Regasirea României

Un articol de CONSTANTIN STOICIU

Împrejurari particulare m-au împiedicat în ultimele saptamâni sa urmaresc cu acelasi interes si aceeasi asiduitate ceea ce se întâmpla în România. Si în lumea larga, de altfel. Reiau asadar aceasta corespondenta bilunara începuta în urma cu mai bine de trei ani si jumatate cu sentimentul unei regasiri necesare, al unei reapropieri – pe cât de emotiva pe atât de dureroasa –, a realitatilor noastre politice, sociale si culturale câtusi de putin alterate de distanta la care înca ma mai aflu.
Absenta a fost prea scurta pentru a ma astepta la schimbari importante. La fel de scurta, de asemenea, pentru a ma astepta ca marunte ajustari sa se fi petrecut pentru ca încremenirea de douazeci si unu de ani a societatii românesti în iluzia unui capitalism salbatic generator de bunastare si fericire generala sa-si fi pierdut macar o parte din efectele ei devastatoare.
Nu s-a întâmplat, deci, nimic. Dupa cum au mers, merg si se anunta ca vor merge lucrurile, un an întreg, doi, zece, daca as fi fost obligat de împrejurari sa pun capat interesului patetic pentru România sau daca as fi considerat, ca multi altii ce si-au luat lumea-n cap, ca tara a încetat sa mai existe, tot nimic nu s-ar fi întâmplat, tot aceeasi încremenire as fi regasit-o. Aceeasi neputinta. Aceeasi lipsa de orizont. Aceeasi balmajeala politica de toate culorile, daca a fost si mai e vorba de politica, si nu de o tagma de parveniti si de grobieni ce-si disputa osul puterii. Aceeasi lupta grotesca si sterila cu deja îndepartatul si fantomaticul trecut socialist. Aceeasi vertiginoasa degradare a existentei cotidiene. Acelasi discurs lamentabil al lamentabililor laudatori si profitori ai noii istorii a tarii. Aceeasi rusinoasa capitulare de colonizati ce gasesc motive de mândrie patriotica în a ceda Statelor Unite pivilegiul de a-si instala rachetele si Fondului Monetar International, cu sau fara DSK, de a decide ce se mai privatizeaza, ce trebuie scumpit, reorganizat, desfiintat, distrus. Presedintia, Guvernul, institutiile românesti, statul ca atare, deposedat de atributiile sale fundamentale nu mai e decât un paravan, o butaforie, o cutie de rezonanta fidela a neoliberalismului.
Situatiile dezastruoase din Grecia, Irlanda, Portugalia, Spania n-au avut si nu au niciun ecou în România. Firava si amagitoarea euforie economica, ce parea sa fi pus capat nesfârsitilor ani de tranzitie, a fost spulberata de criza economica. Resedimentarea societatii românesti între o patura de pungasi fara scrupule, de parveniti si de oportunisti si o populatie saracita si îndatorata s-a adâncit si consolidat. Resemnarii din vremurile detestate, exilului, exasperarii mocnite, sictirului li s-au adaugat violenta haotica, badarania, emigratia patologica, batalia pentru pomeni si cinismul si ipocrizia ajunsilor.
O dama de sorginte partinica abonata de douazeci si unu de ani la subsidii locale si internationale destinate spalarii creierelor deplora mai zilele trecute, într-un cotidian ce apartine unuia dintre miliardarii nostri, paralizia „societatii civile“ si, luând drept pretext alegerea unui primar hot dovedit, incoerenta sau, mai pe întelesul tuturor spus, mahmureala traditionala a votantului român. Chestiunile de nerostit,  suparatoare, ar fi ca asa-zisa „societate civila“ autohotona se rezuma, ca pe vremuri, desi motivatiile si pretextele s-au schimbat, la o aglomerare de gasti cu interese diverse si multiple, lesne de identificat în toate structurile societatii, partide, institutii, presa, televiziune, universitati, cultura. În ceea ce priveste românul mahmur si iresponsabil cu drept de vot, sa-mi fie îngaduit sa-l scuz si sa-l înteleg cu un exemplu cules dintr-o tara îndepartata, Chile, ce-a cunoscut asasinarea de catre CIA a unui presedinte banuit de intentii comuniste si dictatura (1973-1990). Democratia de dupa, sub presedintia socialistei Michelle Bachelet, convertita la „realism economic“, nu si-a tinut promisiunile, bogatii au devenit si mai bogati, iar saracii si mai saraci si mai numerosi (20% dintre bogati poseda 55% din bogatia tarii, 20% dintre saraci doar 4%) ; tara lui Salvador Allende a devenit un model pentru finantele mondiale: învatamântul, sanatatea si alte servicii sociale larg privatizate, fonduri de pensii generalizate, fiscalitate atragatoare. În ianuare 2010, chilienii au ales un presedinte de dreapta (Sebastián Piñera) ajuns miliardar în timpul dictaturii printr-o frauda bancara ramasa nepedepsita si hotarât sa conduca tara ca pe o companie. Raspunsul unuia dintre cei care l-au votat, vânzator ambulant în capitala Santiago de tigari cu bucata, ar putea servi damei abonate la subventii pentru a-si regasi somnul si linistea zdruncinate de degringolada compatriotilor votanti: „Pentru mine, acest guvern nu va schimba mare lucru. L-am votat pe Piñera pentru ca a reusit în viata. Sper ca va face la fel cu tara, ca sa profitam si noi un pic“.
Ultimele vesti din România înaintea acestei regasiri au fost atacurile concentrate si violente ale anticomunistilor, în frunte cu groparul de serviciu, la adresa celor câtiva anti-anticomunisti rataciti pe Internet si somatia adresata Rusiei de mandatarul suprem de a nu-si îndrepta rachetele spre tarisoara noastra scumpa protejata ca niciodata de rachetele amicului belicos de peste ocean. Dovada, daca mai era nevoie, ca nu s-a schimbat nimic. Ar fi putut fi aceasta regasire dorita un prilej de a descoperi ca România mea aproximativa a iesit din încremenire, dar n-a fost sa fie. N-a fost nicio catastrofa. A fost mai degraba un motiv serios de a continua.     (23 mai 2011)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper