dintre scriitorii români contemporani – doar trei sau patru nume sunt pomenite in intervalul de cinci ani al „Jurnalului“, cu glosari minime sau inexistente. Altminteri, M.C. manânca „piscoturi“ si bea „suc de portocale“, „introlocat, visator, in baletul familial“; e „vânat de lipsa lecturii“ fiindca ziua e „calarit de Gabriel“, iar seara „mort de oboseala“; nevasta, circumspecta si frenatoare, il indeamna sa nu se apuce de roman istoric tocmai „acum“, dupa „Zilele regelui“ (romanul lui Filip Florian), dar nici de un proiect „mare si greu ca «Orbitor»“: sa nu scrie, asadar, nici ca altul, dar nici ca el. De Ionuta, primul copil, aminteste de vreo trei ori in 600 de pagini; dupa ce-si face casa la Baneasa, isi cumpara telefon si masina noua, isi doreste si un copil „nou“ (visele adulterine insinueaza ceva si de-o nevasta noua). Iar Gabriel are „mâini puternice, facute sa strânga suruburi“ si o inteligenta mai degraba tehnico-practica: nu e o copie in mic a parintelui sau Mircea Cartarescu, ci mai degraba un simetric al sau (ca geamanul Victor, din „Orbitor“): un esec al viziunii fractalice asadar. Si nu stiu cum se face, dar micul Mircea, contemplat in poze refacute pe computer, cu sandalutele lui cu barete de musama, pare mai cald si mai prezent decât invazivul, tropotitorul Gabriel…
Una peste alta, „oribila viata“.
Mauvaise humeur cartaresciana
Numai ca „oribilul“ cartarescian cata sa fie din alta specie decât oribilul meschin al coanei Ghiolu. E pluri-motivat si pluri-stratificat. Radacinile lui introlocate in jegul bucurestean  (straturi-straturi si el: mizeria cetatii in sine, dar si mojicia concitadinilor si a compatriotilor, spita criticii literare, mai ales), iar apexul  mângâind sorii singuratatii si ai batrânetii. „Astept pe scaunul meu de musama adaptarea la batrânete“, zice. „Nu mi se da nici o atentie, ca unei femei care s-a labartat“. „De la un timp, aproape toti oamenii pe care-i intâlnesc sunt mai tineri decât mine. Si, de fapt, nu-i mai intâlnesc pe ei, ci deferenta lor fata de cineva nu doar mai in vârsta, ci aflat in alta casuta taxinomica.“ Un „Jurnal“ al batrânetii sterile si dezarmate s-ar putea numi acesta – nu al senectutii demne, senioriale, sapientiale – Cartarescu n-are asemenea ifose (n-are puterea, nici ipocrizia unor asemenea ifose – desi titlul volumului e „Zen“!); pentru el batrânetea e asaltul dezagregarii finale, al organicului unplugged, deconectat de la sursa si de la sensul vietii (inregistreaza, de altfel, si data precisa a intrarii in aceasta „alta casuta taxinomica“: 49 de ani – iminenta pragului critic). Mâna, creierul nu mai sunt destul de bune pentru literatura („o minte indolenta si boanta“, zice), dar rafuiala radicala pare nu cu batrânetea, nici cu solitudinea, ci cu literatura – care i-a inecat centrii vitali: „Scrisul nu mi-a adus decât ruina mintii si povara asta nesfârsita din inima. Acum arborii vietii intra in toamna.“ „Am avut pâna si sotii, pâna si copii, ca oamenii adevarati, dar ce n-am avut si n-o sa am niciodata e realitatea.“
Spectrul batrânetii (de fapt al imbatrânirii – caci M.C. e terorizat nu atât de staza compacta a batrânetii – cât de procesul milimetric al intromisiunii irevocabile in ea: câte fire albe, câte riduri noi etc.) se varsa intr-un sentiment general al epuizarii – unde propria impotenta creatoare (sau dimpotriva, excelenta lui creatoare, in functie de dispozitie), se balaceste in consensul neputintei universale. Totul e insultator, sinistru, jegul e clocotitor. „Lumea s-a schimbat uimitor in ultimii 2-3 ani. Toti o stiu, toti sufera din motivu-asta (…) nivelarea care «pregateste caile Domnului»“, peroreaza M.C., intr-o pasa de misticism crepuscular otevist. „Am pe masa (la bucatarie, in casa-n care n-am scris nimic) doua portocale. Sunt cele mai urâte portocale din lume.“ Cele mai urâte portocale din lume! La ce bun cea mai frumoasa nevasta, cel mai iubit copil: depresivul vede doua portocale sfrijite si se lasa desirat de mâhnire: „Cum adica sa nu mai fiu tânar?“

Oribilul cartarescian se aduna intr-un ghem de hachite menite sa-l faca insuportabil: daca „boabele de hidrargir“ pregeta sa uneasca in figura Autorului, ca-n „Terminator“ (dupa cum trist constata diaristul pe vremea când asuda la strungul „Orbitorului 3“), ele nu pregeta sa se adune in figura Oribilului cartarescian – suma a contradictiilor neobosite, care ca viermii cei din veac il macina. In Bucuresti, pe Vasile Pârvan, „casa e ingusta ca un cavou (luminos, e drept), plina de igrasie, n-am spatiu in jur, nu pot trai decât cu matele amestecate cu alte mate, cu dintii ciocnindu-se de alti dinti.“; la Schloss Solitude e prea multa „sihastrie“, o „Iasnaia Poliana nemteasca, deprimanta dupa pierderea meciului cu Italia…“; la fel casa de la Baneasa, cu balustrade de inox si trei niveluri: „o sihastrie“, „ne salbaticim aici“. Ba e strivit de lumea din jur, ba e lasat prea mult in pace
(„N-as fi crezut niciodata sa ajung sa ma rog. Nici nu inteleg de ce o fac. Poate ca sa mai schimb o vorba cu cineva.“). E rau când n-are bani, e rau si când are (trebuie sa fie hamal de sacose, sa conduca masina spre Carrefour, sa achite taxe la banca, facturi, cozi, sa aleaga culoarea masinii si alte felurite tracasari). Pute România („cu toate puterile mele (…) spre Occident“) – pute si Occidentul (care il trateaza ca pe un ins de mâna a doua, vezi faza cu scriitorul german care-l miluieste, discret, cu 100 de euro). E dezastru sa te injure fostii studenti, oameni care au invatat de la tine ce e postmodernismul, si e dezastru sa fii „mânjit cu crema de zahar ars de tot soiul de tipi care scriu «lam vazut», «miam spus ca scrie super»“. E prea nemultumit Cartarescu de ce primeste, prea-si pune norocul la teasc?
A face inventarul mizerabilismelor antipatice in speta Cartarescu e totusi cea mai facila dintre tentatii. Jurnalul pare scris anume cu intentia a face din personajul lui un ins detestabil – de o antipatie aproape  anarhica – spre a deconstrui apoi, in aparté-uri onirice bine regizate, toata greata vaicarismelor curente. „Jurnalul“ e o investitie maxima in procesul de reducere la absurd a receptarii: inainte sa spuna altii despre mine ca sunt sucit si antipatic, o spun si o arat eu, pe sute de pagini – obligându-i pe ei, „insectele“ si „scorpionii“ de pe la gazete – sa ma repete daca vor sa ma critice („si la mormântul meu o sa aud, filtrat prin pamânt si râme, acelasi «mai da-l in ma-sa»“ le-o ia inainte M. C.). Si apoi convertesc toata mataraia intimista in flirturi cosmice, cu bataie meta-istorica.
A nu se uita insa de umorul lui Cartarescu: un ingredient neevident, dar nu mai putin consistent. Pâna si aici, in fieful indispozitiei cronice din Jurnalul intitulat „Zen“, care in genere are misiunea de a livra posteritatii un autor torturat zi si noapte de complexitati si neputinte universale, pâna si aici embargoul mohorelii e incalcat, iar sub cochilia lui, melcul M.C. sughita, când si când, de râs: e nevoit, de pildã, sa faca pe soferul unui cuplu proaspat casatorit – cu Toyota lui „prezidentiala“: ia gânditi-va: Cartarescu soferul insurateilor!
Reflex bipolar: grandoare si umilinta
Cu deosebire neplacute in „Zen“ sunt accesele de grandomanie si cult al personalitatii. In tren: „Trancaneli s…t cu baieti care-si inchipuie ca sunt rivalii tai literari (…). Niciodata n-au sa stie cu cine au stat fata-n fata, cum fetita vorbeste vesel cu pedofilul si cum intre paianjen si coleoptera prinsa-n pânza aeriana pare-a se duce, o vreme, o destinsa conversatie literara.“ La o conferinta: „un polip cu 300 de fete privindu-mi fata obosita (…) Oribil, inuman de chinuit“! La faimoasa lansare a „Orbitorului 3“: „Dar stiu acesti oameni ce au primit? Cu ce au plecat acasa?“ Primit? Mai corect ar fi fost: pe ce au dat banii.
Nu e vorba doar de afectiunea unui autor pentru ce-a scris, de amprenta incurabila a operei pe viata omului. Naturale toate, in ultima instanta. Dar M.C. crede sincer ca este un ales – un releu intre adevarul ultim si umanitate; stie „pe jumatate“ ce s-a intâmplat cu adevarat pe 11 septembrie 2001; pomeneste de „alien abductions“ si planuieste sa scrie un volum despre „anomaliile“ din viata lui – toate conducând spre ideea M.C.-mesager al unei instante superioare. In acest caz, literatura nu se mai dovedeste un scop in sine, scazând la functia de ancilla alienis (sau ancilla Dei, in functie de dispozitia mistica). Uneori, Cartarescu pare ca sta cu Biblia in brate urmarind cu creionul pasaje din care s-ar putea decripta functia lui in destinul planetei, ca literatura lui are rol de misionariat. Alteori doar ca se ia peste picior, complacându-se in imaginarul unor S.F.-uri de serie B (pe tinerii de poeti, dezertati pe la manastiri ii ironizeaza fara echivoc). Drama e insa ca nu-ti poti da seama unde se termina misticismul autentic si unde incepe luatul in balon. Iar drama si mai mare – cataclismul care poate surpa institutia M.C. – este rafuiala cu literatura. Dar literatura care i-a mâncat viata si i-a vampirizat „realitatea“ este chemata mult mai voalat sa-i deie vama. Intâi i se contesta hegemonia – calitatea de scop in sine – caci literatura e doar un vehicul (mediu) al unor adevaruri ce trebuie comunicate, si nimic mai mult. Romanul trebuie sa existe doar ca „o cheie pentru codul meta-literar, meta-filozofic, meta-religios al realului (…) Si nu ce e de obicei un roman: placuta si folositoarea zabava…“ Apoi: „M-am gândit ca e nedemn pentru mine, un cautator al adevarului, sa fac peripetii si personaje, sa ma-nfund in lumi gratuite si gratioase si gretoase la culme, ca mai toate scrierile de azi, laudate pentru «stilul ingrijit»“ (Iata asadar cum arata paradigma zilelor noastre: Cartarescu vs. autorii cu stilul ingrijit. La cine s-o fi referit? La Sociu, la Ianus, la Florieni?) E nedemn, prin urmare, sa „faca“ peripetii si personaje, lumi gratuite s.a.m.d. Apoi: „Ce mai e de facut dupa ce ai facut totul?“ Caci M.C. a facut „Tot ce i s-a dat“: ingerul a recitat comunicatul divin si se retrage pâna la noi ordine. Convingerea misionariatului merge la Cartarescu pâna acolo incât pâna si suportul acordat presedintelui Basescu intra tot in categoria „asa mi-a fost scris“.
Asadar, mai bine-ar fi sa taca. Solutia iluminatului care nu mai are nevoie de intermediari si nici nu mai gaseste demn sa faca el pe intermediarul (soferul insurateilor, de!).
Legamântul tacerii il face Mircea Cartarescu insa intr-un cu totul alt cadru, din care lucrurile se vad diferit: sotia ii e bolnava, iar scriitorul face un pact: „«Doamne, fa sa nu mai scriu nimic niciodata, dar insanatoseste-o pe Ioana.»“ La doar o luna dupa consemnarea legamântului in jurnal (scripta manent si are, aici, valoare perlocutionara!), M. C. se trezeste in schimb „zilnic cu gândul sa incep cartea“. „Nu vreau sa ispasesc pe viata crima de a fi iubit oamenii mai mult decât cartile“ – se vaicarea in alta parte. Just, dar asta-i farmecul personajului: pe de o parte il da misticismul afara din literatura, pe de alta parte isi râde-n pumni de poetii mai tineri care-au schimbat poezia pe sutana si duce-n cârca un pact neonorat cu divinitatea. Iar pe de o cu totul alta parte, fuge la politiune sa faca plângere impotriva unui nelegiuit care i-a blestemat familia.
Si daca astfel stau lucrurile cu esalonul superior, prostimea ce poate pretinde? Musafirii – daca se intâmpla cumva – sunt „oplositi pe la noi“; pe santierul casei de la Baneasa fosgaie „muncitori patibulari“. Dar ce-ai vrea, mari Cartarescu? ar putea ricana rauvoitorii si magarii. Sa fi fost toti niste profesori doctori trimisi la munca de jos? Sa-ti puna parchetul un Vladimir Streinu? Si asta e un atac la persoana dumitale? Muncitorul patibular – trimis de patrie sa-ti dea cu var?
In fine, cea din urma si scârbavnica alcatuire de pe scara existentei e criticul literar – pe numele de cod: „insecta“/ „scorpionul“.
Violul criticii
„De douazeci de ani ma hartuiti. Am scris tot timpul pe un fundal de rânjete ironice si dispretuitoare…“ (adresant: criticii literari). O relatie de „ura“ si de „frica“. Dupa aparitia „Orbitorului 3“ si incheierea trilogiei, Cartarescu pierde orice sentiment de nesiguranta acumulat in vremea când il scria. „Scatologic si escatologic. Cred ca scriu de fapt un alt roman“, ori „Scriu inspaimântator de prost, cum as scrie daca as fi complet decerebrat“ se transforma in „N-am nici o indoiala cu «O3», nici prin cap nu-mi trece ca diversii strâmbatori din nas au dreptate – stiu ca n-au, stiu si ei asta, toti stiu si totusi se complac in jocu-asta“. Apoi se fericeste: Nichita, Márquez, Thomas Mann, Proust – toti au avut de indurat cârteli; daca pâna si Dostoievski… In fond, cititorii sunt o „cloaca“, iar scriitorul „n-a scris niciodata decât ca sa se faca pretuit si iubit.“
Cronicile negative la „Orbitor 3“ (neparticularizate: cu exceptia celei semnate de „draga P.“ – probabil Paul Cernat) denota „ura, brutalitatea, cretinismul“; „cei care m-au batjocorit cartea (…) de parca fiica mea ar fi fost violata“ (Violul Revolutiei române ar fi putut fi un viol al Cartii…) Alex. Matei scrie un articol „detestabil“, „Elena V.“ are si ea o receptare poncisa: „semn, care-mi era atât de necesar, ca nu cartea mea e gresita, ci perceperea ei si a mea de catre cei care-au invatat de la mine ce este postmodernismul si-l aplica aiurea.“ Ce noroc insa ca mai exista si oameni adevarati, spirite inalte si necorupte de felurite vitii, ca Pop Simion („un om in vârsta“), care declarase ca „Stephen Hawking si cu mine sMircea Cartarescut suntem revelatiile vietii lui.“!
Regreta necontenit ca e silit sa-si molesteze stilul prin gazete, dar nu atât incât sa nu-si editeze „substitutele de tacere“ („De ce iubim femeile“ si „Baroane“). Critica i-a laudat „De ce iubim femeile“, dar nu e bine, asta e cartea lui cea mai slaba, compromisul cu mâzga realitatii, dâra scadentelor bancare. Critica i-a criticat „De ce iubim femeile“ – e si mai rau: te pui cu feministele astea de doi bani…
Tot Mircea Cartarescu este si autorul pasajelor urmatoare, perfect contradictorii: „N-as vrea sa scriu alte carti, ci sa scriu din nou «Nostalgia» si «Orbitor» (…) Ce nu mai am e limbajul, tesatura semantica din «Rem» si fraza uimitor fractalica din «Aripa stânga»“ si „e clar ca nu asta se asteapta de la mine scarti lejere, n.m., T.D.t. (…) Eu n-am dreptul sa fiu amuzant, sau tandru, sau uman. Eu trebuie sa scriu doar in sensul profetismului vizionar. Ei nu vor ceva nou, vor din nou «Orbitor» volumul 1, cum de la Preda au vrut mereu «Morometii»“.
In fond, Cartarescu poate concedia cu totul institutia criticii literare – caci daca misiunea scrisului vine din alte sfere, singurul indreptatit sa conteste comanda e Comanditarul Cartii – Al de Foarte de Sus.
Tentatia tacerii se manifesta, apoi, din nou – dar cu alt fason. Când e vorba de relatia cu critica (dar si cu colegii de generatie, foarte radicali când e vorba de martelare si casapire inter-scriitoriceasca – si aici Cartarescu se dovedeste liber de prejudecati generationiste), cheful de a pune punct scrisului nu mai vine  din constienta ca dupa Biblia-“Orbitor“ orice scriere devine futila (the job is done, mesagerul poate sa taca). Nu, Cartarescu n-ar mai vrea sa scrie literatura, romane pentru „gugustiucii care a doua zi (…) citesc alt roman si-a treia zi altul“. A citi o carte, a doua zi alta si tot asa e, prin urmare, o crima impotriva literaturii.
Scorpionul M. C.
Dar cum citeste Mircea Cartarescu? Intr-o zi un Hrábal, pe urma un Kafka, altadata o Maria Ghiolu sau un Sebastian (cel mai pe larg comentat autor din „Jurnal“: aproape doua pagini pentru „Femei“).
Istodor (cu „Vietasii…“) n-a reusit sa-l „intereseze“.
„Gogol, «Revizorul». Nu mi-a spus nimic“.
„«Matei Iliescu» e descris ca o capodopera (…) Ma tem insa sa nu fie doar o splendida «spârcâiala lingvistica»“.
Borges – un „flaubertian cu raza scurta de actiune (…). La recitire, colajul miroase amarui a pelicanol.“
„Virginica“ Woolf: „groaznic de lent, de nedecisiv, de nevertebrat textul «Valurilor»“.
„Sotronul“ lui Cortázar: „un poem putin condus, dar pasionat si puternic“. Dar iata cum vorbeste, pe aceeasi pagina, de „Orbitor“: „Cartea asta n-ar fi trebuit sa existe. Ea a trecut singura, enorma si feroce, dar si blânda, prin planul existentei, act de gratuitate pura.“ „Sotronul“, iarasi, un „verbiaj aglutinant“, „Cortázar ma pierde cu fiecare pagina (…). Meditatiile lui nu sunt destul de puternice sau profunde, e mai mult un verbiaj culturalist“. „«Sfârsitul jocului» spune de cinci ori mai mult.“
Nabokov e un „bombonier de geniu“, un „cofetar“…
Curm aici sirul notatiilor de acest fel, de teama ca nu cumva – „Metamorfoza“ lui Kafka fiind oricum invocata in mai multe rânduri – M. Cartarescu sa se transforme intr-o insecta cu pene de gugustiuc. Realitatea este ca paginile de glose pe marginea cartilor citite sunt printre cele mai consistente din „Jurnal“ – chiar daca, la rigoare, pot fi afurisite si acestea, din varii puncte de vedere. E adevarat ca pentru Cartarescu insul care nu „creeaza“ n-are dreptul de a se pronunta si judecându-i pe Nabokov, Gogol s.cl. el se afla, asadar, printre pairii sai; dar ce ne facem cu increderea fara rezerve in „discernamântul“ lui Nicolae Manolescu – care n-a produs inca un „L-am servit pe regele Angliei“? Ochiul judecator si teapa din coada nu-i lipsesc insa lui Cartarescu si autorul sfielnic, care nu scria decât pentru a se face iubit si pretuit, devine „violatorul“ in serie care reabiliteaza institutia criticii.
„Un scriitor ar trebui sa aiba decenta sa moara tânar“, e de parere Cartarescu, in „Zen“. Daca-si supravietuieste, va „suferi câineste la amintirea stralucirii incomunicabile a vietii sale de altadata. «Din ce vom trai? Cum o sa-mi hranesc familia?» sunt intrebari unanim omenesti, dar cu atât mai mult il vor chinui pe scriitorul batrân si care nu mai scrie, si care stie ca-si manânca zi de zi bruma de talent pe care-o mai are, chiar si dupa ce ele au secat.“
Cu atât mai mult scriitorul? De ce „cu atât mai mult“? Dar diva care si-a pierdut vocea, dar gimnastul care nu mai e la 50 ce era la 20, dar geometrul care nu mai distinge liniile in spatiu, dar vedeta de cinema care vede cum se scurse fala falnicei Venetii? De ce mai ales scriitorul stie ce e suferinta câineasca, irosirea, de ce „cu atât mai mult“ el simte melancolia si disperarea trecerii? Sunt satula de absolutismele astea profesional-vocationale: de actorul care invata in facultate ca lumea-ntreaga e un teatru, de soprana care stie ca muzica e singura relatie directa cu divinitatea, de studentul la Litere indopat cu convingerea ca „viata e o carte“. Diviziunea asta a muncii, care-l face pe truditor sa-si lucreze mai cu spor bucata, sa nu tradeze spre optiuni colaterale si sa-si perpetueze prin urmare specia, nu foloseste nimanui când ajunge la excese nombriliste. „Jurnalul“ lui Cartarescu e cea mai proaspata dovada a patologiei livrescului. In fapt, drama lui nu e ca nu mai poate scrie, ci ca a ajuns  incapabil sa faca altceva decât literatura; drama „Jurnalului“ este ca nu prea seamana cu un jurnal, ci cu o emisie incontinenta – o literatoree – de bucati literare scrise in vederea publicarii si a certitudinii ca vor fi citite, chiar daca lumea s-ar resorbi in vid si unicul cititor ramas ar fi sa fie el insusi. Un „Jurnal“ construit ca un roman, cu pricini dozate, cu amânari si injectii bruste de efect estetic (metri in sir de caramida stearpa, in care se aud doar maselele singuratatii rontaind oscioarele lui M.C., sunt sparti din loc in loc de sorburi onirice fara fund, din care esti extras apoi calm, cu un clic formal, pentru a fi repus pe tapetul vaicarelilor curente) si cu mistere care n-au putinta sa ramâna zidite in ciment fiindca trebuie sa aiba un rost in economia spunerii, solutionarea lor trebuind sa incununeze stradania celor mai atenti cititori. A se vedea notatia eliptica din data de 8 mai 2009 – când mâna Domnului a vegheat asupra robului sau, si Cartarescu a scapat cu viata. Ce i s-o fi intâmplat? m-am intrebat. Laconismul insemnarii si refuzul de a oferi un indiciu cât de mic asupra evenimentului m-a frustrat, dar am acceptat premisa de neintruziune: fiind un jurnal intim, notatia trebuie sa fie semnificativa in primul rând pentru autorul sau. Scurtimea insemnarii si incuierea palierelor de acces mi-a parut atunci foarte in logica unui jurnal intim: less is more când e vorba de un eveniment cu importanta capitala. Dar nu m-am mirat nici când, peste alte zeci de pagini – mi-a fost data cheia misterului: un accident de masina posibil letal, evitat probabil in ultima secunda; asta nu mai era in logica jurnalului intim: era o bomboana  servita cititorului atent, care se pricepe sa navigheze printre fiordurile informatiei primite, caci M. C. scrie stiindu-se privit peste umar de un tert mereu prezent la post. Si nu e vorba de sechela a vietuirii in securism, ci de un aspect de patologie literara pe care autenticisme de tipul „hait’ ca tre sa merg la toaleta“ sau „mi-am facut un capuccino“, semanate ici-colo pentru detensionarea frazei, nu fac decât sa-l ingroase. Alt exemplu: pe coperta unei carti traduse in strainatate domneste un „tentacular Julia rosiatic. Fractal car’va’s’zica…“ Cine are nevoie de lamurirea „fractal car’va’s’zica“? In niciun caz autorul – adica adrisantul nr. 1 al unui jurnal intim.
In aceste conditii de emisie literara irepresibila, in care literatura si jurnalul se implica reciproc, Cartarescu ar fi putut sa faca un colaj de tip banda Möbius cu insertii din „Jurnal“ in „Orbitor 3“: „Orbitor 3“ ca parazit al impotentei creatoare pe corpul „Jurnalului“. S-ar fi revelat adevarata, incomunicabila drama a Autorului. Sa vie Autorul in carne si oase, „cu ciozvârte de vise“-n el, mâncând piscoturi, si sa spuna:
„Atât mi-a ramas pentru «O3», o coaja rigida, posaca, lipsita de scântei“, „Nu am nici idei, nici inspiratie, nici personaje, nu stiu ce sa fac cu zecile de descrieri de un onirism autorepetitiv“. „Va fi o aripa paralizata, cu polenul dus, care mai mult va-ngreuna marele si nefericitul fluture. Dar orice-ar fi, merg inainte“ Si sa dea drumul benzii cu Revolutia violata.
Apoi iar: „Scriu ca un robot la ceea ce refuza sa fie si «Orbitor», si orbitor. Scriu din vârful pixului, pe fata foii, ca un scriitor de jalbe si petitii. Nu am forta sa intru dedesubt si sa scriu, ca altadata, holografic, in volumul caietului.“
Si sa urmeze secventele cu Victor-geamanul plutonic, injurând birjareste si scuipând seminte pe podelele fictiunii.
„Câta luciditate, câta arta a exhibarii luciditatii!“ ar fi spus criticii-insecte-scorpioni. Sau: „Fugi de-aici, domne, Autorul se izmeneste: ce coaja rigida, ce scris din vârful pixului? Scena cutare e o capodopera in sine.“

Una peste alta, „Zen“ e o forma a tradarii conceptului de jurnal si o dovada a faptului ca rafuiala cu literatura ramâne la Cartarescu in stadiul de intentie. Un singur pasaj mi-a creat impresia de notatie autentic ne-literara, scrisa fara nicio finalitate, un reflex brut al durerii ca timpul trece: „Mi-am amintit lucruri vechi, dar nu ca scriitor, ci ca un batrân. Neverbal, nici macar imagistic. Doar brusca desfacere a amintirii ca proces emotional, amintirea pura. Când, inainte de a avea vreo imagine, iti spui rupt in bucati de suferinta amintirii: da, asa era, asa a fost…“

Altminteri, Cartarescu face proza si poezie din nimic, cea mai banala insemnare, dar si nevoia in sine de a nota pe hârtie tradând neputinta de a se sustrage jurisdictiei literaturii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper