Restaurarea, astazi (II)

Un articol de Dosar

Restaurarea: meserie dificila si frumoasa, îmbinand arta cu stapanirea unor cunostinte tehnice de înalta precizie. Subiect actual, dar complet uitat, într-o tara în care patrimoniul se degradeaza cu viteza si banii alocati conservarii si restaurarii sunt departe de a fi suficienti. Exista zone mai vizibile ale restaurarii – restaurarea de arhitectura – si zone mai putin vizibile si chiar deloc cunoscute publicului larg, cum e conservarea de manuscrise. În acest numar, partea a doua a  seriei de articole dedicate restaurarii.

O MISIUNE NOBILA: CONSERVAREA SI RESTAURAREA CARTII VECHI

Adriana Mirica
Adriana Mirica este expert restaurator in legatura de carte veche

Patrimoniul national cultural de carte este o componenta a avutiei nationale. Prin valoarea, numarul si compozitia sa, exprima specificul cultural national, iar starea sa de conservare indica gradul de civilizatie al societatii contemporane si modul in care este apreciata, tratata aceasta mostenire culturala.
Aspecte privind minima interventie in conservarea-restaurarea cartii vechi
Dimensiunea sa stiintifica si importanta majora acordata problemelor de patologic ale cartii vechi, impun abordarea si prezentarea acestei profesii de conservare-restaurare atat din punct de vedere al pregatirii stiintifice, al cercetarii, al investigatiilor fizico-chimice, biologice, al fotografiilor-document ce trebuiesc efectuate inaintea oricarei interventii de restaurare, cat si din punct de vedere al interventiilor de conservare – restaurare ce trebuiesc efectuate de catre specialistii pe diferite tehnici, ce sunt implicati direct pe parcursul etapelor de restaurare a cartii vechi. Am sa prezint cateva aspecte privind minima interventie prin prisma pregatirii mele stiintifice si a experientei mele profesionale in conservare-restaurare-legatura de carte veche rara, document.
In activitatea de restaurare a cartilor vechi, rare, romanesti sau straine, s-au manifestat doua tendinte. O prima tendinta este axata pe restaurarea integrala a volumelor, restaurari de mare amploare, si o alta tendinta, mai apropiata de practica internationala, se bazeaza pe interventii mici asupra cartilor, fara descoaserea volumelor. Fiecare dintre aceste metode are justificarea ei. Pentru a aprecia exact care dintre cele doua metode trebuie aplicata in timpul procesului de conservare-restaurare a unei carti vechi trebuie neaparat sa pornim de la ideea ca fiecare obiect, in cazul nostru fiecare carte veche, este un caz de sine statator, cu problemele sale specifice.
Numai dupa o analiza temeinica a fiecarui element in parte, corelata cu starea de conservare, cu natura, evolutia si dimensiunea degradarilor, restauratorul trebuie sa decida ce metoda va propune, pentru a fi pusa in discutie comisiei de restaurare. Este de dorit ca interventia directa asupra unei carti sa presupuna operatii minime, care sa permita pastrarea integrala a originalului, asa cum a fost el realizat.
Pornind de la aceste aspecte, in restaurarea unor carti vechi, trebuie avut in vedere mediul in care acestea au fost depozitate, degradarile majore pe care acestea le prezinta, atat in ceea ce priveste suportul de text, cat si la legatura. Cand este posibil, este preferabil sa se execute interventii mici, fara descoaserea volumului si pastrarea tuturor elementelor originale ale legaturii cartii. In cazul cartilor vechi, unele dintre acestea se afla in stadii de degradare care necesita interventii majore de restaurare. Astfel, unele carti trebuie restaurate integral, fie pentru ca restaurarea nu se poate face pe volum nedesfacut, din cauza degradarii tuturor elementelor de legatura, fie datorita unor procese evolutive de degradare a hartiei.
Momentul in care restauratorul pregateste o carte veche pentru interventia de restaurare prin descoaserea volumului este unic. Se presupune ca in intreaga viata viitoare a cartii momentul nu ar trebui sa se repete, daca au fost respectate principiile restaurarii stiintifice si cele care tin de conservarea si cercetarea volumului respectiv.
Prin desfacerea legaturii cartii, restauratorul are acces in acele zone ascunse ale acesteia, acolo unde istoricul si cercetatorul nu pot patrunde. Aceste zone se situeaza la nivelul cotorului interior, al cusaturilor, in locurile de indoire ale caietelor, precum si la foile de garda lipite pe scoarte, sau sub acestea, acolo de unde pot fi scoase la iveala file scrise, de diferite proveniente. Aceste file sunt marturii foarte importante si utile, care pot lamuri unele probleme inca neelucidate din istoria unei carti, din istoria culturala locala sau nationala. In mod normal, aceste marturii nu pot fi scoase la iveala in afara procesului de restaurare. Cercetatorul care ar incerca acest lucru ar comite in mod constient o degradare.
Din acest punct de vedere, interventia restauratorului ar trebui sa vizeze doua aspecte, in egala masura importante: salvarea cartii prin tratamentele de restaurare si identificarea tuturor informatiilor de natura stiintifica, care ulterior ar putea fi deosebit de utile. Practica restaurarii se bazeaza pe o foarte buna pregatire stiintifica: istoria artelor, istoria cartii vechi, normele stiintifice de conservare-restaurare, conform legislatiei in vigoare, fizica, chimie, biologie, tehnologia materialelor care intra in componenta cartii vechi, indemanare, aplicarea corecta a operatiilor si tehnicilor de restaurare, conform normelor stiintifice de restaurare.
Învatarea tehnicilor specifice de restaurare pe probleme de patologie a cartii vechi se realizeaza prin efectuarea unor stagii sustinute de practica aplicata pe carti care nu au valoare de patrimoniu, prin parcurgerea etapelor stiintifice de restaurare si prin interventii de restaurare in diverse cazuri de degradare a legaturii cartii vechi.
Aceasta pregatire stiintifica in profesia de conservare-restaurare pe probleme de patologie a cartii vechi se efectueaza pe o perioada de patru ani. In ansamblu, aceasta pregatire trebuie sa fie multidisciplinara, profesia de conservare-restaurare carte veche, rara, document impune o experienta bogata pentru a putea interveni pe cartile vechi degradate, din colectiile patrimoniului national, parte integranta a patrimoniului universal.
Numai in aceste conditii vor putea fi analizate toate particularitatile operei de arta, in cazul nostru cartile vechi rare, astazi clasate in fondul de tezaur. Fiecare carte veche poate oferi informatii diverse, care nu se refera doar la continutul textului, ci si la natura materialelor folosite, la provenienta acestora, la tehnici de fabricare, la metode de realizare a vechilor legaturi, tehnici de ornamentare, motivele folosite. Prin urmare, pentru a putea aplica in mod corect metodele de restaurare in cazul vechilor legaturi medievale de carte este necesar ca cercetarea sa se extinda si asupra materialelor, tehnicilor si ornamentelor folosite de vechii legatori de carte.
Elementele de legatura trebuiesc neaparat pastrate, in cele mai mici detalii. Acestea sunt realizate in mod diferit, in functie de epoca, de zona geografica, de traditii locale si mentalitati individuale sau colective. Toate aceste elemente furnizeaza detalii legate de raspandirea mestesugului legarii cartilor, despre atelierele existente pe langa manastiri, tipografii, sau despre legatorii individuali, cei care au invatat mestesugul legarii cartilor, din traditiile locale. Aceste aspecte au putut influenta diferitele metode de lucru sau folosirea unor materiale specifice, rezultand in ultima instanta particularitatile locale in tehnica legaturilor de carte. Din acest punct de vedere, orice interventie de restaurare trebuie sa tina seama de detalii. Fiecare componenta a cartii poarta o serie intreaga de informatii, in ansamblu, fiecare carte poseda date complexe.
Pierderea unei anumite cantitati de informatii continuta de carte se datoreaza fie deteriorarilor naturale, generate de imbatranirea materialelor, fie depozitarii in conditii necorespunzatoare din punct de vedere al normelor stiintifice de conservare. Interventia de restaurare trebuie sa se rezume la strictul necesar, pentru a servi in primul rand la redarea starii de sanatate si a functionalitatii cartii, pastrand nealterate toate elementele originale, nemodificand si neintervenind cu nimic in structura acestora.
Adoptarea oricaror elemente straine cartii vechi falsifica in esenta opera respectiva si-i priveaza pe cercetatori de dobandirea unor importante informatii privind istoria tehnicilor de legare in anumite arii geografice, specificul mestesugurilor, al legarii cartilor, particularitati regionale ale acestei arte, specificul atelierelor. Acelasi lucru este valabil si in privinta suportului, de scris, hartie sau pergament, cat si a textului.
Aceste probleme trebuie avute in vedere permanent, atunci cand luam in discutie sau cand decidem asupra metodelor si tehnicilor pe care le vom aborda in timpul procesului de restaurare a unei carti vechi. Adoptarea cu mult prea multa usurinta a unor elemente straine cartii, chiar din dorinta de a mari functionalitatea acesteia, nu face decat sa falsifice cantitatea si calitatea mesajului pe care obiectul il transmite, prin toate elementele sale constitutive.
Precum fiecare epoca avea propriile caracteristici, tot la fel, fiecare atelier, fiecare zona geografica si, de multe ori, fiecare legator de carte, avea specificitatea sa. Structura materialelor suport de text, aspectul original, legatura sau elementele ei constitutive, nu trebuiesc modificate sub nici o forma, in cursul procesului de restaurare. Restaurarea trebuie sa stopeze procesele de degradare si sa redea obiectului semnificatia de odinioara, pastrand nemodificata structura acestuia. Interventiile de restaurare trebuie facute acolo unde acest lucru este necesar prin interventii minime, cu pastrarea tuturor elementelor originale. Sunt cazuri cand starea de conservare nu permite decat o interventie de amploare mai mare. Dar chiar si in aceasta situatie vor fi pastrate toate elementele originale.
In cazul volumelor care si-au pierdut complet toate elementele constitutive ale legaturii, restaurarea corpului de carte si a legaturii trebuie sa se faca tinand cont de particularitatile istorice si geografice in care acestea au fost realizate, folosind analogiile oferite de bibliografia de specialitate.

Se poate afirma ca profesia de restaurator este o arta minutioasa, ce se invata printr-o foarte buna pregatire stiintifica si se infaptuieste cu constiinta necesitatii ei vitale. Privita prin natura importantei si a responsabilitatii majore pe care o impune si o implica profesia de restaurator, aceasta nu a fost niciodata apreciata la nivelul misiunii nobile si onorante pe care o are. De-a lungul anilor profesia de restaurator a fost incadrata in „Nomenclatorul Muncii” la „prestari servicii” si retribuita cu un salariu de baza pentru nivelul de debutant de 540 lei.
Dupa cinsprezece-douazeci de ani, in profesia de restaurator, salariul de baza este cuprins intre 755 lei pentru studii medii si 877 pentru studii superioare.
Conservarea preventiva
Profesia de restaurator este o nobila misiune, ce implica o foarte mare responsabilitate pentru conservarea, pastrarea patrimoniului national cultural si o obligatie a societatii contemporane pentru transmiterea lui generatiilor viitoare.
Este necesara aplicarea unor programe de conservare in colectii de carte veche, ele fiind singurele mijloace eficiente in vederea stoparii sau a prevenirii degradarii cartilor vechi.
In cadrul celei de-a XXI-a Adunari Generale de la Seul, Consiliul International al Muzeelor (ICOM) include pentru prima data in codul sau etic termenul de „conservare preventiva” si il desemneaza ca: „element important al politicii muzeelor din intreaga lume si al protectiei colectiilor”. Se precizeaza ca „membrii profesiunilor muzeale trebuie sa creeze si sa mentina un mediu protector pentru colectiile de care sunt responsabili, indiferent daca acestea sunt depozitate, expuse sau in tranzit”.
Prin aceasta ultima fraza, Consiliul International al Muzeelor subliniaza ideea responsabilitatii pentru conservarea preventiva, nu doar a conservatorilor-restauratori, ci si a intregului personal al muzeului, de la personalul stiintific la cel administrativ, care are o parte de responsabilitate in conceperea si punerea in practica a unui plan de conservare preventiva.
Conceptul de conservare preventiva trebuie sa faca parte din proiectele manageriale ale oricarui muzeu, ce trebuie sa aplice si sa puna in practica programe ce implica activitati si modalitati ce au ca scop contracararea actiunii factorilor care declanseaza procesele de deteriorare sau de distrugere a documentelor, ca de exemplu: evaluarea conditiilor si a starii de conservare a colectiilor din depozite; controlul microclimatului din depozite; modalitati de combatere a prafului si poluarii din depozite; protectia fata de lumina, fata de atacurile biologice; protectia individuala a documentelor; organizarea colectiilor in depozit conform normelor stiintifice de conservare specifice fiecarei colectii; protectia contra incendiilor, furturilor, vandalismului; protectia fata de actiunile deteriorante ale factorului uman. Pentru a se rezolva coerent aceste necesitati de conservare preventive, trebuie sa se faca mai intai evaluarile privind spatiile si conditiile de depozitare, evaluari privind starea de conservare a colectiilor, iar apoi sa se aplice programe de management de conservare.

Laboratorul de conservare-restaurare al patologiei cartii
din Muzeul National
al Literaturii Romane
Muzeul National al Literaturii Romane detine astazi peste 300.000 de piese, organizate in peste 300 de colectii (sec. XV-XX), cuprinzand: manuscrise ale scriitorilor romani (Mihai Eminescu, Ion Creanga, V. Alecsandri, L. Blaga, I.L. Caragiale, T. Maiorescu etc.) si straini (M. Proust, Th. Mann, P. Valery, G. Papini, G. Ungaretti); carte veche si rara; documente istorice-literare; lucrari de arta plastica (grafica, pictura, sculptura); periodice, obiecte si mobilier memorial; fotografii, inregistrari audio-video.
O parte insemnata a fondului de carte din patrimoniul Muzeului National al Literaturii Romane il constituie colectia de carte veche si rara, pastrata intr-o sala special amenajata, numita Sanctuarul cartii. O parte din colectiile de manuscrise, documente, periodice din colectia de carte veche a Muzeului National al Literaturii Romane, datorita pierderii integritatii si al proceselor avansate de degradare, a avut nevoie de tratamente de conservare-restaurare efectuate in cadrul laboratorului de conservare- restaurare al patologiei cartii vechi, rare, document din muzeu.
Au fost efectuate investigatii si analize fizico-chimice, biologice, ale cartilor, manuscriselor, documentelor, perodicelor, aduse in laborator in vederea stabilirii naturii degradarilor, a cauzelor acestora, a materialelor componente si a tehnicilor de fabricatie.
S-au intocmit dosare de restaurare pentru fiecare lucrare, care cuprind: fotografiile-document, efectuate inainte de orice interventie de restaurare, buletinele de analiza cu stabilirea diagnosticului, fisa analitica cu descrierea morfologica a obiectului, fisa de conservare cu descrierea detaliata a starii de conservare a cartii, prezentarea propunerilor si a tratamentelor adecvate pentru fiecare caz, efectuarea listei de materiale utilizate pe parcursul etapelor de restaurare, efectuarea fotografiilor-document pe parcursul etapelor de restaurare si dupa restaurare. Au fost confectionate casete, mape de protectie, pentru fiecare lucrare. S-a efectuat o conservare curativa prin interventii specializate, menite sa contracareze efectele degradarilor fizice, chimice, biologice asupra documentelor: tratamente de stopare a atacurilor biologice de mucegaiuri si insecte; restaurarea deteriorarilor, degradarilor de grad mic si mediu ale legaturilor de carte veche, interventii de conservare-restaurare pe volum de carte nedesfacut. Restaurarea a avut ca scop stoparea degradarilor si pastrarea a cat mai mult posibil din obiectul original , din semnificatia si functionalitatea sa.
De-a lungul celor treizeci si cinci de ani, colectivul de specialisti in conservare – restaurare pe probleme de patologie a cartii vechi, document, din cadrul laboratorului de conservare-restaurare din muzeu a efectuat interventii de restaurare de o inalta calitate profesionala. Prin pregatirea lor stiintifica, experienta profesionala, seriozitate si daruire, specialistii muzeului au salvat mii si mii de file de carte, un numar impresionat de manuscrise ce au apartinut scriitorilor, scrisori, documente periodice, harti.
Din acest colectiv de specialisti in restaurare carte veche, rara, document fac parte urmatorii colegi: Adriana Daia – fost sef laborator, expert restaurator corp carte veche; Cristina Bizu – fost chimist investigator; Longin Bratu – restaurator legator carte veche; Cezarina Baraian – fost sef laborator expert restaurator corp carte; Mioara Cinea – expert restaurator corp carte; Adriana Mirica – expert restaurator legatura carte veche; Maria Crutu – expert restaurator legatura carte veche; Versaria Lazar – expert restaurator corp carte; Consuela Cioboteanu – expert restaurator corp carte; Leonard Fulau – expert restaurator legatura carte veche. Din acesti colegi, unii au iesit la pensie, incheind aceasta misiune nobila.

Restaurarea arheologica. Studiu de caz – vila romana din Almenara-Puras

Teodora Olteanu
Teodora Olteanu este arheolog roman, stabilit in Spania, unde a lucrat pe importante santiere arheologice . Preda cursuri de specialitate.

Scopul arheologiei este de a obtine cat mai multe informatii posibile (si veridice) din studiul materialelor gasite in sapaturi sau al contextului arheologic. Conservarea acestora prin aplicarea diferitelor tratamente este vitala pentru a asigura durabilitatea lor. Restaurarea e doar al doilea pas si se intervine direct pe obiect, atunci cand mijloacele de prevenire aplicate anterior nu au fost suficiente.
Restaurarea arheologica nu mai este de mult o actiune pur artizanala, ci o disciplina care necesita atat aptitudini tehnice, cat si cunostinte de baza din domeniul fizicii, chimiei, istoriei artei, desenului, cunostinte solide despre materiale si factori de degradare sau conservare (ceramica, bronz, fier, sticla, piatra etc). Aceasta respecta anume criterii, cum ar fi reversibilitatea, stabilitatea si lizibilitatea obiectului.
Prin urmare, practica de conservare-restaurare urmeaza o metodologie stiintifica si ideal ar fi sa conteze pe colaborarea cu alti specialisti. Metodologia de restaurare arheologica este foarte asemanatoare cu cea urmata in restaurarea bunurilor culturale, in general: documentare, analiza, curatare, consolidare, reintegrare, etc. Insa criteriul de prezentare, sau ceea ce noi numim „vizibilitatea obiectului“, este usor diferit, caci trebuie pus in evidenta obiectul, ca material arheologic, pentru a putea evalua aspectul si gradul sau de conservare. De exemplu, reintegrarea volumetrica se face numai atunci cand piesa nu este vizibila, respectand eventualele defecte originale. Se incearca restaurarea cat mai fidela a motivului original, evitand in acest sens reinterpretarea moderna sau ideala a acestuia. Deasemenea, este foarte importanta utilizarea unui culori neutre, respectand partile originale si punandu-le in evidenta. Ideea unitatii estetice nu este un obiectiv principal al restaurarii arheologice. Sa analizam un exemplu concret, un santier pe care am lucrat am cativa ani.
Consiliul Provincial din Valladolid in colaborarea cu Guvernul Comunitatii Autonome Castilia si Leon au elaborat un proiect de recuperare a vilei romane din Almenara-Puras (Valladolid), situata la 15 km de Coca (Cauca), orasul de origine a imparatului Teodosius, a carui familie se presupune a fi fost proprietara vilei. Proiectul a inclus construirea Muzeului Vilelor Romane, primul de acest fel in Spania. Este vorba de recuperarea integrala a unui sit de epoca romana tarzie, o vila locuita intre secolele IV si V d. Hr., urmarind adecvarea didactica si turistica a acestui patrimoniu.
Principalul obiectiv, dupa efectuarea sapaturilor arheologice incepute inca din anii 40, a fost acela de a recupera, conserva si restaura mozaicurile descoperite aici, de o mare valoare artistica si culturala. Din anul 2000 si pana de curand s-au restaurat aproape 600 m² de opus tessellatum, mozaicurile ce corespund celor 16 camere pavimentate. O parte dintre ele, cele mai bine conservate, au fost restaurate in situ, iar pentru celelalte, majoritatea, a fost necesar transpotul lor la atelier.
Primul pas a fost spalarea manuala si in profunzime a suprafetei mozaicurilor, dupa care s-a trecut la copierea lor pe hartii imense de calc, tesera dupa tesera. Replicile la scara reala au ajutat mai tarziu la reintegrarea pieselor in acest imens puzzle. In cazul partilor mai sensibile, s-au realizat matrite de poliuretan, pentru a facilita transferul lor catre atelier. Pentru a face posibil transportul acestora, mozaicurile au fost taiate in piese mai mici, impreuna cu stratul de mortar original, cu ajutorul unor sabii de metal.
O data ajunse in atelier, piesele de mozaic au fost din nou curatate cu o serie de produse chimice speciale si a fost renovat stratul de mortar de la baza la care s-a adaugat o structura din aluminiu, de mica greutate, dar foarte rezistenta. Dupa ce operatiile de restaurarea au luat sfarsit, piesele au fost din nou transportate si reintegrate in spatiul original, destinul lor definitiv: Vila romana din Almenara, care astazi se dezvaluie privirii cu spectaculozitate.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper