Un roman exceptional

Un articol de ALEX GOLDIS

Radu Mares, „Când ne vom intoarce“, Editura Limes, Cluj-Napoca, 464 p.

 

Nu-i mare filozofie sa observi ca in ultima perioada aproape fiecare an a fost decretat, la vremea bilantului si al statisticilor, drept un an al prozei. 2010 n-a facut nici el exceptie in acest sens, desi un numar mare de carti valoroase au apartinut poeziei (semnalment, acesta, ca marasmul social si economic favorizeaza scrisul de calitate si ca singura industrie care duduie pe timp de criza e literatura?). Mai vizibil totusi ca niciodata a fost, anul trecut, relieful foarte interesant al prozei românesti actuale. Alaturi de scriitori mai tineri sau doar recent consacrati in roman precum Radu Pavel Gheo, O. Nimigean sau Dora Pavel, au revenit cu carti consistente „veterani“ ai prozei precum Gabriela Adamesteanu sau Radu Mares. De mult n-a mai fost atât de puternica impresia ca, cel putin in roman, avem o literatura stratificata si complexa, la care contribuie scriitori de toate vârstele si din toate generatiile. Lucru banal, insa care merita amintit intr-o logica strict evolutionista, daca tinem cont ca de la optzecisti incoace, fiecare generatie urmareste sa inlocuiasca total, fara drept de apel, formula predecesorilor. Romanul are sansa sa omogenizeze conflictele generationiste, demonstrând ca nu exista formule vetuste in sine, ci doar autori nepriceputi sau carti ratate.
Daca, la capitolul veterani, autoarea „Provizoratului“ s-a bucurat insa de lungi si atente comentarii (n-au lipsit nici interventiile de critica criticii pornind de la cronici), aproape neobservat a trecut, in schimb, cel mai recent roman al lui Radu Mares, „Când ne vom intoarce“. Sigur ca de vina e atât slaba putere de difuzare a unei edituri de provincie, cât si inertia criticii, cum acuza Daniel Cristea-Enache, printre singurii care au atras atentia asupra valorii romanului. La acestea trebuie adaugata, insa, si dificultatea de incadrare a romancierului Radu Mares, care nu numai ca nu s-a inregimentat in vreun pluton generationist, dar nici n-a facut concesii de formula. De la debutul din 1972, cu „Anna sau pasarea paradisului“, prozatorul a traversat cam trei vârste literare, fiecare cu modele si poncifele ei, fara a se lasa vreo clipa corupt. Romanele saizeciste ale obsedantului deceniu, recuperarea realismului integral-minimalist al saptezecistilor, dar si puternica patina textualista au ocolit in aceeasi masura scrisul lui Radu Mares.
Un basm modern
De aici, probabil, si senzatia, izbitoare inca de la primele pagini ale celui mai recent roman, de scriitura proaspata si autonoma, la suprafata careia nu se intrevad niciunul dintre ridurile cantonarilor sau, dimpotriva, ale modificarilor prea accelerate de formula. O mâna sigura, viguroasa si tânara, ghideaza inca scrisul prozatorului la patru decenii dupa debut. De la prima carte pâna azi, Radu Mares isi concepe romanele ca pe niste experiente totale, in care realismul cel mai strict se amesteca, intr-o formula subtila, cu scriitura livresca, fara ca vreunul dintre cei doi poli sa dezvolte o antiteza suparatoare. Apoi, ca orice prozator de proportii, Radu Mares poseda o buna tehnica a acumularii si a dozarii tensiunii. Ceea ce pare, la inceput, povestea unui personaj singular devine, sub imperiul permanentelor translatii de perspectiva si evolutii in adâncime (prozatorul isi ia tot timpul narativ necesar pentru a epuiza o problematica), destinul simbolic al unei comunitati. Fapte vizibile cu ochiul liber si in „Când ne vom intoarce“. Caci, desi romanul are in centru formarea – deopotriva existentiala si profesionala – tânarului Gavril M., nou administrator al unei ferme bucovinene, firele naratiunii se complica intr-atât, incât romanul devine o fresca extrem de credibila a ultimilor ani din interbelicul românesc.
Cucereste, inca de la inceput, dincolo de scriitura ingrijita (nicio fraza din acest roman de aproape 500 de pagini nu pare lasata la voia intâmplarii), atmosfera idilica, de basm modern, in care prozatorul invaluie figura personajului central. Proaspatul administrator al fermei nu e un simplu functionar, ci, ca in naratiunile simbolice, un personaj providential de rang nobiliar – „domnisorul“, cum il alinta cu neincredere temuta satenii –, menit sa revitalizeze o lume aflata in paragina. De aici, aspectul profund ritualizat al unei societati in care fiecare „actant“ pare sa aiba un rol prestabilit. Ceea ce nu inseamna ca miscarile din interiorul microcosmosului rural sunt previzibile sau ca personajele lui Radu Mares pot fi catalogate drept schematice sau plate. Dimpotriva. Ceremonialul unei scriituri menite sa cântareasca tacticos fiecare nuanta vine ca o manusa pitorescului acestei lumi. Sub forma unui ritual de initiere e descrisa instalarea tânarului Gavril M. la frâiele fermei. Tiganca Tina, mare mestera in vraji si femeia ce vegheaza din umbra destinul barbatilor de la conac, mos Onofrie, contabilul ciufut si plin de tabieturi, dar extrem de serios si de generos, sau armasarul salbatic Nuska, devenit colportorul pornirilor instinctive ale lui Gavril – sunt clasici tovarasi de drum ai eroului civilizator, dar in acelasi timp personaje extrem de bine individualizate, care fac din fiecare pagina un spectacol de subtilitate.
De la figuri episodice pâna la eroii centrali, Radu Mares creeaza psihologii complexe, fara a face niciodata psihologie propriu-zisa. Gesturile si actiunile sunt surprinse compartamentist, de unul sau mai multi ochi exteriori, astfel incât ele dobândesc un aer straniu, imprevizibil, dar implacabil in acelasi timp. De altfel, avem in Gavril M. unul dintre cele mai interesante personaje ale literaturii române din ultimii ani. Fire intreprinzatoare si curajoasa, excelent administrator al fermei parasite, tânarul bucovinean e, in acelasi timp, o personalitate neguroasa, asediata de vise si aspiratii greu de patruns. Pe cât de ferme sunt miscarile la lumina zilei ale eroului, pe atât de indecise si de labile sunt starile lui interioare, de vreme ce chiar momentele de implinire sunt descrise astfel: „Mai târziu, visând toate astea din nou, va descoperi mirat cât de greu e sa faci ordine intr-o stare care n-are nimic precis, dar nu poate fi decât fericirea.“
Sentimentul legionar al fiintei
Ermetismul personajelor face ca translatia dinspre basm si simbolic spre cosmarul istoriei (inceputul celui de-al Doilea Razboi Mondial) sa para cât se poate de naturala. Inainte de a fi roman al formarii, „Când ne vom intoarce“ e o meditatie profunda asupra caderii in istorie prin ideologie. O cadere ireversibila si implacabila, dar care poarta marca optiunilor individuale. Romanul lui Radu Mares surprinde, prin fiecare dintre personaje, toate framântarile sociale si ideologice ale României interbelice. Desigur ca, in acest context, ascensiunea legionarismului (a extremismelor in general) constituie focarul principal al reflectiei. Ciudat e, insa, ca nicaieri prozatorul nu surprinde doctrine, evenimente politice (avem foarte putine ecouri ale actiunilor Capitanului), si totusi o tensiune aproape irationala incepe sa-si faca simtita prezenta in psihologia si in preocuparile eroilor centrali. Apropierea accentuata fata de religie, fervoarea constructiei unei Românii noi, teama si repulsia fata de straini nu sunt militantisme, ci adeziuni secrete, aproape inconstiente ale eroilor – pe care prozatorul le aduna ca intr-un jgheab pentru a pregati lovitura de teatru a istoriei.
Meritul imens al lui Radu Mares e de a arata, fara a o spune niciodata direct, programatic, ca linia de demarcatie dintre patriotismul constructiv al unei natiuni extrem de tinere (ilustrat de profesorul Volcinshi, dar si de Gavril M. sau de domnisoara Katria, protagonistii unei caste istorii amoroase) si extremismul ideologic e aproape insesizabila. Ambiguitatea acestei demarcatii – nu sunt surprinse in roman inregimentari concrete – e de regasit in insasi ambiguitatea ireductibila a psihologiei eroilor centrali. In Profesor, dar si in cuplul Gavril-Katria, se intâlnesc in acelasi timp vitalismul si elanul constructiei (agronomul e ctititorul unei biserici, iar profesorul este proiectantul gradinii botanice de la Cernauti) cu atractia pentru anihilarea strainului, violenta sau moarte. „Când ne vom intoarce“ constituie un convingator raspuns fictional – deci indirect, ambiguu si personal – la intrebarea pe care si-o pun obsesiv istoricii, psihologii, sociologii sau filozofii de mai bine de jumatate de secol: cum a fost posibila „rinocerizarea“ atâtor individualitati sau, in varianta personajului central din roman, „cum apare in suflet nevoia unei alte credinte?“.
Bref: basm si roman parabolic, fresca a României interbelice si meditatie asupra sensului istoriei, poveste erotica si catalog de porniri irationale, „Când ne vom intoarce“ e unul dintre cele mai complexe si frumoase romane scrise la noi in ultimii ani. Ar fi pacat ca, asa cum critica (inclusiv subsemnatul) l-a ratat in evaluarile si discutiile de anul trecut, premiile Uniunii Scriitorilor – pe listele carora a fost de curând nominalizat – sa-i refuze si ele cea mai inalta distinctie. O merita cu prisosinta.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper