Pe locuri, fiti gata… start!

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

Se apropie vacanta si absolventii facultatilor de teatru se pregatesc sa-si ia la revedere de la anii de curs. Nu oricum, ci sarbatoreste, cum le sta bine artistilor, printr-o adevarata Gala in care isi pun in valoare talentul si deprinderile celor trei ani de studiu pe brânci. Cel putin asa s-a intâmplat la Galactoria de la Universitatea „Babes-Bolyai“ Cluj, unde actorii de la clasa domnului conf. dr. Miklós Bács, asistat de Irina Wintze si Camelia Curutiu, alaturi de colegii lor regizori indrumati de Laurian Oniga, au demonstrat, fiecare pe masura propriei structuri, ca stiu sa faca spectacole adevarate.

Una dintre productiile cele mai reusite, in care studentii au gasit contextul potrivit pentru a-si verifica acumularile ultimilor ani, a fost „Raza de soare“, dupa „Furtuna“ lui Ostrovsky, in regia britanicilor Katya Kamotskaia si Mark Stevenson. Spectacolul a concentrat buna parte din fortele actorilor absolventi, dezvoltându-se clasic, prin relatii care le-au oferit tinerilor ocazia sa-si probeze atât stiinta de a interactiona cu partenerii de scena cât si stralucirea individuala. In capul distributiei, „raza de soare“ a spectacolului a fost Ioana Predescu. Ca si in excelentul „(H)eden Garden“, actrita a cucerit publicul prin feminitatea ludica, prin forta zglobie, prin captivanta sa prezenta de scena si prin  sinceritatea care pare sa-i vina natural in orice context (talentul, bata-l vina!). Personajul ei ingenuu se macina expresiv, cu multiple nuante, in conflictul dintre dragostea pe viata si pe moarte  – dublata de o onestitate funciara  – si datoria conjugala. In ambele spectacole interpretarea actritei a surprins prin  amestecul de prospetime si seriozitate care atrage, inevitabil, simpatia publicului. Partenerul sau, George Bârsan, menit parca pentru rolurile de june prim, practica o ingenuitate naturala, mizând pe o anumita delicatete in jocul curat, care ii asigura complicitatea spectatorilor. In Kabanova, Raluca Lupan etaleaza o forta de Bernarda Alba in personajul construit in jurul unui imens complex al puterii. Actrita e deopotriva credibila si savuroasa in duplicitatea innascuta, rautatea si impietrirea afectiva a mamei de familie.
De altfel, toate rolurile sunt bine sustinute prin resorturi interioare, de la nebuna exotica jucata de Fulvia Folosea la Feklusha, interpretata de Florina Florian, cumnata perfida, care toarna discursuri apocaliptice. La fel de credibil se dovedeste si Petre Ancuta, perfect pliat tipologic pe Tikhon, sotul slab, care nu-si poate rezolva conflictul intre dragostea fata de sotie si supunerea fata de mama. In rolul lui Dikoi, Andrei Stehan, cu forta si o prezenta buna pe scena, reuseste mitocanul absolut, dispus sa-si exercite puterea asupra oricui. Pasiunea sa acaparatoare pentru bani ii submineaza si asa slabele urme de omenie. Un personaj de tinut minte este Kulygin in care Catalin Vieru se dovedeste savuros in savantul captivat de stiinta, idealist prin structura, uman suta la suta si interesat de binele celor din jur. La antipodul sau sta Varvara, un personaj caruia Daria Tinca pare sa-i fi gasit remarcabil datele, modelând o tânara fâsneata, in stare sa recurga la toate tertipurile prin care poate insela vigilenta si cruzimea mamei. Partenerul sau, Olimpiu Blaj, imagineaza un baiat dintr-o bucata, un indragostit care nu-si pierde masculinitatea.
Dincolo de productiile de grup ca „Raza de soare“, opera rock „Jesus Christ Superstar“ sau „Flori pentru Algernon“, care au canalizat toate energiile clasei, Galactoria a gazduit o suita de one-man-show-uri unde fiecare student s-a prezentat in fata publicului cu talentul, acumularile si farmecul scenic personal. In sala unde totul e ascuns in negru, iar pe scena e pamânt, de la „Formele compuse ale inimii“, dupa Péter Esterházy, publicul care intra cu foiala obisnuita dupa locuri se vede apostrofat de o fata cu expresie austera: „Liniste! Va rog sa ma respectati!“. Imbracata in negru, Alexandra Odoroaga impune prin sobrietatea rece a personajului ciufut pâna la limita agresivitatii. Actrita are prezenta de scena si o personalitate care controleaza bine spectacolul construit ca meditatie asupra dialecticii viata-moarte. Monologul Alexandrei Odoroaga curge cu voce buna si plina intr-un elogiu la adresa mamei: „Nimic nu exista. O singura mama exista!“. Durerea fata de pierderea parintelui declanseaza discutia despre cruzimea sau, mai mult, inexistenta lui Dumnezeu. Subiectivitatea personajului dependent de figura materna impregneaza intreaga perceptie a lumii. Odata cu moartea mamei, totul se descompune, mirosurile se revarsa, chiar si asfaltul incalzit se dovedeste insuportabil. Cu un asemenea text dificil, actrita câstiga prin concentrare si prin folosirea inteligenta a momentelor de pauza care dau adâncime personajului.
In „Cu usile inchise“, Ioana Decianu construieste un personaj de tipologie clasica, femeia prin excelenta, blonda, rujata aprins, indragostita de ea insasi. Textul lui Sartre e decupat si redus la monologul personajului feminin. Spectacolul se desfasoara intr-un spatiu extrem de mic in care publicul se sufoca in aceeasi masura cu personajul, captivi cu totii intr-o identica senzatie de claustrare. Registrul abordat de Ioana Decianu e divers, de la feminitate intoarsa asupra ei insesi la asteptare si spaima. Actrita se arata când un entertainer pentru lumea cealalta, interactionând cu publicul, când in plina framântare tradata de gesturile discrete ale mâinilor. Partitura ei se bucura de concentrare si de o tensiune care acapareaza atentia spectatorilor.
„Trei minute“ de Alexa Bacanu, in regia lui Andrei Majeri, are avantajul unui actor capabil sa destinda atmosfera si sa reclame din primul moment complicitatea afectuoasa a publicului stârnindu-i simpatia: Rares F. Stoica. Textul colegei dramaturge e construit simplu, in limbajul de azi. Baiatul de pe scena isi marturiseste preferintele in ceea ce priveste culorile sau cartile – „Mickey Mouse“ – si isi asuma cu gratie si naturalete superficialitatea. Tonul sau confesiv, ca si invitatiile repetate ca spectatorii sa se serveasca din alunele si crantanelele de pe masa stabilesc imediat legatura cu publicul. In fond, acesta a fost invitat sa imparta cu personajul ultimele sale momente dinaintea mortii. Ocazie cu care tânarul isi trece in revista viata. Din când in când confesiunea e intrerupta de accentele naturaliste dictate de suferinta fizica. Rares F. Stoica joaca un pusti adorabil care capteaza bunavointa, interactionând cu publicul ori de câte ori e nevoie. Exista totusi o nelamurire cu care spectatorul pleaca. Ea se refera la vetustul de ce?. De ce e totul atât de simplu si agreabil pentru muribund? De ce nimic nu pare sa evolueze de la inceputul monologului pâna la sfârsit, când personajul moare? Nu ca motivatia interioara sau gradarea discursului ar mai constitui in acest moment pietre de hotar fara de care actul artistic nu poate trai. Doar ca intreruperea fluxului lor firesc, impamântenit de secole in orizontul de asteptare, reclama optiunea asumata pentru o forma alternativa. Or, in „Trei minute“, optiunea aceasta nu a parut sa se manifeste foarte clar.
„Iarna“ de Jon Fosse, cu Emöke Pál si Lucian Rad, in regia Elenei Butusina mizeaza pe empatia publicului fara sa-i ofere cârje de sprijin. Regizoarea completeaza prezenta celor doi actori pe scena cu proiectii video. E adevarat ca textele atât de fluide si de destructurate ale lui Fosse sunt greu de montat, reclamând o atmosfera si un halou speciale. Dar in aceasta „Iarna“ pare sa nu se intâmple chiar nimic, in afara de vreo doua situatii mari si late, plus prezenta sexi a actritei cu fustita mini, pantofi rosii si miscari lascive. Spectacolul avanseaza lent, cu momente lungi care treneaza si care fac cu atât mai dificil de inteles intentia regizoarei.
„Oximoron“, montat de Alexandra Sofonea pe textul scris de o alta colega dramaturg, Brândusa Ban, reia problema traumatismelor lasate de genocidul nazist in supravietuitorii de la Auschwitz. Pe scena se intretaie o batrâna care si-a pierdut copilul si un tânar pictor care si-a pierdut inspiratia din cauza suferintei in dragoste. Regimul personajelor e oarecum dezechilibrat caci spectacolul pare mai degraba o monodrama pe care actrita Ramona Atanasoaie o interpreteaza cu un dramatism ca la carte, expresiv, la pachet cu doza patetica aferenta. Monologul ei e intrerupt când si când de mici schimburi de replici cu tânarul jucat de Andrei Bradean, cu o prezenta buna, capabil sa retina privirile asupra sa.
O trecere in revista atât de sumara nu poate etala decât putine dintre trasaturile spectacolelor prezentate in Galactoria. Ceea ce ramâne este vitalitatea tinerilor la inceput de cariera care pornesc pe un drum atât de complicat si de sensibil, dispusi sa munceasca serios. Galactoria a dovedit-o. Abia astept sa scriu sau sa citesc cât mai curând despre viitoarele lor mari creatii de pe scenele profesioniste.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper