Roland Garros, mon amour (7)

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

1929 nu a fost un an ca oricare altul. La Roland Garros, cel putin… caci vitregia soartei a facut ca finala sa fie una fratricida, dupa ce una dintre semifinale se „bucurase“ de aceleasi trasaturi. Mai întâi, detinatorul la zi al titlului, „Magicianul“ Henri Cochet, a fost învins de colegul sau din echipa de Cupa Davis a Frantei, între altele si bun prieten, Jean Borotra, al carui joc nu a izbutit sa-l descifreze la timp. Borotra, nascut lânga Biarritz, în Pirinei, supranumit „Bascul zburator“, atât datorita faptului ca i-a socat pe anglo-saxoni purtând o basca albastra în templul sportului alb, la Wimbledon (ei i-au spus „The Bounding Basque“!), cât si din pricina stilului sau spectaculos si ofensiv, în cadrul caruia, gratie unei detente impresionante, ataca mingile de sus prin smash si voleu foarte înalt, l-a „lipit“ literalmente de fundul terenului pe Cochet, iar „Nasul“ n-a avut inspiratia unei solutii salutare…
De partea cealalta a tabloului, „Crocodilul“ René Lacoste, dornic de revansa pentru partida pierduta chiar la Roland Garros, în challenge round-ul din 1928 contra Americii, în fata lui „Big“ Bill Tatem Tilden, a facut tot ceea ce stia el mai bine sa faca pentru a-l împiedica pe veteranul american sa acceada în finala. Iar pariul i-a reusit, el învingând legenda ianchee fara drept de apel, mai ales datorita inteligentei tactice si unui sânge rece demn de un autentic anglo-saxon.
Ultimul act prilejuia, asadar, o disputa memorabila, între doi colegi în echipa de Cupa Davis a Frantei, Lacoste si Borotra. Doi „muschetari“, doi eroi ai meciurilor finale împotriva Statelor Unite ale Americii, doi tenismani care se cunosc pe dinafara, care-si exploateaza unul altuia slabiciunile si defectele de tactica. Cine avea sa câstige? Probabil, cel care va sti sa fie mai imaginativ, surprinzându-si adversarul…
Meciul se ridica la înaltimea asteptarilor unui public entuziast, numarând mai bine de 10 000 de împatimiti ai tenisului. Ofensivei neobosite si rapiditatii puse în opera prin servicii dure, voleuri riscante si smash-uri letale de catre Borotra, „Crocodilul“ îi va raspunde prin passing- uri „în fir de ac“, încrucisate ca niste cruci templiere sau prin passant-uri lungi ca niste lancii cruciate îndragostite de liniile albe, de var, ale tuselor. Nu lipsesc nici stopurile, unul mai maiastru decât celalalt, asezate „parca din mâna“ în zgura blânda si primitoare a Parisului realizata de marele „alchimist“ Charles Bouhana. Primele patru manse sunt împartite frateste de competitori: 6–3 2–6 6–0 2–6. Nici unul dintre cei doi „muschetari“ nu a ramas dator cu ceva, amândoi au dat totul pe altarul frumusetii tenisistice si al publicului îndragostit de sportul alb. Bascul patineaza în praful rosu de parca ar participa la Olimpiada de iarna, iar picioarele lui Lacoste par mai atletice decât cele ale lui Jesse Owens, lansat în cursa spre aurul berlinez. În setul decisiv, pe o ploaie îndaratnica, René Lacoste, profitând si de oboseala mai accentuata a „Bascului zburator“, gaseste drumul spre break si apoi spre victorie, taman în prelungiri – 8– 6 în favoarea „Crocodilului“. René îsi recapata astfel trofeul cucerit în 1925 si 1927, de campion al Internationalelor Frantei, trofeu însa câstigat acum în premiera pe aceasta noua arena de la Roland Garros! Franta nu are de ce sa fie trista, deoarece „fiii“ sai au pastrat „Cupa Muschetarilor“ acasa, întarind o data în plus ideea ca monopolul galic în tenis nu mai e de mult o biata fantasma, ci o realitate cât se poate de concreta si efectiva…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper