Octavian Paler: „viciul memoriei“

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Se vorbea in lumea literara si nu numai, indeosebi inainte de 1990, ca Octavian Paler, de la a carui nastere se vor implini peste ceva mai mult de o saptamâna 85 de ani, s-ar fi numarat printre cei care au calatorit foarte mult, calatoriile insemnând desigur experiente si repere importante in biografia oricui, darmite in biografia unui scriitor. Dar, de fapt, autorul „Calatoriilor prin memorie“ este mai degraba un performer al drumurilor imaginare, al „calatoriilor interioare“, un „sedentar“, un „imobil“, cum singur se autodefineste, care introspecteaza spatiul si timpul de la un tarm al lui, cu toate ca „intr-un fel toata viata ne aflam in larg“. Mai ales in largul memoriei, obsesia sa. Memoria care, in viziunea lui Paler, e „singura cale pentru a fi tu insuti“.

 

Atât calatoriile reale, cât si cele imaginare au fost insa pentru scriitorul si eseistul Octavian Paler la fel de fecunde. Ele sunt inainte de toate dramatice confruntari cu sine. „La urma urmelor“ – noteaza el in „Caminante. Jurnal (si contrajurnal mexican)“ – „in Mexic, ca si aiurea, nu vom gasi sub pietrele ruinelor decât adevarurile pe care noi insine le-am ascuns acolo. Sau de care aveam nevoie“. Iar in alta parte: „E drept ca intre ruinele labirintului violate de soare imaginatia n-ar izbuti sa evite o intrebare deceptionata: acesta sa fie celebrul labirint? Nu, el nu e acolo. Labirintul exista in noi sau nicaieri“.
Dar a scris Octavian Paler literatura de calatorie? In intelesul consacrat al sintagmei ce denumeste in definitiv un gen (sau o specie) de frontiera, categoric nu. Nici „Drumurile prin memorie“ (1972 si 1974), nutrite de calatoriile in Egipt, Grecia si, respectiv, Italia, nici deja amintitul „Caminante“ (1980), nici „Aventuri solitare. Doua jurnale si un contrajurnal“(1996), pe care le-am recitit recent in seria de autor de la Polirom, coordonata de Georgeta Naidin-Dimisianu – din care au aparut pâna acum 15 volume – nu sunt literatura de calatorie in sensul consacrat. De pilda, in „Caminante“, oricât ar parea de ciudat, calatoria, reala, neindoios fabuloasa, pare mai mult pretext si prilej decât subiect, desi scriitorul se refera tot timpul la istoria, geografia, filosofia sau psihologia mexicanilor. Jurnalul este scris asa-zicând in act, notatia producându-se chiar in timpul observatiei, fara nici un ragaz intre ele. Impactul cu o realitate inedita, complexa, multimilenara este „consemnat“ instant, cum s-ar zice azi cu un barbarism din romgleza snobilor si a semidoctilor. Cartea, cu exceptia unor contrapuncte ulterioare inserate cu caractere diferite, ia astfel forma unei confesiuni spontane. Scrierea ei incepe chiar din momentul decolarii avionului si continua in acelasi ritm pâna la intoarcerea acasa, cu o febrilitate si o incordare ce potenteaza discursul de o coerenta ireprosabila. Incursiunile in spatiile istoriei, filosofiei, literaturii, mitologiei, eleganta frazei si stilul impecabil – Octavian Paler este un mare stilist al limbii române – fac din lectura jurnalului si contrajurnalului mexican, ca si a altor carti ale sale, cum ar fi „Mitologii subiective“, „Scrisori imaginare“ sau „Autoportret intr-o oglinda sparta“, ca sa ma limitez la aceste exemple, o pasionanta calatorie initiatica in ordinea spiritului.
O observatie care se impune este aceea ca, dincolo de noutatea experientei, inclusiv, repet, una privind timpul trairii si timpul scrierii, „Caminante“ si celelalte jurnale ale sale fac asa-zicând corp comun cu intreaga-i eseistica, cu intreaga-i literatura. Cunoscând la fata locului vestigiile unor stravechi civilizatii, teritorii inestimabile ale memoriei umanitatii, preocupat sa inteleaga o anumita istorie, o anumita cultura, sa decripteze o neasemuita mitologie, dar sa cunoasca si aspecte ale civilizatiei Greciei, Italiei, Egiptului sau Americii secolului XX, Octavian Paler ramâne credincios uneia din temele mari care este cea a conditiei umane, vorbind despre melancolie, speranta, iubire, violenta, tandrete, putere, ratare, morala, destin si, fireste, despre memorie. In consecinta, memorialele de calatorie – le numesc totusi asa, in lipsa altor termeni – sunt profund, dar si discret polemice. Polemici cordiale, cu o expresie ce-i apartine moralistului de tinuta europeana si care a facut cariera, incalzite de poezia austera si limpezimea latina a stilului, marca Paler, de atâtea ori remarcata de critica.
Atipic, cum il caracterizeaza in prefata la editia din seria de autor Radu Pavel Gheo, jurnalul mexican al lui Octavian Paler pare sa propuna si o noua paradigma, o putem numi si postmoderna, privind conditia memorialului de calatorie intr-o epoca de explozie a imaginii. Dar, in treacat fie zis, pentru ca nimeni , oricât de silitor si bine intentionat ar fi, n-a invatat si nu va invata sa scrie de la altcineva – fiecare scrie si moare singur! – un jurnal precum „Caminante“ nu poate eventual decât sa induca o benefica inhibitie celor care scriu despre o calatorie sau alta rememorând constiincios, dar superficial, cam tot ceea ce li se infatiseaza la o prima si fugara privire, crezând cu naivitate si suficienta ca un peisaj natural, un monument, un sit arheologic, nu asteapta decât redundantul, tautologicul lor epitet… pictural, adesea in exces.
Undeva in apropierea misterioasei jungle mexicane sau pe o plaja insorita, pe o via Romana ori pe Acropole, lânga coloanele Parthenonului si atât de aproape de zei, ba chiar si intr-un hotel new-yorkez, unde „singuratatea pândeste cu ochi de cobra din aluminiu“ sau intr-o capitala nordica, la Veracruz ori la Florenta, orasul sfânt al lui Michelangelo, oriunde te poti simti in centrul lumii, daca ai, precum Octavian Paler, constiinta acesteia, dar si speranta – sau macar iluzia – unui tarm care este numai al tau. Si spunând asta imi vine in minte o reflectie despre iluzie a lui Paler: „Don Quijote nu sufera de ceea ce se crede, de o iluzie optica. Daca ar fi asa, cazul lui ar fi o problema de oftalmologie. In fapt, don Quijote stie ca-si face iluzii, dar nu poate trai fara ele. De aici sublima lui incapatânare“.
Citind, recitind „Caminante“ – tulburatoare sunt „dialogurile interioare“ cu Tatle – nu stiu, asa cum marturiseam si intr-un comentariu din revista „Convorbiri literare“, in urma cu trei decenii, la aparitia cartii in prima editie, daca si ce sa citez din acest jurnal atât de singular in literatura noastra. E ca si cum ai lua constiincios notite la o prelegere a lui
G. Calinescu, dintre cele tinute in plina forta la Universitatea din Iasi, ramase neegalate de nimeni, riscând astfel sa te privezi de intreaga splendoare a unui spectacol de idei, de imagini, de formule memorabile. Si totusi nu-mi pot reprima tentatia:
„Cuiva care mi-ar spune ca ma interesez mai ales de trecutul Mexicului, i-as raspunde ca nu-i adevarat. Se insala. Chiar intre ruine nu traim decât in prezent. Si exista o singura elegie cu adevarat cutremuratoare: cea a unui prezent care n-ar fi trait. In definitiv, ce inseamna trecut? Imi aduc aminte câteva versuri dintr-un cântec aztec, mi se pare. „Am venit numai sa dormim/ Am venit numai sa visam/ Nu-i adevarat, nu-i adevarat/ Ca am venit sa traim pe pamânt“. Ba da, pentru asta am venit! Pâna la urma, nimeni nu ne-a dovedit ca avem ceva mai bun de facut cu viata decât s-o traim… Cândva, la Florenta, in Capela Medici, am intâlnit un personaj care perora foarte sigur de sine ca «lui personal» nu-i place Noaptea lui Michelangelo. Numai ca el arata cu degetul spre peretele opus, spre Aurora! Vrând sa-i arat greseala, am primit un raspuns stupefiant: «Eu nu-mi schimb parerile». Lucrurile nu se pot rezolva insa atât de simplu. Am fost pe punctul sa-mi transform memoria in viciu si numai lacomia de prezent m-a salvat“. (Va urma)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper