Statistici enervante (II)

Spuneam saptamâna trecuta ca România se afla, din pacate, pe ultimul loc în Uniunea Europeana în ceea ce priveste procentajul de populatie care îsi câstiga existenta din scris sau din alte profesii artistice, asadar, din creatia intelectuala. Unii ar putea spune ca asta e bine. În fond, poate ca societatea noastra are nevoie de mai putini „filozofi“ si de mai multi tinichigii si chelneri, pentru ca, daca toata lumea se apuca de scris si de cântat, cine ne mai repara masinile si cine ne mai serveste la crâsma? Numai ca, pâna una-alta, bunastarea unei tari este direct proportionala cu numarul si calitatea celor care produc arta. Cu alte cuvinte, bogatia unei tari depinde de numarul celor care se ocupa cu profesiile creative, nu cu numarul celor care lucreaza în servicii. Într-adevar, în urma cu patruzeci de ani, când actualii decidenti politici ai României se aflau pe bancile scolilor (e adevarat, unii dintre ei, doar ca sa joace bambilici), cele mai bogate tari erau cele care aveau cea mai mare parte a populatiei ocupate în servicii. Pâna sa se schimbe structura ocupationala în România, însa, s-a schimbat realitatea în lume. Asa încât, în Regatul Unit, de exemplu, cam 5% din produsul intern brut al tarii este realizat din creatia intelectuala, adica provine din productia si vânzarea de literatura, muzica, dans, arta plastica, film, creatie muzeografica etc. În România (iarasi, din pacate!), avem mari dificultati în a-i face pe niste contopisti sa înteleaga ca realizarea unei expozitii muzeale este un act de creatie intelectuala, în aceeasi masura cu montarea unei piese de teatru sau scrierea unei poezii. Respectivii controlori ai modului în care se cheltuieste banul public îsi imagineaza ca a pune niste obiecte în niste vitrine este un lucru aflat la îndemâna oricui si ca „si pisica poate sa deseneze ca Picasso“. Poate ca asa si este. Numai ca doar cei care chiar au stiinta realizarii unor expozitii (atât cunostintele strict stiintifice, cât si imaginatia obligatorie) vor sti sa faca o expozitie buna si vizitabila, iar ceea ce va desena pisica nu se va vinde, niciodata, la pretul unei creatii a lui Picasso.
Evident, consumul de cultura este, peste tot, în lume, aducator de profit (motiv pentru care cel mai bogat om din lume si-a facut averea din productia de filme si emisiuni pentru televiziune, iar cel care îl urmeaza în clasament din productia de programe pentru calculator, ambele ocupatii fiind strict creative, culturale). Chiar si în România se întâmpla acest lucru, în pofida faptului ca politica generala a autoritatilor pare sa încerce sa îi descurajeze pe creatori. Daca sunt atât de multi artisti saraci în România, acest lucru nu se întâmpla doar pentru ca ceea ce creeaza ei este prost (uneori, desigur, este adevarat si acest lucru), ci si pentru ca piata culturala din tara noastra este gâtuita de tot felul de restrictii stupide, dar si pentru ca cei mai bogati oameni din România (cu rare exceptii) prefera sa lase o multime de bani la o masa de ruleta decât sa îi investeasca într-o opera de arta. Iar atunci când aleg, de exemplu, sa asculte muzica, îl prefera pe Vali Vijelie lui Pompei Harasteanu. Stiu. O sa îmi spuneti ca sotia nu stiu carei vedete din fotbalul britanic, ea însasi, fosta cântareata în populara formatie Spice Girls, se lauda, acum câtiva ani, ca a ajuns extrem de bogata, desi nu a citit, în viata ei, nici o carte de literatura. Asa este. Victoria Beckham nu este, nici pe foarte departe, o femeie culta. Dar si-a dobândit, totusi, averea, cel putin la început, creând cultura – chiar daca în forma sa populara.
Sa revenim, însa, la statistici. O celebra butada spune ca daca un om manânca doi pui, iar altul nici unul, se cheama ca, în medie, fiecare om manânca un pui. Similar, la suta de mii de locuitori, în 2007, România avea mai multe muzee decât Regatul Unit (3,1, fata de 2,2). Numai ca faptul se datoreste, pâna una-alta, nu doar populatiei britanice, care se afla în crestere, în vreme ce aceea din România scade, ci si realitatii ca în România au fost numarate, printre muzee, si colectiile satesti, aflate destul de departe de standardele pe baza carora am putea sa le numim „muzee“. Pe de alta parte, însa, este absolut cert ca peste tot în Europa vizitarea muzeelor constituie o ocupare a timpului liber din ce în ce mai populara. Desigur, nu putem sa comparam Norvegia, care se afla în fruntea clasamentului, cu peste 2100 de vizite în muzee la mia de locuitori cu Albania, care înregistreaza sub 60 de vizite, tot la 1000 de locuitori (România se afla pe la mijlocul clasamentului, cu circa 600 de vizite, pe an). Ceea ce conteaza peste tot este ca tendinta este crescatoare.
Au devenit muzeele mai prietenoase cu publicul, mai interesante, mai cu vino-ncoa? Fara îndoiala ca da. Numai evenimentul de la mijlocul lunii mai, Noaptea europeana a muzeelor, a adus peste 150.000 de vizite în muzee, la nivelul întregii tari. Asa dupa cum am mai spus, Noaptea muzeelor este deja un eveniment social, nu doar unul cultural, asa cum Pastele si Craciunul nu mai sunt, de multa vreme, doar evenimente cu semnificatie religioasa (as spune chiar ca fundamentul strict religios al acestora tinde sa se subrezeasca de la an la an). Pentru foarte multi oameni care nu calca tot timpul anului într-un muzeu din tara (desi le viziteaza, de regula, pe cele din strainatate), a devenit de bon ton sa te duci la muzeu cu prilejul Noptii. Nu îmi fac iluzii cu privire la vreo întelegere „superioara“ a actului cultural ca urmare a vizitelor nocturne prin muzee. Totusi, pentru foarte multi dintre vizitatori, periplul de la un muzeu la altul, în toiul noptii de mai, reprezinta primul pas spre stergerea adversitatii mostenite din educatia de acasa si din comunitate (de cele mai multe ori) fata de muzee. Cei mai multi dintre acesti oameni care vin la muzee doar o data pe an vor privi cu mai multa întelegere institutia muzeala si nu o vor mai considera doar un depozit de vechituri. Asa se explica de ce la nivelul anului 2008, de exemplu, 80% dintre cetatenii tarii au vizitat, macar o data, un obiectiv de patrimoniu cultural din localitatea de resedinta sau din apropierea acesteia, ceea ce constituie un motiv în plus pentru administratorii muzeelor sa se adreseze pe mai departe, cu mai multa aplicatie, comunitatilor locale: nu vor fi dezamagiti!
Da, statisticile pot fi înselatoare pentru ca depind atât de onestitatea cercetarii, cât si de cea a celor ce o analizeaza. Dar reprezinta un instrument esential în judecarea contributiei pe care o tara o are la cultura umanitatii.

Un comentariu pentru “Statistici enervante (II)”

  1. mai 1, 2014 la 8:56 pm

    Complex turistic valahia valsce, servicii execrabile

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper