Restaurarea, astazi (I)

Restaurarea: meserie dificila si frumoasa, imbinând arta cu stapânirea unor cunostinte tehnice de maxima precizie. Subiect actual, dar complet uitat, intr-o tara in care patrimoniul se degradeaza cu viteza si banii alocati conservarii si restaurarii sunt departe de a fi suficienti. Exista zone mai vizibile ale restaurarii – restaurarea de arhitectura – si zone mai putin vizibile  sau chiar deloc cunoscute publicului larg, cum e restaurarea de carte veche. In acest numar al revistei si in urmatorul gazduim o serie de articole dedicate subiectului.

Restaurarea in Bucuresti si coada lui Murphy

Radu ComSa

Restaurarea imobilelor in Bucuresti poate amenda cu brio celebra lege a lui Murphy „dupa reasamblarea unui mecanism ramân intotdeauna piese in plus“ in felul urmator: dupa restaurarea unui imobil in Bucuresti, dispar intotdeauna detalii. Nu printr-o apoteoza a visului modernistilor lui voda Carol al II-lea de a elimina fioriturile eclecticilor lui voda Carol I, ci prin pura indolenta contemporana. Incadramentele se mai subtiaza, texturile daltuite cu chin in piatra sunt umplute si trase cu scândura, ferestrele au mai putine ochiuri si fierul forjat mai putine frunze.
Daca scuza chestiunii de buget merge la renovarea mai subtire a unei case vagon prin Fainari, noua lege a lui Murphy se aplica in mod constant si in cazul proiectelor de anvergura, publice sau private, unde bugetul prevede de toate, de la prefezabilitati la piaristi, mai putin detaliile. Consolidarea Palatului Telefoanelor s-a facut trecând cu pickhammerul peste lalelele stilizate din piatra, desenate de Edmond van Saanen Algi. Au aparut alte lalele, identice cu primele, dar mai putine, de fapt au disparut cam trei etaje de ornamente Art-Deco, plus dantelaria parterului, presupunem ca vreun consultant a considerat mai ieftin un geam securizat decât o restaurare ca la carte a (inca) unui detaliu.
Tot in repertoriul telecom, modernizarea Centralei de telefoane Banu Manta (restaurare nu cred sa fi fost) a presupus eliminarea candelabrelor cu scoici de bronz desenate de Octav Doicescu. Sper din tot sufletul sa fi fost furate si nu topite, furtul macar da speranta ca ele mai exista azi pe undeva. Acele candelabre erau semnul autohton al unei reactii interesante la modernismul ubicuu si un pic prea exersat in Bucuresti, reactie care pe frantuzeste se cheama „l’art des anees quarante“ si pe englezeste „Baroc revival“. Stilul nu e foarte raspândit, a murit repede din cauza razboiului, si de aici revelatia la descoperirea unui asemenea detaliu. Care moare la „restaurare“, invins fiind de un tavan aseptic cu polistiren si neoane.
Muzeul Aman, monument restaurat prin buget municipal si prin bunavointa mai multor baluri de cristal, pastreaza grilajele din plasa de Buzau. Acesta este doar un fapt benign, gratiile care amintesc de buticurile demolate ar putea disparea oricând (intr-un viitor mai atent cu Muzeul). Malign este faptul ca la restaurarea pe multi bani publici si benevoli intrarea a fost grosolan modificata – a disparut peronul de trasura din volumetria scarii dinspre strada, treptele de azi fiind o banalitate eminamente contemporana. Fara a mai vorbi de „articularea“ rapida si ieftina spre Biblioteca.
Vizavi, Palatul Cesianu, devenit sediu al unei societati iubitoare de arta de obicei atenta la detalii, si-a vazut zilele acestea amorasii din balcon reimprospatati in alb stralucitor si absolut. Eclectismul extrem avea inainte o carisma proprie in monocromie, acum perspectiva e doar a unor jeturi de frisca vegetala. Pâna la prima ploaie acida.
Biserica Coltea a primit la restaurare turle moldovenesti si nu muntenesti, cum ar zice istoria, restauratorul razbunându-l peste veacuri pe Vasile Lupu in lupta sa perpetua cu Matei Basarab. Mai acanà si mai recent, statuia spatarului Mihai Cantacuzino (Coltea) a primit si ea un soclu nitelus simplificat, cu rosturile umplute cu spuma poliuretanica expandata la vedere, vivat chimistii olandezi.
Biserica Sfântul Nicolae dintr-o Zi, de pe Academiei de lânga Arhitectura, a primit la restaurare inchiderea pridvorului prin geamuri de plastic ciocolatiu. Dincolo de acest melanom vizibil, bisericii i-a disparut un detaliu de mare subtilitate si de maxima istorie. Inainte de restaurare, registrul superior al arcadelor aparente avea un mic decupaj de sectiune rectangulara. Cine ar fi citit pe Popescu-Lumina ar fi aflat ca Voda Caragea a poruncit sa i se faca o podeata de lemn din Sala Momolo de pe Podul Mogosoaiei in biserica, pe deasupra curtilor, asa trecea voda de la distractie la rugaciune, direct si fara murdarit caftan prin zloata si noroi. Decupajul discret din zidaria exterioara era dovada acelei sminteli domnesti de sfârsit de Fanar, pe care scepticii ar fi crezut-o apocrifa.
Acest „defect“ care rezistase doua sute de ani a disparut la restaurare. S-a refacut unitatea arcadelor, in schimb s-a distrus un ultim detaliu al târgului pe vremea lui Voda Caragea, este de presupus ca restauratorul nu a avut curiozitate sau timp sa citeasca Istoria Bucurestilor.
Mai jos, in Lipscanie, rebotezata insipid Centrul Istoric, noua lege a lui Murphy se exerseaza completata cu detalii puse ca in insectar sub geam si luminate noaptea ca pentru turistii japonezi. Realitatea e crudissima – in lumina reflectoarelor, pivnitele de caramida ale Lipscaniei devin doar penibile la scara competitiei continentale a ruinelor, Brasovul sta de zece ori mai bine. Memoria Lipscaniei putea fi pastrata cu mai multa sinceritate daca nu dispareau multe alte detalii, cum ar fi trotuarul cel vechi, ramas pâna de curând intact sub un strat subtire de asfalt, in jurul Bisericii Sfântul Dumitru. Pavajul din caramizi puse pe cant, intr-o compozitie alterata in valuri, era chiar Bucurestiul din vremea focului cel mare, pornit dintr-o pravalie de pe-acolo.
E evident ca un asemenea pavaj aleator pe toate directiile nu face bine la tocuri, dar macar un esantion de zece prajini putea fi pastrat. Se putea face si putina economie, nu era nevoie sa fie luminat noaptea ca pentru muste.
Care ar fi exceptia, tot la nivelul detaliului? Impletitura de nuiele de la restaurarea caselor Sturdza – libraria Carturesti de pe Magheru. Ceea ce multora li s-a parut doar o simpla chestie in stilul ceainariei era de fapt completarea unei restaurari printr-un performance, ca o reverenta pentru actul restaurarii in sine.

 

Pierderea autenticitatii

Dan Mohanu

In anii 60 ai secolului trecut, indata dupa lansarea Cartei de la Venetia, constructie doctrinara ce avea sa traveseze, fara a deveni caduca, mai bine de patru decenii, profesorul Grigore Ionescu incerca o clasificare a propriei noastre evolutii in domeniul protejarii patrimoniului*. Era aceasta sincrona, compatibila cu ceea ce se petrecuse in Europa occidentala? Sistematizarea oferita de profesorul si istoricul arhitecturii românesti se legitima, pe de o parte, prin pariciparea sa la evenimentul ce acordase patrimoniului un sistem protectiv de lunga respiratie, iar pe de alta parte prin conditia sa de traitor al perioadei interbelice, marcata de activitatea Comisiunii Monumentelor Istorice.
Grigore Ionescu ne propune o imagine evolutiva, un fel de optimista iesire la lumina, in care comunicarea cu Europa nu pare a fi avut si a avea obstacole. Pornim de la empirismul primei jumatati a veacului al XIX-lea, devenim permeabili la scoala franceza a lui Viollet le Duc (perioada doctrinara) si incercam ulterior sa ne desprindem de erorile reconstructiilor abuzive promovate de arhitectul Lecomte du Noüy. Trecem in final de la rigorile restaurarii istorice la viziunea contemporana, mult mai flexibila si acordând arhitectului restaurator o dimensiune creativa noua, in conditia unei voci distincte si in acelasi timp respectuoase fata de mostenirea trecutului. Ce putem spune mai departe, daca ar fi sa continuam „scara“ profesorului si arhitectului Grigore Ionescu?
Am constata cel putin un deceniu de activitate benefica si de consolidare doctrinara adaptata „cu gratie“ regulilor jocului impuse de regimul comunist. Apoi totul se curma, odata cu nebunia ceausista care a insemnat alunecarea brusca din ascensiunea racordata la ritmul cresterii europene. O regresiune aparent de lunga durata in care singura perspectiva era jocul supravietuirii.
Marea iluzie a reinnodarii firului rupt in 1977 trebuie inteleasa in raport cu actuala configuratie a societatii românesti. Intr-un asemenea cadru, restaurarea patrimoniului se afla pe terenul al unei majore contradictii: pe de o parte, o societate in care accesul la informatie pare nelimitat, iar pe de alta parte, un fel de amnezie care ne condamna sa luam totul de la inceput cu aerul ca nimic nu va fi existat inaintea noastra. Un fel de prosperitate primitiva si demolatoare lipsita de orice respect al autenticitatii, gata sa acorde surogatelor de rigips si polistiren mai mult credit decât materiei impovaratoare a trecutului.
In aceste conditii, inainte de a putea redesena diagrama evolutiva a disciplinei restaurarii in spatiul românesc cred ca prima misiune este de a distinge principalele simptome care caracterizeaza ocrotirea patrimoniului astazi. As alege dintre acestea pe cel a carui arborescenta mi se pare cea mai semnificativa: pierderea autenticitatii.
Fenomenul este vizibil, inainte de toate, in spatiul public, in aria vasta a patrimoniului construit, pe care o frecventam zilnic. Nu vorbim de caderea sub lama buldozelor a unor cladiri de patrimoniu sau a unor intregi zone istorice, in vreme ce inaintea unei populatii scindate si instrainate de valorile sale se agita promisiunea „dezvoltarii“, ci de ceea ce a supravietuit celor doua campanii distrugatoare: ante 89 si post 89. Vedem cladiri istorice restituite intr-o forma in care substanta istorica este definitiv pierduta, in vreme ce imaginea edificiului imbraca haina iluzorie a unui surogat. Suprafetele aseptice, cu delimitari taioase si tonuri violente, cu modenatura simplificata in viziunea binevoitoare a unor extraterestrii, inlocuiesc fatadele decrepite, fie ca se afla in orase cu o consistenta mostenire medievala sau in ansambluri de arhitectura vernaculara de la finele secolului al XIX-lea sau inceputul secolului XX. O optiune generala pentru restitutiile ex novo domina peisajul de astazi al restaurarii patrimoniului construit. O recrudescenta, am spune, a viziunii dihotomice de la sfârsitul secolului al XIX-lea care separa restaurarea de conservare, cea dintâi având permisivitati vecine cu indraznelile creatoare ale noilor constructii.
Oroarea fata de substanta autentica a vechilor cladiri imi reaminteste observatiile unuia dintre intemeietorii teoriei moderne a restaurarii: Aloïs Riegl. Eminentul istoric de arta si conservator austriac isi fundamenta „cultul modern al monumentelor“ pe ansamblul unor valori emergente intre care cea a vechimii. Aerul de vechime care impune privitorului o prezenta a unui trecut vag, nedefinit inca prin certitudinile documentelor istorice, reprezinta un teren al intuitiilor rafinate, apartinând prin excelenta lumilor civilizate care isi respecta trecutul. Mai mult decât atât, din observatiile lui Riegl rezulta ca sensibilitatea la aerul de vechime al lucrurilor este proprie unui nivel al educatiei indeajuns de ridicat. Opozitia fata de paseismul crepuscular il reprezinta valoarea de noutate a unei contemporaneitati active in care cultul fervent al progresului este asociat suprimarii a tot ceea ce reprezinta urmele trecerii obiectului de patrimoniu prin timp. Iata un fragment din textul prin care Riegl caracterizeaza succinct fenomenul: „Caracterul desavârsit al noului, care se exprima in maniera cea mai simpla printr-o forma conservându-si integritatea si o policromie intacta, poate fi apreciata de orice individ, chiar lipsit de cultura. Iata pentru ce valoarea de noutate a fost mereu valoarea artistica a publicului putin cultivat. Dimpotriva, valoarea artistica relativa nu a putut fi apreciata, cel putin de la inceputul epocii moderne, decât de catre cei care posedau o cultura estetica. Dintotdeauna, multimea a fost incântata de operele al caror aspect nou era afirmat cu claritate; in consecinta, ea nu a vrut niciodata sa vada in operele umanitatii decât produsul unei faptuiri victorioase, opuse actiunii destructive a fortelor naturii, ostile creatiei omenesti. In ochii multimii, doar ceea ce este nou si intact este frumos. Ceea ce este vechi, decolorat si fragmentar este urât.“ **
Idiosincrazia fata de tot ce aduce cu sine trecerea prin timp a lucrurilor, dublata de prospetimea efervescenta a ignorantei, vitala, si pregatita sa rescrie totul in cheie „moderna“, se afla la originea suprimarii, prin actiuni de sorginte diferita, a autenticitatii patrimoniului. Intre aceste actiuni se situeaza restaurarea insasi.
Am incercat, de câtava vreme incoace, de când retraim intr-o noua forma drama Bucurestilor „ce se duc“, sa caracterizam impreuna cu studentii nostri mecanismul distrugerii patrimoniului construit prin pseudo-restaurare. Am definit morfologia acesteia, de la reconstructiile brutale, remodelarile sau simplificarile arbitrare ale fatadelor, insertiile moderne zdrobind sub grefele de beton armat intreaga substanta autentica a edificiului de patrimoiu, la deposedarea vechilor cladiri de elementele „minore“, cu caracter functional sau decorativ, realizând prin prezenta lor sinergica unitatea stilistica a ansamblului.
Pierderea autenticitatii patrimoniului prin restaurarea insasi este o problema care priveste intens patrimoniul eclezial impreuna cu pretioasa epiderma iconografica. Implacabila introducere in spatiul bisericilor ortodoxe, de pilda, a valorii de noutate ne ofera, cel putin in ultimele doua decenii, spectacolul refacerilor abuzive in care se pierde tot ceea ce se dobândise vreme de un secol prin successive clarificari teoretice privind posibilitatile si limitele in interventia asupra patrimoniului.

 

Sfântul Nicolae de la Biserica „Alba“


Marin CoteTiu
restaurator specialist

 

Biserica „Alba“ din Bucuresti, situata pe Calea Victoriei, nr. 110, are trei hramuri: Sf. Ierarh Nicolae, Sf. Haralambie si Sf. Proroc Ilie Tesviteanul. Inaintea actualei biserici a existat aici o alta, despre al carui inceput nu se cunosc date precise. Locasul era amplasat in vechea mahala numita „a Visichii“, sau „a lui Popa Darvas„. Cu aceste nume a fost cunoscuta intre anii 1739-1835 si vechea biserica parohiala. Numele de „Biserica Alba“ se pare ca s-a impus dupa anul 1800. Intrucât biserica veche a fost puternic afectata de cutremurele din 1802 si 1808, ea a fost refacuta in anul 1827, ctitori fiind marele clucer Nicolae Trasnea si sotia sa Maria. Tot atunci a fost adaugat si hramul „Sf. Proroc Ilie Tesviteanul“.
Din ceea ce se cunoaste in prezent, vechea biserica exista la sfârsitul secolului al XVII-lea. Intre ipotezele privind actul de ctitorire se inscrie si aceasta potrivit careia sfântul locas a fost ridicat in jurul anului 1700, probabil de catre Visa (Visica sau Visina) Jupâneasa din Bajesti, impreuna cu preotul Neagu Dârvas si cu sotia lui Rada. Aici intervine si rolul de reper istoric al icoanei despre a carei restaurare voi vorbi putin in cele ce urmeaza. Este cert faptul ca in anul 1702 acea veche biserica exista deoarece de atunci dateaza frumoasa icoana brâncoveneasca „Sfântul Nicolae“, pictata in tehnica tempera cu ou pe lemn, icoana care in partea inferioara este semnata si datata: „Simeon zu(grav); le(a)t 7210“. Folosind formula cunoscuta de istorici si scazând 5508 din vechea notatie a anilor pentru a afla data de la Hristos incoace, descoperim anul 1702 ca an al pictarii icoanei. Aceasta icoana – care face parte din odoarele provenite de la biserica „Alba“ (fosta biserica „a Visichii“, sau „a lui Popa Darvas„) este pastrata acum in colectia de icoane a Patriarhiei Române.
Sfântul Nicolae este reprezentat in icoana bust, tinând in mâna stânga Evanghelia si binecuvântând cu mâna dreapta. In jurul capului are aureola, realizata cu foita metalica de argint si nuantata cu un verni galbui, care face un frumos contrast cromatic cu albastrul fondului icoanei. Sfântul este invesmântat cu un felon de culoare rosie impodobit cu motive florale si cruci. In jurul gâtului poarta un omofor impodobit cu trei cruci ornamentate, pictate cu negru, in contrast inchis-deschis cu omoforul alb-ocru.
In partea superioara a icoanei, de o parte si de cealalta a chipului Sfântului Nicolae, sunt reprezentati Mântuitorul Hristos si Sfânta Fecioara Maria, stând in nori. Mântuitorul ii ofera sfântului Evanghelia, iar Maica Domnului omoforul de episcop.
Icoana are o rama integrata, poleita cu foita metalica, iar perimetral este trasat un chenar de culoare rosie. Este o icoana de dimensiuni mari, caracteristice icoanelor imparatesti: lungime 90 cm, latime 65 cm, grosime 3,1 cm.
Inaintea intrarii in procesul de restaurare, icoana Sfântul Nicolae se afla intr-o stare de conservare foarte precara. Suportul prezenta o ruptura longitudinala, fisuri, aschieri si pierderi de material in special in zona inferioara. Datorita faptului ca traversele erau pierdute de mai multa vreme icoana era usor curbata, concavitatea fiind plasata spre verso. Suportul icoanei suferise un amplu atac xilofag. In unele orificii de zbor datorate insectelor xilofage lemnul era de culoare inchisa si existau depuneri de praf, in altele insa rumegusul produs era curat. Analizele biologice au indicat faptul ca atacul xilofag era inca activ. Orificiile de zbor aveau diametrul de aproximativ 1-2 mm.
Stratul de preparatie era gros, atingând pe alocuri chiar 2-3 mm. Datorita variatiilor volumetrice ale lemnului produse ca urmare a absorbtiei si eliminarii umiditatii din mediul ambiant in care a fost pastrata icoana existau numeroase deteriorari la nivelul stratului pictural: fisuri, microfisuri, desprinderi evolutive si lacune ample.
Stratul de culoare avea o grosime variabila pe diferitele suprafete ale icoanei, acest fapt fiind datorat modeleului realizat de zugravul iconar. Astfel, stratul de culoare era mai pastos in zonele „de lumina“ unde existau mai multe suprapuneri, iar in zonele de pasaj stratul de culoare era mai putin consistent. Datorita actiunilor neprofesionale de curatire efectuate in trecut stratul de culoare prezenta eroziuni graduale si lacune. Zonele cu culori mai pastoase au rezistat mai bine la acele actiuni de curatire, in comparatie cu zonele de culori mai diluate si foita de argint, care prezentau numeroase eroziuni graduale si lacune.
Suprafata icoanei era acoperita cu un strat de depuneri aderente distribuit inegal, existând si numeroase zone cu aglomerari ale depunerilor. Intrucât icoana a fost stearsa in repetate rânduri, pe zona mâinii drepte a sfântului depunerile erau mai putin consistente, iar stratul de culoare era mai uzat, in timp ce pe zona chipului si la extremitatile icoanei depunerile erau mai consistente.
Interventiile de conservare-restaurare pe care le-am efectuat au avut drept scop restabilirea starii de conservare a icoanei. Astfel, prin operatiunile desfasurate am urmarit stoparea atacului xilofag, refacerea adeziunii stratului pictural desprins de suport, consolidarea suportului, refacerea traverselor si indepartarea depunerilor aderente de pe suprafata. Lacunele prezente pe suprafata icoanei nu puneau sub semnul arbitrarului reconstituirea detaliilor afectate, intrucât nu se pierdusera elemente compozitionale sau iconografice importante, in schimb impactul lor vizual asupra imaginii era perturbator. De aceea, lacunele profunde ale stratului pictural, considerate integrabile, au fost chituite la nivelul peliculei de culoare. De asemenea, in ceea ce a privit prezentarea estetica finala a icoanei restaurate, am incercat sa pun in valoare frumoasa pictura brâncoveneasca integrând cromatic distinctiv eroziunile si lacunele stratului pictural, tinând cont de gradul de uzura a suprafetei si respectând patina ei naturala.
Restaurarea acestei icoane a constituit o parte din lucrarea mea de atestare ca restaurator de pictura pe lemn, atestatul fiindu-mi acordat de catre Patriarhia Româna, prin Comisia de Pictura Bisericeasca, in anul 2011. Coordonatorul lucrarii mele a fost lect. univ. drd. Dorin Handrea, restaurator expert, caruia cu recunostinta ii dedic acest articol.

 

* Grigore Ionescu, „O noua carta internationala privind conservarea si restaurarea monumentelor istorice“ in Monumente istorice, Studii si lucrari de restaurare, Ed. Tehnica, 1967
** Traducerea ne apartine si a fost facuta dupa editia franceza a textului lui Alois Riegl Le Culte moderne des monuments, Editions du Seuil, 1984, p. 96

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper