Singuratate, insule si arhipelaguri

Un articol de RODICA GRIGORE

António Lobo Antunes, Arhipelagul insomniei, traducere de Micaela Ghitescu, Bucuresti Editura Humanitas Fiction, 2011.

 

 

„No man is an island entire of itself; every man
is a piece of the continent, a part of the main.“
(John Donne)

Tucani zburand în stoluri pe deasupra unei resedinte vechi, de pe o mosie odinioara prospera, din mijlocul campiei roditoare din Alentejo, în Portugalia. Sa fie o neconcordanta, o dovada de neatentie, o greseala? Caci în Portugalia, se stie, nu traiesc tucani – nici macar în Alentejo… Însa acestia pot zbura (si chiar zboara!) peste zidurile vechii resedinte a unei familii ce se stinge încet, dar sigur. Pot chiar tipa prevestitor si menind a rau. Si, chiar daca, din perspectiva logicii, pare ceva cu totul imposibil, faptul devine nu numai acceptabil, ci si de asteptat într-un roman al scriitorului portughez António Lobo Antunes. Mai ales într-un roman cum este „Arhipelagul insomniei“, publicat în anul 2008 si aparut de curand si în limba romana. Caci, asa cum se vede înca din primele pagini ale cartii, cititorul are în fata un text profund experimental, în care autorul nu încearca sa reconfigureze o imagine cat mai exacta a realitatii exterioare, urmand vechea si consacrata logica a mimesis-ului, ci se concentreaza asupra irealitatii – sau realitatii (specifice) – viselor. Rezultatul va fi structurarea unui univers straniu si greu de înteles în toate adevaratele sale implicatii în absenta cunoasterii modului specific în care António Lobo Antunes îsi construieste fiecare text.
În fond, în romanul de fata, toate personajele par a fi asemenea unor insule care, desi apropiate între ele, nu permit comunicarea (nu accepta sa permita comunicarea), dand senzatia permanenta a pierderii si risipirii protagonistilor într-un adevarat ocean oniric, la fel cum se întampla si în cartea anterioara a autorului, „Buna seara lucrurilor de pe-aici“ (2004), care avea actiunea plasata într-o Angola marcata de o permanenta confuzie a identitatilor, ce ameninta, în unele momente, sa transforme totul într-un cosmar din care nu mai exista nici o sansa de eliberare. Iar daca, în „Ordinea naturala a lucrurilor“ (1992), Lobo Antunes prefera Lisabona drept cadru al desfasurarii conflictului, aici el depaseste granitele si atmosfera capitalei, ajungand în Alentejo, la fel cum, la un alt nivel, depaseste si toate granitele stilistice care îl caracterizasera pana acum. De aici imaginea de-a dreptul obsesiva a insomniei, cu toate posibilele sale semnificatii. Si tot de aici adevarata mitologie a obiectelor care dau atat mosiei, cat si textului romanesc un aer inconfundabil, simpla alaturare a imaginilor tucanilor, mustatii bunicului sau mobilelor din casa fiind de natura sa demonstreze, în cele din urma, ca, dintr-un anumit punct de vedere, singura mosie si casa cu adevarat reale din paginile acestei carti sunt reprezentate de constiinta naratorului, oricat de ramificata si de greu de cunoscut se doveste ea a fi si oricat de pietrificata apare aceasta uneori. Caci António Lobo Antunes a reusit marea performanta de a crea, în „Arhipelagul insomniei“, un adevarat labirint – al unei familii, al unei case, al unui discurs narativ imposibil de prins într-o analiza simplificatoare.
Punand în încurcatura cititorul obisnuit cu discursurile traditionale, textul acestui  roman construieste istoria unei familii pe care o relateaza, apoi, obsesiv, de la prima si pana la a treia generatie, urmarind drumul spre stingere si spre esec al tuturor membrilor ei, aflati sub tutela unui tiranic bunic, urmat de un tata incapabil sa se opuna rigorii acestuia, si nereusind sa se desprinda de semnele caracteristice ale neamului: violenta, incestul, înstrainarea progresiva, incapacitatea comunicarii. Desprinsa, parca, pe alocuri din cele mai bune pagini ale lui Faulkner – influenta acestuia fiind, de altfel, vizibila si la nivel stilistic -, dar stiind sa integreze perfect si toate sugestiile labirinticelor fictiuni ale lui Borges, naratiunea din „Arhipelagul insomniei“ nu se multumeste, însa, sa spuna povestea unei familii, ci are curajul de a explora în profunzime si sensul (sensurile!) literaturii contemporane. Caci, trasand drumul evolutiei unui neam în paginile unei carti si legandu-i, practic, destinul de al propriului discurs narativ, Lobo Antunes nu face altceva decat sa se situeze în stralucita descendenta a lui Cervantes si Gabriel García Márquez, cata vreme textul romanului însusi e semnul (unicul semn!) devenirii / stingerii familiei. Desigur, complicatiile nu lipsesc, cata vreme pe aceasta mosie nimeni nu se apropie de cel de langa el decat cu spaima sau, eventual, cu dorinta nemarturisita de a-i face rau si unde dragostea nu înseamna decat un impuls sexual imposibil de tinut sub control. De aceea, moartea însasi intra si iese aproape fizic, pe usi si pe ferestre, ca si cum ar fi un alt membru al familiei. Fara îndoiala, devine evidenta, în acest punct, si influenta profunda – si profund asimilata – a lui Juan Rulfo, cateva fragmente din „Arhipelagul insomniei“ parand desprinse de-a dreptul din excelentul roman „Pedro Páramo“. Pe de alta parte, daca avem în vedere modul voit ambiguu în care sunt prezentate multe dintre momentele esentiale ale cartii, ne dam seama si de profunda înraurire pe care Juan Carlos Onetti a avut-o asupra lui Lobo Antunes; scriitor care, fiind si specialist în psihiatrie, duce pana la ultimele consecinte – patologice si stilistice – toate ambiguitatile de natura a sublinia particularitatile acestei familii.
Rezultatul va fi si acela ca totul va parea, în unele fragmente, nu doar un discurs romanesc accentuat experimental, ci viziune pura, esenta a unui mod prin excelenta oniric de a privi lucrurile, perfect adecvat epocii în care sunt plasate întamplarile relatate, de la Primul Razboi Mondial si pana în 1974, anul înlaturarii de la putere a dictaturii lui Salazar, dar deopotriva si vocii narative principale din carte, aceea a unui autist, nepotul nedorit al teribilului bunic-patriarh, aflat mereu în opozitie cu fratele sau, considerat mostenitorul de drept al întregii averi. Fara îndoiala, gandul ne duce din nou la Faulkner si la prima parte a romanului „Zgomotul si furia“. Numai ca naratorul lui Lobo Antunes nu este Benjy, iar alegerea sa are, în „Arhipelagul insomniei“, alte motivatii estetice. Caci, sub forma unei adevarate linii de fuga – de altfel, compozitia romanului este prin excelenta muzicala si contrapunctica – accentul pus pe acest narator, a carui perspectiva asupra lumii nu face decat sa accentueze si mai mult ideea de alienare, deschide si un alt plan al semnificatiilor cartii: în fond, scriitorul portughez nu face decat sa sublinieze distanta – si, deopotriva, drumul – de la epica lui William Faulkner la cea a lui Samuel Beckett. De aici si multiplicarea, de la un anumit punct încolo, a planurilor si perspectivelor narative ale acestui roman. Nu, însa. si a vocilor narative: caci António Lobo Antunes însusi a afirmat, în repetate randuri, ca romanele sale nu sunt polifonice, cata vreme intentia sa, ca autor, a fost sa privilegieze, întotdeauna, una si aceeasi voce narativa, de la începutul si pana la sfarsitul unei carti. În egala masura, scriitura lui Antunes este configurata, în „Arhipelagul insomniei“, într-un asemenea mod, încat vocea cititorului însusi sa poata fi implicata în text, dar aceasta nu pentru a fi „auzita“ (în sensul strict al termenului!), ci pentru a facilita si o întelegere superioara a semnificatiilor globale ale romanului.
Preocupat în cel mai înalt grad de diferitele aspecte ale identitatii si de semnificatiile acesteia, „Arhipelagul insomniei“ aduce, deopotriva, în prim plan relatiile extrem de subtile stabilite, în ultimele decenii, între textul literar si realitatea exterioara. De aici si meditatiile permanente asupra naturii si esentei adevarului, precum si depasirea preocuparii pentru interogatii de natura epistemologica în favoarea celor accentuat ontologice, romanul lui Lobo Antunes deschizand, privit din acest punct de vedere, si o noua perspectiva asupra evolutiei de la fictiunea de tip modernist la discursul prin excelenta postmodern. Deloc întamplator, tocmai naratorul se va întreba, în cateva randuri, care este esenta cartii pe care cititorul o va avea, în cele din urma, în fata. Fara a încerca a risca sa formuleze nici macar indirect vreun raspuns, Lobo Antunes accentueaza, uneori obsesiv, imaginile ce sugereaza alienarea, stingerea, esecul, decaderea, disperarea si moartea, accentuand, pe de alta parte, semnificatiile profunde ale istoriei, care e înscrisa si ulterior circumscrisa – ca aspect de generalitate – drept granita limita esentiala a oricarui demers interpretativ menit a descifra macar o parte din semnificatiile acestui text voit labirintic. De aici, desigur, si accentul pus pe actul reflectarii si pe imaginile în oglinda: doi frati (unul preferat, altul marginalizat), obiectele asezate mereu în perechi semnificative în contextul inconfundabilei atmosfere din Alentejo (batista si mustata bunicului, ceasca de ceai si sticluta de parfum). Descrierea, fie ea si indirecta, a conacului ce se degradeaza (noua versiunea unei alte si altfel de Case Usher!) parca, sub ochii nostri, devine, astfel, veritabila cautare – si regasire – a unui spatiu si, în egala masura, a unui timp ce pareau definitiv pierdute. Acesta este fondul pe care vocea narativa da senzatia ca se divide în nenumarate alte voci, orchestrate desavarsit, mai degraba într-un solilocviu decat în vreo conversatie. Ca pentru a sugera ca, desi comunicarea pare (este?) adesea imposibila, „nici un om nu e doar o insula de sine statatoare“. Ci, macar, un fragment dintr-un arhipelag – fie el si al insomniei.     

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper