Poezia fara iesire

Un articol de GEORGE NEAGOE

Ioan Es. Pop, Unelte de dormit: cu 10 desene de Dumitru Gorzo, Bucuresti, Editura Cartea Româneasca, 2011, 104 p.

Daca „Ieudul fara iesire“ (1994) însemna un abonament la rândul întâi al literaturii postdecembriste, iar „Pantelimon 113 bis“ (1999) impunea o formula premizerabilista, care i-a atins si pe câtiva douamiisti (Dan Sociu sau Elena Vladareanu), „Petrecere de pietoni“ (2003) arata ca poezia lui Ioan Es. Pop se vlaguieste. Nu recurenta viziunilor constituia deficienta, ci inconsistenta retorica. La fel se întâmpla si cu „Unelte de dormit“. Fisuri exista în toate sectiunile: „în caz ca ti se face somn mai devreme“, „si cei din urma vor fi cei din urma“, „potriviri dupa Alecsandri & co.“ si „dincolo“. Le-am observa imediat, daca am reciti si celelalte carti. Textele traiesc din amintirea realizarilor de odinioara. Întâlnim si câteva piese remarcabile, acumulând simboluri arborescente, redactate fie în cadenta profetica, fie în „dulcele stil clasic“ al pasoptistilor.
Metafizica alcoolului
Problema principala a „Uneltelor de dormit“ consta în uniformitatea procedeelor – antiteze, disjunctii, paradoxuri, concesii –, utilizate, câteodata, în maniera depasita. De aici si din rularea unei serii invariabile de teme rezulta caracterul predictibil al poemelor. Aproape nimic nu surprinde. Pilda elocventa o gasim în poemul „o, cât as dori acum sa ma rog. dar în loc de asta“, replica subtire la un text anterior, care începea cu urmatorul catren: „peste drum de crâsma unde stau si beau/ e biserica, eu si parintele ne pândim de multi ani./ as vrea sa-l slujesc si eu pe dumnezeu dar mi-e teama/ ar vrea si el sa bea cu mine dar
n-are curajul“. La prima vedere, am fi tentati sa credem ca din disputa a iesit învingator etilozoful, de vreme ce pare ca l-a convins pe preot sa-l însoteasca în birt. Lucrurile stau pe dos. Clericul a poposit în spatiul pierzaniei si, ca sa recupereze oaia ratacita, se deprinde cu patimile acesteia. Versurile sunt private însa de încrâncenare si de socul produs de întâlnirea dintre blasfemie si mântuire la cârciuma. Opozitia din strofa întâi devine marca stilistica. Sub o forma sau alta, o descoperim în jumatate din poezii: „o, cât as dori acum sa ma rog. dar în loc de asta/ stau si tremur în fata unei sticle pe jumatate goale/ si ma gândesc deja la urmatoarea ca la singura salvare“ (p. 9). Urmeaza imediat o secventa care, poate, nu datoreaza nimic „cartii Alcool“, fiind compusa în paralel. Numai ca, în contextul dat, Ion Muresan a acaparat metafizica tariei si capacitatea de a preschimba dependenta în drum spre sanctificare. Deocamdata, se dovedeste imposibil sa-l concureze cineva: „nu, nu ma uit în laturi sau în sus./ ma uit doar la lichidul dinauntru,/ care descreste mai ceva ca untdelemnul/ într-o lampa dupa miezul noptii“. În continuare, Ioan Es. Pop alege anticlimaxul, deturnând atât imaginea musteriului care îsi cauta salvarea în Bachus, cât si functia persuasiv-moralizatoare a emisarului Bisericii. Ajuns în taverna, prin forta contraexemplului, parintele îl dojeneste pe celalalt client fidel, din pricina ca-i lipseste râvna de a persevera în narav: „duhovnicul meu, care sta câteva mese mai încolo,/ biruit de propria lui sticla,/ nu se mai uita nici el la mine./ e clar ca l-am dezamagit, pentru ca el e deja/ la a cincea, pe când eu abia o termin pe a treia“. În acest punct de plenitudine literara, constiinta bautorului se fractureaza, deoarece i se refuza si asceza, si damnarea.
În atare tipic nu conduce decât la scurte reusite. Se epuizeaza dupa o unica folosire. Cade în desuetudine. Profunzimea este înlocuita de glumite: „de vreo trei luni, mâna stânga îmi tremura./ doar n-o fi de la alcool, ca alcoolul/ îl beau cu dreapta, nu ?“ (p. 11). Alteori, perspectiva bahica dobândeste vicii de refractie. Lumea se tulbura la betie pentru profani. Pentru cei câtiva alesi, ea îsi dezvaluie atunci esenta. Puritatea revelatiei creste în progresie geometrica dupa fiecare înghititura: „stateam asa si ma-ntrebam de ce o fi atât de scumpa sticla de bere./ când deodata am bagat de seama ca daca îmi pun ochelari nr. 1/ sticla se face mai mare, daca-mi pun ochelari numarul 2/ e chiar pe masura pretului, iar de la nr. 3 în sus, dumnezeule,/ beau la ea un ceas si n-o mai termin,/ deci acum nu mai merg la birt fara ochelari“ (p. 15). Dificultatea citatului precedent consta în a discerne pe cine pastiseaza autorul: pe sine sau pe Ion Muresan?
Toti scriitorii au câte o obsesie. Dar cele mai multe ajung marote, pentru ca sunt vehiculate fara nicio modificare tehnica. Ioan Es. Pop se teme de încremenire, de repetarea aceleiasi durate, de circuitul existentei claustrate alaturi de bautura. Visarea si vegherea au regim identic. Nu e nicio noutate în raport cu „Ieudul fara iesire“: „dorm de doua zile. m-am trezit degeaba./ e tot azi (p. 49).
Parabole lirice
Parabolele lirice delimiteaza zona mai interesanta din „Unelte de dormit“. O distinctie se impune totusi, tinând cont de faptul ca unele (de mica importanta) respecta schema poeziilor filoetilice. Ioan Es. Pop îsi inventeaza, pe filiera Blaga, Ion Alexandru, Ana Blandiana, o mitologie a infantilitatii, în care mutenia ascute simtul vizual. Imposibila întoarcere în cuibul pierdut, cu intruziuni traditionaliste nespecifice („când eram mic, visam sa fiu si mai mic“, p. 7), sau spaima ca rostirea ar aduce salvarea si blestemul reprezinta coordonatele dominante: „daca n-as fi fost silit sa vorbesc,/ n-as fi vorbit niciodata./ pâna la sase ani nu mi-au cerut-o/ si a fost bine, pentru ca stateam  sub vorbire/ ca sub un clopot perfect ermetic// ascundeam acolo o stiinta/ pe care, la sase ani, m-au silit sa o pierd./ îl vedeam pe înger, nu în somn, ci aievea,/ ziua-n amiaza mare,/ când realitatea e de netagaduit“ (p. 53). Din pacate, apropierea exagerata de modele îl împiedica pe poet sa se faca auzit. Glasul sau ramâne în umbra. În desenul de dinaintea poemului „cu acesti ochi, cu care n-am vazut“ (p. 95-96), Dumitru Gorzo a sesizat excelent ca, spre deosebire de oamenii obisnuiti, poetul îsi bazeaza cunoasterea pe intuitie, nu pe empirism, facând parte din rândul vazatorilor fara vaz, al orbilor iluminati. Nota de orfism este unica inovatie, dar numai în plan personal. La nivelul întregii poezii românesti nu aduce nicio mutatie: „dar ce ochi mai limpede ca al meu vede lumina în sine,/ cu venele ei negre gata sa plesneasca,/ mai tulbure ca o placenta aruncata la gunoi,/ mai grea ca mercurul când fata icnind,/ si-atunci când o vede, care ochi trebaluieste/ în jurul ei ca în jurul unei caldari cu asfalt?“ (p. 95). Astfel, Ioan Es. Pop se distanteaza de poeziile sale mai vechi, unde asistam la inventarea unor surogate ale divinitatii. În „Unelte de dormit“ îsi abandoneaza postura de „poète maudit“, acceptând destinul exceptional de competitor la zidirea lumii prin cuvinte. În contrast cu abilitatea scriitorului de a cuprinde universul intangibil, se asaza fervoarea mistica a celor saraci cu duhul, care nu resimt drama transcendentei goale: „cei care cred sunt mai frumosi, chiar daca/ de sus nu le raspunde nimeni./ cei care cred sunt mai liberi, chiar daca/ de sus nu le raspunde nimeni./ cei care cred sunt mai împliniti,/ chiar daca de sus nu le raspunde nimeni“ (p. 61).
Am certitudinea ca unicul poem de cote înalte, pe masura celor incluse în „Ieudul fara iesire“ sau în „Pantelimon 113 bis“, combinând figurile asteptarii, toposul musafirului/ strainului si îndemnuri crestine la pastrarea spiritului treaz pentru a-l întâmpina cum se cuvine pe Judecator la întoarcere, este „când am auzit ca va trece pe soseaua noastra“. Ceremonia primirii nu se deruleaza din evlavie, ci din curiozitate. Mileniile au sters numele invitatului si i-au pervertit rolul, transformându-l în superstar. Istoviti de povara materiei, câtiva spectatori l-au abandonat pe drumet în favoarea mâncarii si bauturii, iar ceilalti au fost cuprinsi de somn, ca apostolii în Gradina Ghetsimani: „când am auzit ca va trece pe soseaua noastra,/ ne-am bulucit din buna dimineata/ de-a lungul ei, pentru ca nu se-ntâmpla/ prea des ca unul precum el sa treaca/ pe o sosea ca asta de la noi. s…t// n-am fost norocosi nici într-a doua/ nici în cele care i-au urmat,/ dar ne-am încrâncenat sa nu plecam./ în schimb am poruncit sa ni se-aduca/ de-acasa tot ce se putea aduce.// am stramutat lânga sosea cu-ncetul/ vite si porci si vinuri si copii,/ cu gândul ca nu poate sa-ntârzie/ la nesfârsit si ca în dimineata/ care urma desigur va sosi.// numai ca într-o seara când si vite/ si vinuri, ba si pâini s-au ispravit,/ am hotarât sa dam din nou pe-acasa,/ cu gând sa ne întoarcem cu provizii/ în toiul diminetii urmatoare.// si ne-am întors, ba chiar foarte devreme,/ dar când ne-am aratat lânga sosea,/ cei trei ne-au spus ca el deja trecuse/ si ca trecuse-atât de dimineata,/ încât nici nu-l putusera vedea“ (p. 57-58).
Cu acest volum potolit, cu tonalitate molcoma, poezia lui Ioan Es. Pop nu si-a iesit în matca.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper