Tue paese non esiste (I)

Ma uitam la turistul care afisa mesajul din titlu pe tricoul sau. Nu stiu daca o facea cu ostentatie sau nu, într-un vaporetto care se târa lenes pe Canal Grande exact atunci când la Venetia se deschidea cea de a 54-a editie a Bienalei de arta pentru care curatorul general, elvetianca Bice Curiger, alesese drept titlu ILLUMInations. Se poarta jocurile de cuvinte, nu doar în titluri de expozitii, formatii de muzica pop, rock sau rap, nume de programe europene de finantare si de institutii publice; moda pare sa contagieze o societate întreaga, ducând la limita acceptarii orice inventie lingvistica, de dragul unei aplaudabile „creativitati“.

Conteaza majusculele si minusculele, cifrele care se citesc, în diverse limbi, în diferite feluri si care pot înlocui cuvintele, semnele de tot felul, simbolurile si spatiile albe… Asadar, Curiger a dorit sa provoace comunitatea mondiala a artistilor, din ce în ce mai mondializa(n)ta, sa reflecteze asupra rolului natiunilor într-o epoca în care, în sfera artei, Bienala de la Venetia a ramas ultima frontiera a lumii care era (este, înca?) împartita în natiuni – state. Desigur, si expozitiile universale continua traditia pavilioanelor nationale (a se vedea ultima – si, evident, cea mai grandioasa – dintre editii, cea de la Shanghai, din 2010), dar, pentru cele de arta, nu mai exista pavilioane care sa reprezinte state (adica, în ultima instanta, guvernele unor natiuni – în sens civic si politic, nu etnic), artistii fiind, mai degraba, reprezentanti ai lor însisi, ai unor comunitati mai mult sau mai putin locale, transgenice sau transculturale ori ai unor galeristi (la rândul lor stabiliti cu sedii în tot felul de tari, cu cetatenie trecuta sub tacere – pentru ca este irelevanta – si cu nationalitate incerta si uneori chiar neasumata). La Biennale a ramas asemenea orasului care o gazduieste: mândra de propria traditie, adaugând, peste ziduri, straturi noi de tencuiala, dar fara sa renunte la ceea ce o defineste esential, acceptând tehnologiile de ultima ora, dar integrându-le între zidurile paraginite ale fostului Arsenale sau în pavilioanele nationale care în Giardini par sa fie înca mângâiate de umbrele lui Mann si Visconti (chiar daca Expozitia de Arta nu s-a întins înca si pe Lido, multumindu-se cu acapararea parca a nenumaratelor si mereu surprinzatoarelor palazzi dintre Castello si Santa Croce) ori de cea a lui Brenno del Giudice, autorul (venetian!) al proiectului în care este înglobat si Pavilionul României alaturi de cele (acum) ale Poloniei, Serbiei, Egiptului si Venetiei însesi. În mare, de multi ani, Expozitia Internationala de Arta este împartita în doua, sa le spunem, sectiuni: cea a pavilioanelor nationale si cea a artistilor selectionati de curatorul general si, în unele cazuri, de alti curatori.
Este interesant ca, în pavilionul „central“, unde selectia operelor a fost facuta de Bice Curiger însasi, în dreptul numelui fiecarui artist apare doar anul si locul nasterii (dupa caz, al mortii) si localitatea/localitatile unde artistul lucreaza/a lucrat. Nu avem de unde sti, din simpla citire a etichetelor, daca respectivii artisti sunt sau erau italieni sau elvetieni, iranieni sau indieni, chinezi sau spanioli, nici dupa cetatenie, nici dupa etnie. Pare ca singurul lucru care conteaza este locul unde artistul s-a nascut si cel în care a creat. Bun, veti spune, dar cum ramâne cu mândria nationala? De ce nu se scrie ca Brâncusi era român (este doar un exemplu; Brâncusi nu a fost expus, la aceasta editie a Bienalei, în schimb, Tintoretto, da)? Raspunsul este simplu. Pentru un ipotetic vizitator mondializat al Bienalei, faptul ca Brâncusi era român, iar Tintoretto italian nu are nici o relevanta. Ei sunt, oricum, asimilati artei universale, lumii întregi. Faptul ca Brâncusi era român este important pentru români, tot asa cum pentru francezi este important ca el a trait în Franta. Pentru japonezi, în schimb, Brâncusi a fost doar un european, si nu unul oarecare, ci acela care i-a fost maestru lui Noguchi Isamu (ca sa respectam traditia japoneza, de scriere, mai întâi, a numelui si apoi a prenumelui). Si, pentru ca a venit vorba despre acest mod de a-i numi pe oameni, mai întâi cu numele si apoi cu prenumele (total aberant pentru neolatinofoni, din moment ce prenumele trebuie sa fie în fata numelui), sa aducem în discutie si cazul recent sarbatoritului Korösi Csoma Sándor (care, probabil, nu ar fi avut parte de onoruri ministeriale, daca ministrul culturii însusi nu ar fi fost secui), acel unanim recunoscut parinte al tibetologiei, care este „revendicat“ de Ungaria pentru ca a fost secui si de România pentru ca s-a nascut la Chiurus (sat care, astazi, face parte din orasul Covasna). Pentru ca a fost un mare învatat ni se pare normal sa ne mândrim cu el toti: români, unguri sau secui. Ar trebui sa nu uitam, însa, ca poate si tibetanii îl considera oarecum „de-ai lor“ si poate si japonezii, din moment ce a fost canonizat la Tokio în 1933, ca bodhisattva.
Cosmopolita Bice Curiger (nu doar pentru ca elvetianca fiind, vorbeste, evident, fluent, germana, engleza si franceza) nu a dorit, însa, sub nici un chip sa ne (i)lumineze asupra intentiilor sale, lasându-ne sa ne batem capul cu problemele nationale, asa cum ele sunt resimtite de artistii contemporani si de majoritatea celor care prizeaza arta de astazi (fie ca înteleg din ea, ceva sau nu). De altfel, Curiger a încercat sa spuna ca arta de valoare nu are nici vârsta – socând prin afirmatia ca Tintoretto era si el un artist conceptualist, „vorbind“ asadar idiomul universal aproape al artei contemporane de astazi – si nici tara. Ea apartine, pur si simplu, unei umanitati universale si eterne. Nu stiu daca Bice Curiger a avut în vedere generoasele principii ale Iluminismului, dar îmi place sa cred ca asa au stat lucrurile. Privirea serena asupra artei contemporane este una dificil de obtinut pentru ca, în fapt, nu este o privire asupra artei, ci asupra lumii însesi. Or, lumea contemporana numai linistita nu este. Dincolo de carnavalismul de care însasi curatoarea expozitiei râde (dar pe care îl accepta ca pe un dat al oricarei mari manifestari artistice contemporane ce include pelerinajul snob al colectionarilor, galeristilor, estetilor, bogatilor si îmbogatitilor), Bienala din 2011, inspirata de privirea lucida a lui Curiger, este una a îndraznelii, a curajului si a libertatii asumate drept conditie fundamentala a omului.
Ce legatura au toate astea cu muzeele de azi? Putintica rabdare, pâna saptamâna viitoare!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper