Roland Garros, mon amour (8)

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Jean Borotra, desi categoric o celebritate, fiind unul dintre „Muschetarii“ tenisului francez din perioada gloriei acestui sport în Hexagon si în lume, nu era totusi o figura de prim-plan, precum Lacoste si Cochet. Mai curând insolit si exotic, „omul din Pirinei“ se facuse cunoscut mai degraba prin echipamentul sau hors série, vezi bascul albastru, ca si prin aptitudinile lui atletice speciale, de saritor în înaltime sau lungime, de unde si porecla de „Bascul zburator“.
Iata-l însa în 1931 pe Borotra favorit pentru finala de la Roland Garros, împreuna cu americanul George Lott. Campionul din 1930, Henri Cochet, absenta. Surpriza vine în sferturi de finala, cînd iancheul este eliminat prematur de britanicul Hugues, un adevarat maratonist al terenului de tenis. Prin urmare, în semifinale se înfrunta un tânar tenisman francez, Christian Boussus, cu englezul Hugues, si Borotra cu un intrus din Extremul Orient, japonezul Jirosato. Boussus, în mare forma, nu are probleme deosebite cu omul de dincolo de Mâneca, patru seturi îi sunt suficiente pentru a accede în finala de la Porte d’Auteuil. În schimb, veteranul de la Biarritz are nevoie de cinci manse pentru a-l învinge pe tenacele kamikaze, niponul conducându-l cu doi la unu la seturi pe francez. Dar pentru ca „Bascul zburator“ joaca totul pe cartea atacului, tactica recomandata la pauza de capitanul nejucator al team-ului de Cupa Davis al Frantei, René Lacoste, sansa este de partea sa, el calificându-se, cu emotii, ce-i drept, în finala.
Actul ultim este, în sine, o premiera. De când s-a cladit Roland Garros-ul, în 1928, este pentru prima oara când în finala nu se înfrunta doi „Muschetari“. Christian Boussus este lupul cel tânar, steaua în ascensiune, omul care vine din urma, în timp ce Borotra este veteranul obosit, poate prea apasat de glorie si de amintiri. Rezultatul acestui raport de forte? Pustiul conduce cu un set si 40-2. Va fi suficient oare? Desigur, nu, caci imensa experienta a „Bascului zburator“ îsi spune cuvântul, acesta atacând în permanenta la fileu si împiedicîndu-l pe adversar sa faca un meci al ritmului si cadentei schimbului lung, din spate. Asa se face ca în 1931 Jean Borotra îsi adjudeca unicul sau titlu la Roland Garros…
La fete, ceva mai târziu, tenisul francez este oarecum în suferinta dupa retragerea celebrissimei Suzanne Lenglen. Succesoarea sa, Simone Mathieu, pierde finala din 1937 în fata germanei Sperling, dar se revanseaza câstigând trofeele de dublu-femei si dublu-mixt, alaturi de Yvon Petra. Faptul în sine este unul exceptional, caci Simone avea pe-atunci douazeci si noua de ani, fiind, în plus, si mama a doi copii, de noua si zece ani! Peste un an însa miracolul se produce. Simone Mathieu intra în istorie, alaturi de Diva anilor douazeci, Suzanne Lenglen, câstigând toate cele trei probe la care ia parte. Mai mult, finala din 1938 este una 100% frantuzeasca, deoarece adversara Simonei din finala este tânara Nelly Landry. În 1939, „maman Simone“ îsi apara cu succes titlul, învingând-o pe poloneza Jedrjowska cu 6-3, 8-6, pentru a câstiga si dublul-fete alaturi de învinsa ei din finala de simplu!
Ocuparea din 1940 a Frantei de catre Wehrmacht o gaseste pe madame Mathieu în Statele Unite, copiii ei ramânând la Paris. Caracter de otel, ea nu se întoarce, ci se înscrie în trupele auxiliare ale francezilor liberi de la Londra, avându-l comandant pe „mon Général“, Charles de Gaulle. Ea lupta efectiv în mai multe operatiuni militare ale aliatilor si atinge gradul de capitaneasa. Dupa razboi, revine cu decoratiile pe piept pe Centralul de la Roland Garros pentru a arbitra o partida demonstrativa dintre veteranii Henri Cochet si Yvon Petra, ultimul fost partener al ei de dublu…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper