STOP-CADRU: Critica de film actuala

Daca s-a vorbit insistent in ultima vreme despre Noul Val cinematografic românesc, nu s-a spus, in schimb, aproape nimic despre critica de film actuala. Revista „Cultura“ propune, asadar, o ancheta-dezbatere care sa puna sub reflector fenomenul, incercând sa raspunda la intrebarile:

1. Exista intr-adevar un nou val critic românesc?

2. Daca da, care sunt caracteristicile lui si pe ce nume pariati?

3. (Mai) formeaza scolile românesti critici de film sau ei provin cel mai adesea din
„recalificare profesionala“?

4. Este mai sensibila critica de film – nu doar de la noi – la
presiunea media sau reuseste
sa-si pastreze independenta?

5. Ce pondere mai are judecata de valoare a criticului in consacrarea unui film (in particular: cât din prestigiul Noului Val cinematografic se datoreaza cronicilor specializate)?

Grupaj coordonat de
Alex Goldis

 

ANDREI GORZO
„I am Spartacus!“

Privind in trecutul recent, nu vad cum s-ar putea vorbi serios despre vreun „nou val critic“, sincron cu Noul Cinema Românesc. Cel mult se poate vorbi despre câtiva critici care s-au afirmat in aceeasi perioada, dar nu cred ca exista asemanari intre ei – intre un Mihai Fulger dinamic, dar inca lipsit de o voce distincta, si o Iulia Blaga competenta, dar fara o aplecare mai mare spre critica decât spre celelalte specii de jurnalism cinematografic (ca, de pilda, reportajul) pe care le practica, sau intre Anca Gradinariu, care scrie de pe pozitia unei „spectatoare normale“ (cu susceptibilitati personale, prejudecati mai mult sau mai putin examinate, ocazionale declaratii exasperate cum ca s-a saturat de una sau de alta etc.) si moi-même, care am fost criticat ca scriu de pe pozitia unui instructor nesuferit.
Privind in viitor, nu-i exclus ca peste câtiva ani sa se poata vorbi despre un „nou val“ – unul care ar fi acum in curs de formare, in jurul revistei „Film Menu“ (editata de studentii de la UNATC cu banii Facultatii de Film, sub obladuirea asistentului universitar Andrei Rus) –, dar in acest caz e prea devreme pentru a vorbi despre caracteristici generale sau pentru a paria pe un nume sau altul. Pot cel mult sa indic câtiva oameni de acolo, care mi se par deosebit de promitatori: Irina Trocan, Andreea Mihalcea, Anca Buja. Dar daca or sa persevereze sau nu pe drumul asta, nu am de unde sa stiu. Lasând deoparte acest grup si trecând la tineri critici care n-au absolvit UNATC-ul, Catalin Olaru de la „Cultura“ priveste si recenzeaza filmele cu atentie, Dragos Vasile de la „Academia Catavencu“ se profesionalizeaza tot mai mult si, in plus, stie sa formuleze frapant, Costi Rogozanu e un cunoscator si un simpatizant al culturii pop, care atunci când scrie despre câte un film are mereu ceva interesant de spus, iar bloggerul Cinesseur e cultivat si perspicace – imi pare rau ca pâna acum n-am reusit sa gasesc, in blogosfera româneasca, prea multi autori cu un orizont si de o civilitate comparabile cu ale lui.
In privinta presiunii media, depinde despre ce presiune vorbim. Daca vorbim despre aceea care, peste tot in lume, pare sa duca la disparitia totala a criticii de film, teatru, carte etc. din ziare si reviste, efectele ei in presa româneasca au fost rapide si devastatoare. Daca ne limitam la situatia acelora (câtiva) dintre noi care publicam sau postam in continuare cronici de film in ziare, reviste sau pe site-uri comerciale, si vorbim despre vreo presiune de a face jocul departamentelor de promovare ale filmelor care-si permit sa aiba asa ceva, atunci vorbim despre o presiune care la noi ar trebui sa fie mai mica decât in alte parti: problema de a ramâne fara pâine daca nu scrii „ce trebuie“ nu se prea pune la noi, unde extrem de putini dintre cei (oricum putini) care mai scriu despre filme isi câstiga pâinea din asta. O problema mai serioasa este ca, orice ar scrie criticul cutare sau cutarica, din New York, Berlin sau Bucuresti, despre un film ca „Discursul regelui“ sau ca „Lebada neagra“, el sau ea tot face parte din jocul de promovare a filmului respectiv. Lauda sau atacul nu fac decât sa hraneasca zgomotul din jurul unui asemenea film, sa contribuie la crearea impresiei ca acela, si nu altul, este filmul care trebuie neaparat vazut, evenimentul despre care oricine trebuie sa aiba o parere. Or, produsele ce beneficiaza de genul asta de zgomot rareori sunt, intr-adevar, cele mai interesante filme ale momentului. Proeminenta lor in peisaj se datoreaza in primul rând puterii economice din spatele lor, accesului realizatorilor si vânzatorilor lor la anumite pârghii. Criticul nu poate sa iasa din acest sistem – nu poate sa ignore aceste filme si sa laude altele, mai interesante care trec nebagate in seama, in timp ce lumea dezbate „Lebada neagra“ – decât automarginalizându-se. Deci iata o alta presiune – aceea de a scrie despre filmele care intra pe piata, caci, de bine, de rau, ele intereseaza mai multa lume, in timp ce majoritatea filmelor cu adevarat interesante nici nu intra pe piata. (In privinta asta, distribuitorii români nu sunt neaparat mai conformisti decât colegii lor din multe alte teritorii.) In ceea ce ma priveste, nu exista nimeni care sa ma oblige sa scriu despre un anumit film sau care sa ma impiedice sa scriu despre altul; pot sa scriu despre orice, ca banii pe care-i primesc sunt la fel de putini. Dar ma simt dator sa scriu in primul rând despre filme care, cât de cât, intereseaza lumea; presiunea e la mine in cap. Cât despre presiunea de a scrie de bine despre filme românesti, pentru ca iau premii sau pentru ca cinematografia trebuie ajutata sau pentru ca, lumea noastra fiind mica, risc sa ma pomenesc fata in fata cu realizatorii, eu, unul, nu simt nicio presiune de felul asta. Poate ca o simt altii – depinde de cât de impresionabil e fiecare.
In fine, corul international de critici (cuprinzând si voci românesti) care a salutat Noul Cinema Românesc a avut un rol incontestabil (alaturi de selectionerii si de juriile unor festivaluri) in consacrarea acestuia. (Acuma, daca intrebarea dvs. viza capacitatea criticii române de a consacra, de una singura, acest cinema, intr-o realitate alternativa in care el nu i-ar fi stârnit niciun interes criticii de afara, nu prea stiu cum as putea sa raspund: ar insemna, probabil, ca vorbim despre un alt cinema, care nu prea ar fi meritat consacrat; daca vorbim despre „Moartea domnului Lazarescu“, vorbim despre un cinema prea puternic pentru a trece neobservat de critica internationala, dar merita amintit ca, inainte de „…Lazarescu“, criticii români Valerian Sava, Alex. Leo Serban si Mihai Chirilov au fost primii care au facut mare caz de filmul precedent al aceluiasi regizor, „Marfa si banii“; Sava chiar l-a numit „providential“.) Vorbind recent despre critici, Andrei Ujica a folosit o imagine foarte flatanta, de care, desi stiu ca e un pic indecent din partea mea, nu ma pot impiedica sa fiu un pic miscat. A spus ca in cinema, „care prin natura mediului e o arta globala“, rolul criticilor e sa se comporte ca personajele din celebra scena a lui Kubrick cu
„I am Spartacus! I am Spartacus! I am Spartacus!“, ridicându-se pe rând, fiecare in tara lui, ca sa afirme: „Acesta este un lucru de valoare.“

 

ANGELO MITCHIEVICI
Critica de film intr-o cultura literaturo-centrica

1-2. O discutie despre critica de film ar fi nimerit sa inceapa cu publicatiile care o gazduiesc. Si aici ne intâlnim cu un paradox: in ciuda boom-ului cinematografic initiat de aparitia Noului Val in 2001 cu filmul „Marfa si banii“ al lui Cristi Puiu, nu avem o revista consacrata in exclusivitate fenomenului cinematografic, precum „Cahiers du Cinema“, ca sa aleg un exemplu notoriu, o revista in care sa se regaseasca cele mai importante voci ale criticii de film. Doresc sa subliniez, nu doar o revista despre film, ci o revista a criticii de film. Prin urmare, vorbim despre critica de film in absenta acestei reviste. Gazdele criticii de film sunt reviste literare, „România literara“, unde exista o rubrica permanenta pe care o detin dupa ce ani de zile ea a apartinut excelentului critic de film Eugenia Voda, „Dilema Veche“, pentru care scrie acum Andrei Gorzo, dupa un alt remarcabil critic de film, regretatul Alex Leo Serban, „Observator cultural“, care beneficiaza tot de un critic talentat, Mihai Fulger. La rândul sau, revista „22“ gazduieste articole despre film si interviuri cu regizori remarcabili. Eu vad in aceasta „lacuna“ mai mult decât un accident, un simptom care tine de locul secund pe care-l ocupa arta vizuala in educatie, de la pictura si fotografie la cinema in contextul unei culturi literaturo-centrice. Pâna si istoricii de arta au o revista de profil, „Revue Roumaine d’Historie de l’Art“, care apare o singura data pe an diminuându-si numarul de pagini din lipsa de fonduri. In alta ordine de idei, criticii de film mi se par mai ofensivi decât criticii literari, mai putini dependenti de o autoritate, mai putin aserviti, mai putin clasabili, cu alte cuvinte, mai autentic critici.
O alta „lacuna“ vine din faptul ca criticii de film nu-si propun proiecte de anvergura – niciuna dintre aceste judecati nu ma exclude – de a trece de la critica de film ca o critica de intâmpinare la istoria cinematografiei si teorie a filmului. Un apetit teoretizant este sesizabil la Andrei Gorzo si Lucian Maier dintre cei „tineri“, cred insa ca momentul confirmarii sta intr-o carte de autor, intr-un studiu serios despre fenomenul cinematografic. Exista exceptii printre critici mai vechi precum Magda Mihailescu cu o minunata carte despre François Truffaut, „François Truffaut, barbatul care iubea filmele“ (2009), exista mai vechea „Istorie critica a filmului românesc contemporan“ (1999) a lui Valerian Sava, una dintre putinele istorii care pun cu acribie in context politico-ideologic filmul românesc de dupa 1948, avem cartea „Lars von Trier: filmele, femeile, fantomele“ (2004) cu trei autori, Alex Leo Serban, Mihai Chirilov si Stefan Balan. As remarca si un alt proiect interesant coordonat de Cristina Corciovescu si Magda Mihailescu, „Cele mai bune 10 filme românesti ale tutror timpurilor stabilite prin votul a 40 de critici“ (2010). Stiu ca este in lucru teza de doctorat a lui Lucian Maier, teza care se va transforma intr-o carte, precum si o captivanta radiografie de sistem a aproximativ unui deceniu de cinematografie româneasca postdecembrista realizata de catre Valerian Sava. Insa ceea ce valideaza la fel ca pentru literatura un critic este reintoarcerea la clasici, marii clasici ai cinematografiei. Si aici, monografiile despre cineasti remarcabili, studiile de anvergura consacrate unor fenomene cinematografice ne lipsesc. Mi-ar placea sa stiu ca exista cineva specializat in filmografia lui Wajda, a lui Bergman, in expresionismul german, in neorealismul italian, in filmul noir etc. Cred ca asemeni criticului literar, criticul de film de cursa lunga cunoaste riscul de a ramâne pentru totdeauna un virtuoz al genului scurt, al cronicii. Iar eu cred ca validarea deplina a criticului de film consta in a lasa locul, macar pret de o carte, istoricului de film sau teoreticianului in masura sa propuna o perspectiva asupra unui moment important al cinematografiei. Putem vorbi despre critica de film si prin intermediul UCIN (Uniunea Cineastilor din România) si despre eforturile de a concilia generatiile, de a gasi un echilibru si o modalitate de a comunica. Cred ca ceea ce a solidarizat critica tânara – un important sprijin a venit din partea criticului Valerian Sava din vechea generatie – a fost consensul privitor la felul netransparent si indoielnic in care CNC-ul a gestionat banii publici impartindu-i preferential unor veleitari, neacordând nicio sansa regizorilor tineri care ulterior au confirmat in festivalurile internationale. Regizori mediocri fie de butaforii istorice precum Sergiu Nicolaescu, fie de deseuri cinematografice precum Th. Barna, Adrian Popovici etc., au constituit sistemul clientelar din jurul CNC-ului.
3. Din orice Universitate ies tineri remarcabili, dar si oameni debusolati care nu stiu de ce au fost acolo, ca in orice scoala inveti uneori si prin ceea ce refuzi, prin descoperirea spiritului critic, prin exercitiu polemic, luind distanta fata de o scoala de gândire pentru a te regasi in spatiul alteia. Scoala ramâne un reper esential chiar si atunci când ii opui propria ta experienta cinefila dobândita extra muros. Sunt unul dintre criticii de film proveniti din „recalificare profesionala“. Asemeni lui Alex Leo Serban care a terminat Facultatea de limbi si literaturi straine din Bucuresti, am terminat Filologia in Bucuresti, sectia româna-engleza. Este inutil s-o spun, cât timp am fost student, nimeni de la filologie nu s-a gândit sa foloseasca filmul ca instrument de predare si nu numai filmul, nici macar imaginea in general. Ca lector de literatura comparata ma folosesc de celelalte arte, de pictura, de film si uneori si de muzica pentru a preda curentele literare. Cinemateca mi-a servit in timpul facultatii drept scoala cu profil seral.  Cu toate acestea, nu cred ca doar cultura cinematografica poate valida un critic de film, asa cum o poate face pentru un cinefil. Mi se pare necesara o calificare nu neaparat cu diploma, dar in mod esential cu lecturi fundamentale de istoria si teoria cinematografiei, asa cum mi se pare necesara revizitarea filmelor marilor cineasti, filmul de arta si capitolele istoriei lui. Este o lectie valabila nu doar pentru regizori, scenaristi, directori de imagine etc., ci si pentru un critic de film. Care este riscul celor care nu au trecut printr-o scoala? Mi l-a revelat Alex Leo Serban intr-o discutie informala, acela de a vorbi despre film in afara limbajului care-i este propriu filmului si numai filmului. Intrebarea lui era mult mai simpla. De ce o poveste (scenariu) a trebuit sa fie spusa ca film, ce aduce in plus acest lucru? In „Arta romanului“, cred, Milan Kundera spunea acelasi lucru despre roman: sa nu-i ceri romanului altceva decât un roman poate spune. Pe de alta parte, filmul este o arta polifonica, unde pictura, proza, poezia, dramaturgia, muzica intra in joc pe diferite registre, cu diferite accente. Filmul ne arunca uneori in istorie fara sa vrem, devine parte a unei lecturi a istoriei propriu-zise, dar si a istoriei cinematografului. Aici exista o posibilitate de a utiliza filmul pentru stiintele sociale, aici criticul de film cedeaza locul istoricului ideilor, aici se afla punctele de articulatie ale filmului cu filozofia, sociologia, antropologia etc. Ma simt tentat de acest spatiu de comunicare pe care arta cinematografica ca si marea literatura il ofera speculatiei filozofilor, sociologilor, politologilor etc. Insa aici iesim din sfera criticii de film extrapolând limbajul filmic in dimensiuni mai vaste. Cred ca ancora esentiala pentru un critic de film ramâne istoria cinematografiei, orice calatorie pe mare are nevoie de un tarm.
4. As spune ca este vorba, mai degraba, de specializari in functie de formatul mediatic. Un cotidian asteapta de la criticul de film sa-i ofere breaking news, ultimele vesti de la Cannes, ultimele noutati de la Berlinada etc. Daca vorbim de revistele glossy sau publicatii de un consumerism trivial, acolo criticul de film se poate transforma intr-un fel de paparazzi vânator de senzatii, bârfe, can-can-uri, toalete, coafuri, vedete etc. Lumea filmului este una dintre cele mai expuse mediatic, ceea ce se vinde este un anumit glamour al ei, o stralucire pe care numai marele ecran o emana. Cinematografia este si o fabrica de vise, dar si un mecanism complicat, cu resorturi multiple, bugetivor, este o arta costisitoare. Exista insa si aliante avantajoase dintre critica de film si media, si anume emisiunile despre film; as aminti-o pe cea a Magdalenei Stanciu de la TVR Cultural, „Cinema Dreaming“,  dar si „Cine te prinde“ cu Cristian Tudor Popescu, un alt critic de film „recalificat“, de o mare sensibilitate.
5. Cred ca in ansamblul ei, critica de film a dat semnalul corect ca Noul Val reprezinta un punct nodal pentru un nou fenomen cinematografic românesc si nu numai, a trasat coordonatele acestui fenomen, l-a pus in discutie, insa validarea Noului Val a venit mai curând din succesele repurtate de catre regizorii români la marile festivaluri internationale. Critica s-a aflat cu un pas in fata publicului, l-a facut atent la nuante, l-a atras intr-un joc intelectual care presupunea din start bruscarea prejudecatilor, a gustului. Sigur, ma refer la acel public capabil de reactie. O parte din regizori nu s-au simtit bine cu etichete precum „mizerabilism“, „minimalism“, „Nou Val“ etc., si n-ar fi prima oara când creatorului nu-i plac etichetele, oricare ar fi ele. In acelasi timp, orice fenomen artistic cunoaste o etapa de sedimentare teoretica, de evaluare critica a strategiilor, a tehnicilor puse in joc.
Intrebarea despre sensul criticii este una generica, fie ca este vorba de critica de film, critica de arta, critica literara. Critica traseaza un spatiu de joc al interpretarii insa nu se poate substitui niciunei arte, relatia ei cu oricare dintre artele mai sus pomenite este una simbiotica. In mod cert, exista o serie de voci critice care conteaza, care constituie niste repere, insa nu stiu daca ele au puterea de a consacra sau desfiinta un film, oricât de prestigioase ar fi aceste voci. Publicul are rolul sau in aceasta privinta. Un dialog intre criticul de film si public s-a instituit cred, dar este vorba de un strat subtire al publicului, publicul educat. In afara acestui spatiu de joc, nu doar criticul de film este un marginal, dar oricare alta instanta critica. Un mare critic a fost Alex Leo Serban prin vasta sa cultura cinematografica si nu numai, prin felul nuantat de a vedea lucrurile, prin eleganta, dar si ironie. Ce pondere avea judecata lui  critica? Niciuna pentru cei care nu-l luau in seama. Insa pentru toti ceilalti, el conta. Profit de ocazia pe care revista „Cultura“ mi-o ofera de a-i aduce inca odata omagiul meu celui care a fost Alex Leo Serban.

 

MAGDA MIHAILESCU
Critica la rascruce

E si greu sa se scrie, sa se auda ceva bine articulat despre critica de film, sa se pronunte cineva in legatura cu aceasta meserie – pentru multi sinucigasa – in conditiile noastre, cu totul speciale. In lume, se inregistreaza o schimbare de paradigma a profesiei. De atâtea ori mai altfel decât altii, noi am aruncat, odata, cu apa, si copilul din copaie. Nu cred ca noi mai putem vorbi despre o critica. Avem câtiva critici, ceea ce este altceva. Cum sa vorbesti despre o critica? Unde sa o cauti când suntem una dintre putinele tari asa-zis civilizate in care, de ani de zile, nu mai exista o revista profesionista de cinema? „Film Menu“ a studentilor de UNATC, intiativa minunata, este o publicatie de nisa, cu o difuzare extrem de restrânsa. Ea ar putea, eventual, pregati viitori critici. Dar o intrebare nu intârzie sa ne arunce si mai mult in ceata realitatilor autohtone: pregatiti pentru ce? Cotidianele noastre – cu foarte putine exceptii – nu mai acorda niciun spatiu cronicii de film, inlocuite cu informatii despre evenimente. Ca sa zic asa, se scrie doar la zi mare. Dar, inainte de a ne zgudui prea tare de atâtea lamentari, neavând incotro, voi relua unele dintre ideile care ma framânta de multa vreme in legatura cu profesia noastra. Critica (in general) s-a impus pe masura ce cinematograful a dobândit o recunoastere tot mai larga a statututului de arta. A fi critic nu inseamna doar sa fii fascinat de cinematograf, ci sa-ti pui intrebari despre raporturile dintre ceea ce se vede si ceea ce nu sare in ochi, dintre autor si filmul ca atare, dintre continut si optiunile formale, sa iubesti sau sa detesti cu forta, sa-ti sustii gustul personal etc. Explozia imaginilor din societatea contemporana a antrenat, printre altele, si o deturnare a ideii de critica. Ziaristii solicitati sa se pronunte despre filme intretin, mai degraba, un raport de tip publicitar cu cinematograful. Se scrie – când se scrie – despre tot si toate la fel. Destramarea cinefiliei, inlocuirea traseelor ei mitologice cu experienta individuala in fata televizorului, explozia video, supertehnologizarea industriei cinematografice cu incidenta asupra artei cinematografice, tirania publicitatii si multe altele modifica raporturile criticii cu creatia, cu spectatorii ca potentiali cititori. Experienta generatiei mele, a celei precedente, era una colectiva, dobândita in sala de cinema. Paradoxal, ea era, in acealsi timp, si una intima. Ne impartaseam ideile intre noi, apoi cu cititorii. Astazi, democratizarea comunicarii prin intermediul noilor media are si efecte perverse. Unor generatii de spectatori straini de oficierea in templul care era, altadata, Cinemateca, le trebuie oferita un alt tip de scriitura cinematografica, neingreunata de referinte culturale sau emotionale, un text pe masura familiaritatii pagubos magulitoare instalate de televiziune, de tabloide si magazine ilustrate. Pe fundalul derivei culturale pe care o cunoastem in spatiul nostru in ultimii ani, toate miscarile de reasezare a cinematografului au adus la suprafata o categorie a ziaristilor de cinema ca un fel de anexa a oficiilor de distributie si publicitate. Ei prezinta ceea ce se banuieste ca ar putea sa placa spectatorului: subiectul filmului in care se cauta cu lumânarea intriga-soc, picanterii din viata starurilor etc. In doze rezonabile si decent exprimate, chiar si aceste note ce nu au nimic de a face cu exercitiul critic, cu punerea in perspectiva a filmului nu ar fi incriminabile, daca ele nu ar atinge limita de jos a primitivismului. Multe dintre revistele „de cablu si TV“, aparute la noi ca ciupercile dupa ploaie, sunt o adevarata pepiniera a jurnalismului grosolan si ignorant. Observam, chiar zilele trecute, cum in unele treceri in revista ale titlurilor selectionate la Cannes, in anumite cazuri, nici nu era amintit numele autorului, ci doar câteva date despre film. Fenomenul ignorarii programate a creatorului vine mai de departe, in zilele noastre el a prins, insa, radacini asemenea ierburilor rele. Truffaut (disparut acum 27 de ani) se temea ca cineastii vor ajunge sa fie judecati de oameni care nu au vazut in viata lor un film de Murnau. Cu mai multi ani in urma, la Cannes, cu prilejul unui colocviu dedicat chiar acestei teme, „Cinematograful si critica“, Bertolucci, moderatorul intâlnirii, prelungea avertismentul: „Vom ajunge sa fim judecati nu numai de unii care nu au vazut in viata lor un film de Murnau, dar nici unul de Truffaut“. Poate este la mijloc si incapacitatea criticului clasic de a intemeia un discurs critic diferit, in timp ce cinematograful isi inventeaza noi forme.      Poate este de vina si incapatânarea de a gestiona, in continuare, o modalitate critica asezata cu decenii in urma. Nu este de mirare ca suntem perceputi, spuneam cândva, „ca o mumie sau ca o santinela“. Radacinile sistemului nostru referential se afla intr-un trecut ce tinde sa devina arheologie. Probabil ca multora le parem pe cât de vajnici, pe atât de ridicoli pazitori ai unui teritoriu pe care tot mai putini au de gând sa-l cutreiere. Critica moderna, asa cum a fost ea consolidata in Franta de generatia „Cahiers du cinema“ in linia Bazin-Truffaut, preluata, apoi, de Serge Daney, Toubiana, Antoine de Baecque, intemeiata in SUA de Pauline Kael, pentru a aminti un singur nume faimos, trebuie sa-si construiasca alte practici ale scrisului. Au si aparut, de altfel, sub forma bloggerilor, numai ca, din pacate, si acestia se pierd intr-un soi de neoimpresionism orgolios si, nu de putine ori, excesiv, intolerant, care perverteste indicatorul critic. Tocmai intr-un spatiu prin definitie democratic. Sa acordam unei noi generatii de critici timpul necesar pentru a-si gasi drumul, indiferent de unde provin ei, din scoli, cum spuneti, sau din „recalificare profesionala“. Sa speram ca, in viitor, criticul de film isi va redobândi autoritatea, practic inexistenta, astazi. Nu as merge pâna acolo incât sa spun ca prestigiul Noului Val românesc se datoreaza, intr-o proportie sau alta, si cronicilor specializate. Ar fi si greu de cuantificat, de altfel. Epoca „Nouvelle Vague“, miscare determinata si insufletita de critica, a trecut de mult. La noi, poate generatia ’70 , a lui Pita, Veroiu, Daneliuc, a beneficiat de o critica de intâmpinare cu certe elanuri de sustinere. Revenind la zilele noastre, cred ca prin scrisul lor, prin reveniri analitice, prin dialogurile aplicate cu autorii, prin publicarea unor carti, criticii din toate generatiile au contribuit la consolidarea bunului renume al Noului cinematograf. Orice am face, insa, este cum nu se poate de trista constatarea: intr-o epoca atât de fertila a cinematografului românesc, critica isi consuma energia in efortul de supravietuire.

 

IOAN-PAVEL AZAP
O meserie de nisa

Critica de film este în România de astazi o profesi(un)e aproape „rusinoasa“. Sincer sa fiu, nu stiu daca si cât impact mai are criticul de film asupra publicului larg, a marelui public; cred ca mai degraba nu are. Criticul se iluzioneaza ca poate influenta „masele“, dar, de fapt, în cel mai bun caz, nu face altceva decât sa fericeasca un regizor daca îl lauda, sa-si faca dusmani printre regizori daca nu-i lauda sau, cel mai adesea, sa-si irite colegii, nu prea multi nici acestia, când opiniile sale nu coincid cu ale lor. Nu cred ca publicul larg l-a citit pe Alex Leo Serban sau îl citeste pe Andrei Gorzo, dupa cum nici Valerian Sava, ca sa dau un exemplu si din „vechea garda“, nu este „devorat“ de cititori. Si nu pentru ca acestia si altii nu ar fi profesionisti. (Pentru a linisti eventualele inflamari spirituale, ma grabesc sa precizez ca nici subsemnatul nu sta mai bine; cred ca îmi cunosc si îi pot numara pe degete – de la ambele mâini, e drept – toti cititorii fideli). Mai degraba este vorba despre faptul ca publicul „calificat“ – în sensul în care melomanul este un consumator de muzica „specializat“ – este, în România cel putin, pe cale de disparitie. Ne place sau nu, critica de film este o profesiune de nisa. Amintesc în continuare câteva motive/cauze (fara a epuiza toate aspectele problemei, dat fiind faptul ca nu acesta este obiectul anchetei de fata), ale acestei regretabile stari de fapt.
În primul rând, salile de cinema, la filmul românesc în special, sunt frecventate de foarte putini spectatori. Nu trebuie sa ne lasam impresionati/înselati de cifrele  de ordinul zecilor de mii de spectatori de la TIFF, de pilda; în fapt, sunt, spun la întâmplare, 1.000 de spectatori fideli, care intra, în general aceiasi, la zeci de filme în timpul Festivalului. Unde sunt zecile de mii de spectatori în restul anului, când cinematografele din Cluj sunt mai tot timpul aproape goale?
În al doilea rând, în România nu exista o revista de film care sa cultive, sa formeze gustul spectatorului (cu atât mai onorabile si laudabile sunt revistele care gazduiesc pagini permanente de comentarii de film: „România Literara“, „Cultura“, „Suplimentul de cultura“, „Observator Cultural“, „Tribuna“ – si înca vreo câteva, nu multe). Avem, prin urmare, un public cinefil, atâta cât e, „autodidact“.
În al treilea rând, învatamântul românesc preuniversitar, cel care formeaza – în România mai degraba deformeaza – personalitatea nu acorda nici cea mai mica atentie celei de-a saptea arte. Nu ca celelalte arte ar fi privilegiate, dar filmul este pur si simplu ignorat.
În al patrulea, dar nu în ultimul rând, majoritatea celor din afara breslei, si ma refer îndeosebi la oamenii de cultura, vad în criticul de film un individ (destul de) superficial: ce-i aia sa mergi la film – trai nineaca! – si sa mai si scrii despre?! Nu se compara cu un critic literar, de pilda, care tre’, nu-i asa?, sa citeasca, sa gândeasca asupra celor citite, apoi sa scrie… Ei bine, si criticul de film tre’ sa citeasca, uneori chiar mai diversificat decât alti „breslasi“; daca literatul nu este obligat sa parcurga opuri de(spre) cinema, criticul de film musai sa citeasca literatura – si nu numai literatura. Impresia este, chiar si în unele redactii, cum ca criticul de film ar trebui el sa plateasca si sa multumeasca pentru faptul ca este publicat, nu sa fie platit pentru asta; oricum, nu-i asa?!, i se face un hatâr… Vorbesc, evident, despre critica de întâmpinare, despre cronicarul de film, nu despre istoricul de film. Acesta din urma, nu neaparat mai celebru ori mai apreciat decât criticul de film „obisnuit“, îsi poate vedea (oarecum mai) linistit de treaba la birou si în arhive, având macar satisfactia ca lucrarile lui vor fi citite cel putin de profesionisti, de cei din domeniu, ca macar nu vorbeste/scrie în pustiu.
Dupa aceasta, poate, prea lunga, dar nu cred ca inutila introducere, am sa încerc sa raspund punctual întrebarilor Dumneavoastra.

1. Da, exista, atâta doar ca nu are coerenta, nu coaguleaza, nu are un program comun – fiecare promoveaza ceea ce crede de cuviinta, fara a depasi, uneori, limitele gusturilor sau, mai rau, a umorilor proprii. (Da, gusturile sunt discutabile. Poate sa nu-mi placa, de pilda, Antonioni – zic Antonioni pentru a nu leza orgolii nationale, era sa scriu locale -, dar nu pot sa nu-i recunosc valoarea.) Din fericire, în general judecatile critice converg, ceea ce este valoros este promovat. Din nefericire, uneori pasiunea pentru Noul Val, sa zicem, creeaza „victime colaterale“. Una dintre aceste victime a fost Nae Caranfil si al sau splendid „Restul e tacere“, desfiintat de câtiva critici pentru simplul fapt ca nu era „pe linie“, adica: minimalist, cu buget mic, urât formal, trist si suparat… Dar acestea sunt, slava Domnului!, accidente.

2. Legat de caracteristici, a se vedea raspunsul la întrebarea anterioara. Pe ce nume? Nu vreau sa gresesc prin omisiune, asa ca ma abtin. Cred ca toti cei care semneaza constant în presa scrisa (n-am ce face, sunt adeptul „suportului de hârtie“!) sunt importanti, au ceva de spus si trebuie admirati si respectati (cel putin) pentru demersul donquijotesc, pentru (auto)iluzia ca ar întretine interesul pentru film al marelui public.

3. Parte, mai ales cei care au în jur de 40 de ani si peste, sunt „recalificati“. Dar scoala produce critici de luat în seama peste câtiva ani, daca vor avea unde sa se manifeste. Aici trebuie sa amintesc excelenta revista de film (Nu, nu ma contrazic! Tot nu avem o revista de film în România!) „Film Menu“, ajunsa la începutul acestui an la numarul 9, trimestrial editat de studentii la film (atentie: nu doar la filmologie!) din Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica „I.L. Caragiale“ Bucuresti, condusa de lectorul universitar Andrei Rus. Din pacate, revista este distribuita în circuit închis; neputând, din motive administrative si contabilicesti ce se dovedesc a fi insurmontabile, sa fie scoasa la vânzare si difuzata, aria ei se limiteaza la studentii Universitatii si la câtiva norocosi care au pile/cunostinte/relatii în cercul respectiv. Aceste nume chiar merita sa fie urmarite, asa ca redau aici caseta redactionala a „Film Menu“ nr. 9: Dan Angelescu, Cristina Bîlea, Andreea Bortun, Tudor Buican, Olivia Caciuleanu, Andrei Ciorica, Roxana Cotovanu, Vladimir Cretulescu, Andrei Dobrescu, Ela Duca, Gabriela Filippi, Anna Florea, Tudor Jurgiu, Georgiana Madin, Ioana Mischie, Mirona Nicola, Andra Petrescu, Irina Trocan, Sarra Tsorakidis, Miruna Vasilescu, Emi Vasiliu.

4. Depinde. Depinde de ce vrea fiecare. Celebritate? Glorie? Bani?… Evident, un trust comercial – de presa scrisa, video sau vorbita – poate sa impuna cronicarului/criticului anumiti parametri comerciali; în acest caz, important este daca respectivul cronicar/critic vrea si poate sa „fenteze“ sistemul, adica sa-si depaseasca conditia de simplu slujbas. Se poate, dar de regula, din comoditate – probabil, ori din ignoranta – posibil, „preopinentul“ se conformeaza cu blajinatate cerintelor finantatorului… Cu atât mai mult este de deplâns faptul ca nu avem o revista de specialitate în România. Dar, oricât as fi de pesimist, cred totusi ca un numar infim de „neinitiati“, dar care doresc sa afle si sa înteleaga mai mult, îi citesc totusi pe criticii de film în revistele care, asa cum spuneam la început, îi gazduiesc ori macar îi tolereaza. Pe lânga cititorii „mei“, de care aminteam mai sus, sunt convins ca mai sunt tot pe atâtia care ma citesc fara a ne cunoaste (altfel, prietenilor le-as putea „povesti“ cronicile la o cafea sau o bere, ceea ce chiar se întâmpla adesea); si cred ca toti criticii îsi au cititorii/“admiratorii“ necunoscuti.

5. Suficient de multa – evident, în cercul restrâns de care vorbeam – încât cineastii, în speta regizorii, sa-i iubeasca pe critici. Majoritatea acestora din urma, tineri sau batrâni, s-au raliat imediat Noului Val. Între noi fie spus, acesta nu e chiar atât de nou, de inedit; noua e prospetimea, sinceritatea, onestitatea cu care tinerii regizori români cinematografiaza. Important este faptul ca acestia nu s-au ferit de „specificul national“: ei fac filme românesti, cu subiecte românesti, cu drame sau umor românesc. Desi cosmopoliti, acesti relativ tineri autori români mizeaza (Din instinct? Fie si asa!) pe specificul national. Cu alte cuvinte, au facut sa explodeze frumos si eficient mamaliga româneasca.

 

CATALIN OLARU
O critica cinstita, dar saraca

Daca pâna acum critica de film actuala nu a facut cine stie ce vâlva, cel putin prin prisma comparatiei cu obiectul pe care îl determina (filmul, iar în cazul analizat, filmul românesc nou), aceasta se întâmpla deoarece pentru cronicarii cinema-ului nu exista festivaluri. Fara exceptie, filmul românesc încadrabil în ceea ce a fost denumit Noul Val a facut cariera peste hotare. Ridicate în slavi „afara“, hiturile noii cinematografii românesti au atras prea putini spectatori în tara. Altfel spus, tocmai cei care le-ar fi înteles cel mai bine au ales sa le ignore. Avem prea putine cinematografe si prea putine resurse de promovare, rezultatul e ca nimeni nu e profet în tara lui, iar în cazul criticilor de film, nimeni nu e profet nicaieri.
1-2. Un nou val critic cu siguranta nu exista. Pentru a putea vorbi de asa ceva, ar trebui sa avem un numar de critici cu voci asemanatoare, daca nu program comun, iar acesti critici sa fie ascultati în egala masura de public si de cineasti. În peisajul românesc, o asemenea interactivitate iese din discutie. A aparut, însa, o prima revista de film, unde criticii tineri se pot exprima, ceea ce nu e de ici, de colo. Deocamdatã, valoarea articolelor din „Film Menu“ e prin excelenta inegala. Daca se va forma acolo un nou val, aceasta o vom putea stabili abia peste câtiva ani. Deocamdata, nu ne ramâne decât sa ne bucuram ca revista exista si ca are multe pagini.
4. Critica de film e independenta, însa nu pentru ca vrea, ci pentru ca altfel nu poate fi. Asemeni unei tinere pocite la vârsta maritisului, fie ca vrea sa ramâna fata mare pâna la adânci batrâneti, fie ca l-ar lua de barbat si pe dracul, n-are de ales: propunerile lipsesc cu desavârsire, nimeni n-o peteste. Producatorii si distribuitorii de film stiu prea bine ca interesul publicului general pentru presa quality sau pentru revistele culturale e extrem de redus, drept urmare orice investitie în acest sens ar fi inutila. Pe de o parte, mai simplu e sa platesti pentru aparitia unor articole gata scrise decât sa platesti un jurnalist sa scrie ce vrei tu. Pe de alta parte, de ce sa platesti un critic de film când poti plati un blogger? Bloggerii nu adera la un cod deontologic si scriu zilnic despre te miri ce, în consecinta un articol strâmb despre cutare film trece usor neobservat. Asa se explica derapaje precum osanalele ridicate lui „Poker“ al lui Nicolaescu în doua dintre cele mai citite blog-uri la nivel national si asa se face ca avem o critica de film saraca, dar cinstita.
5. Judecând dupa cantitatea si calitatea comentariilor adaugate pe site-urile revistelor culturale în dreptul cronicile de film, interesul cititorilor pentru acest segment este minim, drept urmare nu se pune problema de a ajuta la consacrarea unui film (sau de a provoca esecuri de casa). Daca asa stau lucrurile, pentru cine mai scriem? Pentru un public pe care îl cred a fi extrem de redus si pe care îl stiu ca fiind prin excelenta tacut. Cum va fi viitorul? În cel mai bun caz, românii (sau macar o parte din ei) îsi vor da seama ca nu degeaba exista specialisti, ca opinia lor are alta greutate decât cuvântul faunei pe care zi de zi o vedem la televizor sau în jurul nostru si vor reveni la deprinderea sanatoasa de a asculta, fie si din curiozitate, ce au acestia de zis. În cel mai rau caz, criticii vor ajunge în situatia de a scrie pentru ei însisi. Daca se va ajunge la asta, sa speram macar ca vom ramâne destui.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper