Octavian Paler: „viciul memoriei“ (II)

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Dincolo de diversitatea genurilor – poezie, proza, eseu, jurnal, memorii, autobiografie – unitatea stilistica si tematica a operei lui Octavian Paler este o caracteristica ce se impune a fi subliniata. Sintagmele „calatorii interioare“ si „calatorii prin memorie“ mi se pare ca o exprima si o definesc. O asemenea calatorie, dramatica la propriu si la figurat, este si „Apararea lui Galilei“, carte care, scria Nicolae Manolescu la aparitia ei, te face sa tânjesti dupa o disonanta. În paranteza fie spus, cam toate cartile lui Paler te fac sa tânjesti dupa o disonanta.
Galilei, celebrul matematician, fizician si astronom, fondator al metodei experimentale, care la presiunea Inchizitiei retracteaza ca Pamântul se roteste în jurul Soarelui, este în aceasta parabola personaj literar, altfel decât la alti scriitori, de pilda la Bertolt Brecht. Galilei pledeaza, aparându-se de vina ca a abjurat, într-un decor cosmic paradisiac, sub bolta albastra a cerului italic, printre exoticii chiparosi si maslini ce împaduresc colinele înverzite ale Florentei. Pledoaria sa devine însa pe parcursul procesului sui generis, al „dezbaterii“, tot mai putin convingatoare, si aceasta tocmai din perspectiva, altminteri inevitabila, în care se situeaza consecvent, cea a adevarurilor vietii. Octavian Paler imagineaza, în fond, un dialog al legendarului erou, care a abjurat pentru a „învinge“ rugul, cu propria-i constiinta ce ia diverse înfatisari. Esecul sau semiesecul discursului sau îsi au cauza si explicatia în memorie. Memoria care depoziteaza întreaga aventura a vietii (sa nu uitam ca Galilei abjura la vârsta de 69 de ani) si care îl „constrânge“ nu numai sa abjure, dar si sa-si poarte rugul în spate, un rug vesnic neaprins, si nu doar timp de noua ani, adica pâna la moartea sa fizica, ci veacuri de-a rândul. În consecinta, posteritatea lui se va dovedi mult mai problematica, mai contradictorie si totodata mai fascinanta decât a altor mari figuri ale Evului Mediu si ale Renasterii.
Primul lucru ce poate fi spus despre eroul lui Octavian Paler este acela ca e o victima a memoriei. Zeita uitarii încearca sa-l ademeneasca pe batrânul solitar sa ramâna în teritoriile ei, dar nu reuseste fiindca tot ea îi adreseaza fatalul îndemn: „Priveste în tine!“. Galilei, aparându-se, încercând sa-si justifice gestul abjurarii, îsi aminteste, provocat de misteriosul si intransigentul interlocutor, tot ce a trait si a simtit în fata inchizitorilor ai caror ochi „când te privesc, te pateaza cu moarte“, povestind de fapt o teribila experienta, o aventura care e chiar aventura constiintei sale nutrita în fiecare clipa de o tiranica memorie ce nu iarta. El a abjurat alegând viata, Natura, Cosmosul. În zadar i se ofera uitarea, dar si singuratatea. Ramâne în continuare robul fericit al memoriei, al amintirilor, pentru ca: „În fata amintirilor suntem egali cu zeii“.
Refuzând, în fine, sau neputând sa accepte un anume tip de singuratate care i se propune, Galilei se instaleaza într-o alta: printre chiparosi si amintiri: „Cum vrei, Galilei, a zis Zeita uitarii cu o voce în care simteam nici aprobare , nici repros. Cum vrei… Aici ai fi reusit sa uiti totul“. Dar a consimti sa uiti totul înseamna a muri ceea ce ar fi cu atât mai absurd pentru cineva care a refuzat sa moara pentru o idee, abjurând, dar fiind împacat cu adevarul sau de neclintit, exprimat în faimosul eppur si muove, întrucât „Pamântul se învârte mai departe chiar daca nu vrea Inchizitia…“.
Memoria este norocul si nefericirea lui Galilei: „Scopul Inchizitiei nu era neaparat acela de a te omorî, ci de a aprinde în tine un rug. Un rug care, arzând în inima ta, sa te înconjoare de singuratate si sa te faca sa doresti o fericire care nu are decât ceea ce cer si plantele. Scopul Inchizitiei era sa te prefaca în planta, Galilei. Cenusa lasa urme si compromite, în vreme ce o planta trece neobservata. Si nu esti prea departe de acest destin. Deocamdata ceea ce te împiedica e memoria ta. Roaga-te sa nu uiti ce s-a întâmplat si sa nu dai fericirii alt nume decât cele firesti“. Întrebat daca nu-l apasa linistea printre maslini si chiparosi, Galilei raspunde: „Am ce sa-mi aduc aminte. Nu ma eschivez“. De altfel, marturiseste ca nici nu exista alta sansa în afara memoriei. Nu e însa doar sansa lui, ci si una a umanitatii. Fusese doar avertizat: „Într-o zi, Galilei, pamântul se va învârti nu numai cu mormintele noastre si cu cenusa pe care au raspândit-o inchizitorii în lume, ci si cu mormintele lor. Si atunci, ceea ce conteaza este ceea ce vor tine minte oamenii“.
Memoria este si izvorul întelepciunii. „Nu întâmplator – scrie Octavian Paler – toate civilizatiile au vorbit despre întelepciune mai ales spre sfârsitul lor. Iar Socrate la închisoare“. Din perspectiva scriitorului, memoria e prin excelenta epica. „Apararea lui Galilei“, o naratiune în dialog, o atesta pe deplin. Eroul care se „apara“, misteriosul interlocutor sunt vocile unei drame cu semnificatii multiple – etice, politice etc. – mereu actuale. Iata o pagina de mare si moderna proza: „M-am visat copil, ma jucam în cenusa, cenusa ramasa de la ruguri, dar eu nu stiam ce este un rug, nu stiam nici ce este un om si ce ramâne de pe urma lui când arde un rug. Asadar, ma jucam în cenusa, desenam acolo figuri de animale si de oameni, pe urma am început sa adun cenusa si sa-mi fac papusi din ea, papusi pe care le adormeam seara si le aparam de frig, învelindu-le când ploua sau batea vântul rece, papusi pe care le invidiau alti copii. Si atunci au început sa caute rugurile, sa strânga cenusa, sa-si faca si ei papusi, iar când nu mai era ars nimeni se duceau lânga Palatul Inchizitiei si asteptau sa mai fie judecat cineva, sperând ca vor avea peste putina vreme cenusa destula pentru papusile lor. Apoi, unde se înalta rugul, alergau în urma convoiului, veseli si nerabdatori, rugându-se sa bata vântul pentru ca flacarile sa se ridice tot mai mari, sa arda cât mai frumos cel suit pe rug, dupa care vântul sa stea, sa nu împrastie cenusa, s-o poata strânge ei, multumindu-le la plecare inchizitorilor, care îi binecuvântau si îi îndemnau sa faca papusi vesele…“
Octavian Paler este în literatura româna un incomparabil (re)povestitor de mituri vechi carora le confera sensuri noi. Alte literaturi – si ma gândesc în primul rând la literatura moderna greaca sau la cea iberoamericana – au scriitori care au potentat epic, au reîntemeiat marile mituri ale umanitatii, inclusiv sau mai ales cele fundamentale. Daca ar fi sa dam exemple, as mentiona doar doua: Kazantzakis si Saramago. Paler se afla mereu într-o comuniune as spune privilegiata cu miturile. Îsi aminteste cu atâta naturalete si familiaritate: „Prima data mi s-a întâmplat asta la Troia“, de parca si-ar aduce aminte nu de recenta sa vizita acolo, ci de un moment trait la fata locului în chiar epoca faimosului razboi cântat de Homer. Un critic marturisea în cronica sa: „Melancolia nelinistita a grecilor nu e, desigur, o tema noua, dar e dovedita în «Mitologii subiective» cu o stralucire de expresie ce m-ar obliga, daca as vrea s-o ilustrez deplin, sa citez nenumarate pagini“. Este dovedita, într-adevar, de un gânditor profund, un eseist din stirpea lui Cioran si un scriitor cu însemnate resurse epice. Nu putem decât sa regretam ca pomenitele „Mitologii subiective“, ca si „Apararea lui Galilei“ sau „Scrisorile imaginare“, între care cea catre Proust este o capodopera a unei specii literare de Paler inventata, nu au fost traduse pentru a avea o meritata circulatie mai larga, europeana.
(Va urma)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper